Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EX CIVITAS

Comunism și urbanism în Europa de Est (1945-1989)

Mariana MISCHEVCA

Alte articole de
Mariana MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

One characteristic of the totalitarian regimes is the tendency to control all areas of the state’s activity, from politics and economics to personal lives of the citizens. In recent years, historiography is especially concerned for the connection between the development of urban space and the rise or decline of the ruling regime. In this article are analyzed the methods by which the Soviet system has legitimized its authority through the urban landscape and how it has helped create a new identity in countries where it was imposed.
Eastern European countries have followed the principles of socialist realism in urban areas only in the early years after the war and the further development of the cities depended on the relations maintained with the center. Subsequently, in some countries, such as Romania, Yugoslavia, Poland, Czechoslovakia, the Baltic countries, national / local elements occured in the architectural building style, highlighting the national characteristics of communism. In other countries of the socialist block, changes in the urban space didn’t occur. Studying the changes / deviations of the urban space is essential for understanding how it has influenced the shaping of collective memory, „the phenomenon of forgetfulness” forming the basis of a socialist mentality in Eastern Europe.
 
Una dintre caracteristicile regimurilor totalitare este tendinţa de a ţine sub control toate domeniile de activitate din cadrul statului, de la politică şi economie până la viaţa personală a cetăţenilor. În ultimii ani, în istoriografie a apărut un interes deosebit faţă de legătura dintre dezvoltarea urbanismului şi ascensiunea sau declinul regimului aflat la putere. Cercetările au demonstrat că organizarea spaţiului urban este o expresie a principiilor politice, culturale şi economice ale sistemului politic. Mitchell considera că peisajele urbane sunt întruchipări ale puterii, menirea lor este să o reprezinte şi, totodată, să o consolideze, creând un simbol implacabil şi constant al acesteia1. Astfel, peisajul şi structura urbană sunt „ingrediente” importante ale proiectelor politice al căror scop este să schimbe mentalitatea şi comportamentul indivizilor.
Un exemplu care demonstrează veridicitatea afirmaţiilor lui Don Mitchell este organizarea spaţiului urban în cadrul regimului totalitar comunist din U.R.S.S. şi din statele blocului socialist. Sistemul sovietic a folosit peisajul urban pentru a-şi legitima autoritatea şi pentru a crea noi identităţi în ţările în care se instaurase. Acesta a depus eforturi pentru a politiza nu doar spaţiile cu destinaţie politică, socială sau economică, ci şi cele din domeniul vieţii private. Astfel, reconfigurarea urbană este cel mai puternic mijloc de organizare a spiritului uman2. Din perspectiva socialistă, spaţiul nu este altceva decât un proiect social, care urmăreşte scopul de a crea un nou tip de personalitate. Organizarea locurilor de muncă şi de agrement, a străzilor şi a locuinţelor private a produs noi relaţii sociale, care, în final, trebuiau să creeze noi conştiinţe.
În acest articol ne vom referi la un teritoriu geografic vast, care include U.R.S.S. şi ţările socialiste din Europa de Est, incluzând ţările care au fost sub influenţa sovietică – Albania, Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Iugoslavia. „Europa de Est” nu include şi republicile din componența U.R.S.S., cu toate că în acest demers vom face referire şi la unele dintre ele. De-a lungul istoriei, această regiune a fost marcată de conflicte identitare şi naţionale, multe fiind declanşate şi menţinute în interese geopolitice şi geostrategice. Războaiele frecvente şi schimbările de frontiere, precum şi „realocarea” teritoriilor de la un imperiu la altul sau de la un stat la altul, au avut repercusiuni şi asupra dezvoltării urbane. Instabilitatea politică, militară şi economică din regiune nu le-a permis oraşelor să scoată în evidenţă aspectul naţional în domeniul arhitecturii şi urbanisticii.
F. E. Ian Hamilton, Natama Pichler-Milanov şi Kaliopa Dimitrovska Andrews, într-un articol publicat în lucrarea Transformation of Cities in Central and Eastern Europe: Towards Globalization3, consideră că dezvoltarea oraşelor în Europa de Est a trecut prin trei etape. Prima etapă este influenţată de transformările teritoriale din sec. al XIX-lea, de apariţia naţionalismului şi crearea naţiunilor, dar şi de efectele pe care le-a produs războiul asupra oraşelor. Cea de-a doua perioadă – cea socialistă – se caracterizează printr-o izolare totală faţă de restul lumii şi apropierea de U.R.S.S. A treia etapă – care a început după destrămarea blocului socialist – este definită printr-o deschidere mai mare faţă de Europa şi restul lumii.
Ţinând cont de faptul că în statele Europei de Est şi în Ţările Baltice regimul comunist a întâmpinat o oarecare ostilitate din partea populaţiei locale, aici se urmărea o „reformare” a societăţii prin crearea uneia noi, bazată pe o concepţie modernă, „progresivă” şi revoluţionară. Astfel, cultura şi arta erau principalele mijloace de propagare a doctrinei comuniste. Un renumit arhitect român considera că „arhitectura este cea mai tehnică dintre arte şi totodată cea mai socială, având drept menire a crea, a armoniza şi a organiza cadrul social”4. În acest caz, spaţiul urban a fost o expresie a politicii duse de U.R.S.S. pe teritoriile ocupate, o metodă de a impune populaţiei percepţiile partidului unic asupra identităţii naţionale şi sociale.
Termenul prin care a fost denumit stilul arhitectural sovietic este realismul socialist şi a fost creat la Primul Congres al Scriitorilor Sovietici din 1932, semnificând conexiunea incasabilă dintre ideile revoluţionare şi toate expresiile artei, reprezentând o „viziune antimodernistă a culturii şi artei”5, care critica tot ce avea origine burgheză şi interzicea autonomia în artă. Aspectul estetic sau formalismul artistic erau considerate incompatibile cu percepţiile progresiste şi revoluţionare asupra lumii. Ideile moderniste şi libertatea în exprimare erau interzise, deoarece acestea echivalau cu lipsa controlului. Regimul comunist a creat o „cultură materială unificată”6, caracteristică prin clădiri postbelice sumbre, monotone, care trebuiau să exprime ideologia sovietică, cea care punea accentul pe un minim de existenţă. Oraşele aveau aceeaşi proiectare care evidenţia lipsa diferenţierii de clasă, iar rezultatele construcţiilor nu erau interpretate ca obiecte arhitecturale, ci ca performanţe ale producţiei, iar cantitatea prima asupra calităţii7.
Dacă în perioada interbelică mulţi dintre arhitecţi erau şomeri, atunci imediat după război aceştia au ajuns să fie la mare căutare, drept motiv de bază fiind necesitatea stringentă de a demara lucrările de reconstrucţie a localităţilor care au avut de suferit în urma războiului. Se punea accent pe dezvoltarea infrastructurii şi pe construirea clădirilor indispensabile pentru activitatea urbană, precum şcoli, spitale, instituţii de stat etc. Fie că erau membri de partid sau nu, o parte dintre ei au acceptat agenda socială şi normele arhitecturale impuse de partidul comunist, precum promovarea unui standard minim de existenţă a locuitorilor, fie că erau sau nu membri de partid. Viaţa profesională a arhitecţilor comunişti se diferenţia foarte mult de cea a celor capitalişti din simplul motiv că primii erau angajaţii direcţi ai statului, iar locul de muncă şi cel de trai depindeau de activitatea partiinică, întrucât cea privată fusese interzisă. În viziunea lui Crowley şi a lui Reid, spaţiile urbane socialiste trebuiau să reprezinte ordinea socială perfectă – utopică – pe care regimul pretindea că o reflectă. O societate utopică însă nu poate fi construită într-un spaţiu real, existent deja8.
Trecerea la economia planificată a adus schimbări şi în domeniul arhitecturii. Se cerea evaluarea detaliată a materialelor de construcţii ale proiectelor arhitecturale. Astfel, arhitecţii erau mai degrabă nişte tehnicieni decât oameni de creaţie, de la care se cerea realizarea unor „obiecte” după regulile stabilite de către angajator, adică de către partid. Bazele noii economii urbane constau în redistribuirea echitabilă a resurselor pe tot teritoriul statului. Naţionalizarea şi confiscarea bunurilor a transformat statul în unicul proprietar al pământurilor şi al construcţiilor, ceea ce a încetinit procesul de inovaţie şi dezvoltare arhitecturală.
Proiectele grandioase şi ambiţioase rareori erau finalizate. Managementul prost, schimbarea frecventă a priorităţilor, lipsa proprietarilor reali ai pământului, dar şi a unui sistem de închiriere au lăsat o mare parte a spaţiului urban nevalorificat şi gol, „irosirea spaţiului” fiind una dintre caracteristicile principale ale arhitecturii socialiste9. Proiecte importante au rămas nefinalizate, printre acestea piaţa principală din Nowa Huta (Polonia), „Circul Foamei” sau clădirea „Cântarea României” de pe Bulevardul Unirii, Bucureşti10. Acelaşi lucru se referă şi la oraşele noi socialiste, care, de multe ori, nu aveau un centru al oraşului funcţional.
Pentru a reprima identitatea naţională a ţărilor în care erau la conducere, comuniştii au încercat să remodeleze memoria colectivă. Astfel, „fenomenul uitării”11 a stat la baza creării mentalităţii sovietice în Europa de Sud-Est. După cel de-al Doilea Război Mondial, atât liderii U.R.S.S., cât şi cei ai statelor-satelit au apelat la politica „memoriei selective” în reorganizarea şi sovietizarea ţărilor respective. Un rol important în acest sens l-au avut oraşele sovietice planificate (mai sunt numite şi „oraşe monoindustriale” sau „spaţii ale socialismului”12), care au fost create mai întâi ca localităţi pentru muncitori, aflate în apropiere de zonele industriale. Printre cele mai cunoscute astfel de oraşe sunt: Nowa Huta şi Tychy în Polonia; Prypiat şi Slavutich în Ucraina; Novoplotsk şi Soligorsk în Belarus; Eisenhuttenstadt and Schwedt în Germania; Dimitrovgrad în Bulgaria; Angarsk, Komsomolsk, Magnitogorsk în Rusia; Šturovo în Slovacia; Sillamae în Estonia; Stucka (acum Aizklaukle) în Letonia; Bátonyterenye şi Ajka în Ungaria. Ele nu aveau doar un rol economic, ci şi unul ideologic: menţinerea clasei muncitoare cât mai aproape de zonele rurale, promovând loialitatea politică faţă de regimul sovietic. Locuitorii lor, fiind imigranţi din diferite zone ale U.R.S.S., erau lipsiţi de orice formă de memorie colectivă, cu excepţia celei sovietice, oraşele urmând să devină centre de propagandă comunistă. Acestea au fost construite la periferia Uniunii Sovietice şi în ţările din blocul socialist, acolo unde regimul totalitar avea o slabă susţinere din cauza sentimentului naţional şi a memoriei colective destul de puternice. Oraşul sovietic este perceput ca un spaţiu cu o structură organizaţională strict verificată, care nu lăsa loc pentru memorii şi trecuturi nesancţionate13.
Destrămarea Uniunii Sovietice şi începutul mişcărilor de eliberare naţională au creat antagonisme în privinţa dezvoltării ulterioare a oraşelor. De exemplu, locuitorii oraşului lituanian Visaginas au expediat o scrisoare preşedintelui Gorbaciov în care cereau separarea politică de Lituania şi reunificarea cu U.R.S.S.14. Oraşul polonez Nowa Huta, dimpotrivă, a susţinut valul de mişcare de eliberare naţională, participând masiv la protestele stradale. Aceasta se datorează faptului că localitatea respectivă s-a construit în apropiere de oraşul istoric Krakow, unde se resimțeau influenţele occidentale capitaliste.
Mulţi lideri din Europa de Est au preluat atracţia faţă de peisajele urbane semnificative şi au încercat să-şi expună propriile viziuni faţă de comunism prin intermediul construcţiilor arhitecturale. Spre exemplu, Boleslaw Bierut, preşedintele Republicii Populare Polone, şi-a dedicat o mare parte a timpului său construcţiei Varşoviei. Spre deosebire de alte capitale, acesta dorea ca Varşovia să devină un centru cultural, o „fabrică de cultură”, unde să se producă un nou tip de polonezi15. Întruchiparea viziunii polonezilor asupra comunismului a reprezentat-o clădirea Palatului Culturii şi Ştiinţei din Varşovia, care trebuia, pe de o parte, să satisfacă clasa muncitoare, iar pe de altă parte, să provoace admiraţia străinilor.
Standardele impuse de regim au dat naștere unei arhitecturi de tip sovietic, caracterizată mai degrabă ca fiind universală decât regională sau naţională. Conform definiției staliniste, aceasta era naţională în fond, dar socialistă după conţinut. Ţările Europei de Est şi fostele Republici Baltice au respectat principiile realismului socialist în spaţiul urban doar în primii ani de după război, iar evoluţia ulterioară a oraşelor a depins de relaţiile liderilor acestora cu centrul. Un exemplu clasic în acest sens este Iugoslavia, unde Noul Belgrad a fost proiectat ca să demonstreze măreţia Iugoslaviei socialiste, dar şi unitatea şi egalitatea dintre republicile sale. Dar din cauza înrăutăţirii relaţiilor dintre Stalin şi Tito, modernismul a luat locul realismului socialist. Fiind un stat compus din mai multe naţionalităţi, Iugoslavia avea nevoie de un factor unificator, care ar fi creat artificial un sentiment de identitate şi de apartenenţă naţională.
Herman van der Wusten considera capitala unei ţări drept o demonstraţie pentru populaţia autohtonă, dar şi pentru publicul din afară, a ceea ce este acea ţară, a identităţii sale, dar şi poziţia statului faţă de restul lumii16. Anume într-un astfel de oraş a încercat Ceauşescu să transforme Bucureştiul. După decizia de a se distanţa de U.R.S.S., arhitectura română a căpătat tot mai multe simboluri naţionale. În anii ’80, liderul român a întreprins câteva măsuri pentru a modifica centrul capitalei în aşa mod încât acesta să reflecte propria viziune asupra comunismului, asupra naţionalismului românesc, dar şi pentru a pune în prim plan cultul personalităţii familiei conducătoare. Cutremurul din 1977 a fost un prilej deosebit pentru a începe reconfigurarea spaţiului urban. Cel mai elocvent exemplu care ar demonstra interdependenţa dintre regimul totalitar şi peisajul urban este construcţia Centrului Civic din Bucureşti. Acesta a fost ridicat în locul construcţiilor istorice din secolul al XIX-lea, al unor biserici şi chiar mănăstiri. Acest „centru” al socialismului românesc ocupa un teritoriu de 5 km2, iar pentru construirea sa a fost necesară racolarea a cca 40.000 oameni17. Cel mai impunător element al acestui complex este Casa Republicii, expresia definitorie a cultului personalităţii lui Ceauşescu.
Monumente similare se găsesc şi în alte capitale ale blocului socialist, cum ar fi Plac Defilad în Varşovia şi Ploshad Lenin în Sofia. Acestea erau o întruchipare implacabilă a regimului şi reprezentau spaţii ideologice de creare a identităţii colective socialiste18.
Un loc aparte în structura urbană o aveau sediile instituţiilor de partid. În localităţile mai mici, Comitetul Central împărţea aceeaşi clădire cu primăria, în schimb, în localităţile mari, partidul avea propriul sediu, de obicei în una din construcţiile noi, care să reprezinte ideologia promovată de putere.
Chiar dacă făcea parte din componenţa Uniunii Sovietice, Lituania a beneficiat şi ea de o oarecare „autonomie” la capitolul dezvoltare arhitecturală. Doar construcţiile mari şi impunătoare de pe timpul lui Stalin pot fi atribuite realismului socialist, celelalte edificate în perioada imediat următoare sunt mai curând o „continuare naturală a arhitecturii lituaniene”19. Unul din scopurile principale ale noii conduceri sovietice era „re-lituanizarea” oraşelor, în principal a capitalei, prin detaşarea de la situaţia din perioada interbelică. Până la ocuparea teritoriului de către U.R.S.S., oraşele erau locuite majoritar de evrei şi polonezi. Dacă în celelalte republici unionale s-a urmărit crearea unor oraşe multinaţionale prin încurajarea imigrării populaţiei din alte republici, atunci Vilniusul a fost o excepţie. Noua capitală sovietică trebuia să fie locuită în exclusivitate de lituanieni, astfel că, la începutul anilor ’50, majoritatea populaţiei în Vilnius era de naţionalitate lituaniană. După invadarea oraşului de către Armata Roşie în iulie 1944, comunitatea evreiască dispăruse practic în totalitate. Similar, sovieticii încurajaseră şi exodul polonezilor din oraşele lituaniene20.
În concluzie, considerăm că evoluţia oraşelor socialiste din Europa de Est poate fi împărţită în trei etape distinctive. Perioada stalinistă se caracterizează printr-o industrializare şi urbanizare forţată. În primii ani de după război, arhitectura a continuat tendinţele anilor ’30, îndeosebi în Polonia şi Cehoslovacia. După anul 1949, când comuniştii au preluat controlul asupra domeniilor economic şi politic din Europa de Est, începe o nouă eră în arhitectură. În această etapă se pune accentul pe reconstrucţia clădirilor vitale pentru funcţionarea oraşului, precum spitale, şcoli, sediile instituţiilor de stat, are loc demolarea edificiilor care aminteau de perioada interbelică, considerată „burgheză” şi „naţionalistă”. Arhitectura de tip triumfalist avea misiunea să creeze simboluri ale victoriei noului regim. Străzile largi, pieţele mari din centrele oraşelor nu aveau doar scopul de a evidenţia grandoarea, ci trebuiau să țină cont de amplasarea strategică a edificiilor, să ofere acces liber pentru o eventuală intervenție cu trupe şi tancuri în oraş. Admiraţia lui Stalin faţă de clădirile pompoase, decoraţiile neoclasice, coloane şi sculpturi a fost preluată şi de ceilalţi lideri ai ţărilor din blocul socialist. Copii ale sediului Universităţii „M. V. Lomonosov” din Moscova au apărut în Riga, Praga, Varşovia, Bucureşti, Sofia etc.
În perioada post-stalinistă are loc o liberalizare a arhitecturii prin introducerea elementelor moderniste. În anii ’70, peisajele urbane devin mai puţin ideologice şi mult mai funcţionale. Procesul de destalinizare este implementat şi în arhitectură. Clădirile grandioase sunt înlocuite cu construcţiile simple, standardizate, o parte din monumentele care elogiau cultul lui Stalin au fost demolate. Oraşe, străzi, pieţe, şcoli care purtau numele lui Stalin au fost redenumite. Această relativă liberalizare le-a permis arhitecţilor să se întoarcă la tendinţele anilor 1930-1940, care erau destul de populare în Vest. În Polonia şi Ungaria această trecere s-a făcut imediat, pe când în România şi Bulgaria a fost nevoie de câţiva ani în care să se identifice elemente naţionale care să simbolizeze comunismul local. În aceste două ţări se pune accentul pe aspecte din folclor, majoritatea fiind stilizate, atribuindu-li-se conotaţii ideologice.
Ultima etapă reprezintă o consecinţă a eşecului modernismului în arhitectură, dar şi a proastei gestionări a economiei în țările Europei de Est. Anii ’80 au evidențiat sistemul comunist corupt şi ineficient în toate ţările socialiste. Urbanismul sovietic s-a caracterizat printr-un contrast dintre măreţia noului cult și clădirile, monumentele impunătoare, pe de o parte, şi mizeria vieţii cotidiene, pe de altă parte. Eliminarea proprietăţii private a făcut ca statul să deţină puterea reală asupra pământului şi asupra peisajului urban, pentru ca, în fond, nimeni să nu poarte responsabilitatea pentru dezastrul arhitectural-urbanistic în care s-au pomenit statele Europei de Est în momentul căderii regimului comunist.
 
Note
1 D. Mitchell, Cultural Geography. A Critical Introduction, Blackwell, Oxford, 2000, p. 109.
D. Crowley and Susan E. Reid, Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc în Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc, New York, 2002, p. 11.
3 Transformation of Cities in Central and Eastern Europe: Towards Globalization, United Nations University Press, New York, Tokyo, Paris, p. 13-14.
4 Gabriel Catalan, Despre sovietizarea arhitecturii româneşti (1947-1955), în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol» din Iași”, t. XLVII, 2010, p. 107-118.
5 Misko Suvakovic, Impossible Histories, în Impossible Histories: Historical Avant-gardes, Neo-avant-gardes, and Post-avant-gardes in Yugoslavia, 1918-1991, Mass: The MIT Press, Cambridge, 2003, p. 2-36.
6 Stephen Kotkin, Mongol Commonwealth? Exchange and Governance across the Post-Mongol Space, în „Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History”, no. 8/3, 2007, p. 487-531.
7 Kimberly Elman Zarecor, Architecture in Eastern Europe and the Former Soviet Union în A Critical History of Contemporary Architecture: 1960-2010, Florida International University, USA, 2014, p. 255-274.
D. Crowley and Susan E. Reid, Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc în Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc, New York, 2002, p. 11.
Mariusz Czepczynski, Cultural Landscapes of Post-Socialist States: Representation of Powers and Needs, TJ International Ltd, Padstow, 2008, p. 69.
10 Duncan Light, Craig Young, Reconfiguring socialist urban landscapes: the ‘left-over’ spaces of state-socialism in Bucharest, în „HUMAN GEOGRAPHIES – Journal of Studies and Research in Human Geography”, nr. 4, 2010, p. 5-16.
11 Theodore R. Weeks, Remembering and Forgetting: Creating a Soviet Lithuanian Capital. Vilnius 1944-1949 în Contested and Shared Places of Memory. History and Politics in North Eastern Europe, Routledge, New York, 2010, p. 134-150.
12 Rasa Baločkaitė, Coping with the Unwanted Past in the Planned Soviet Towns: Visaginas, Tychy and Nowa Huta, Sursa https://www.cerge-ei.cz/pdf/gdn/irp/IRP-cities-coping-unwanted-past-soviet-towns-balockaite.pdf (ultima accesare 01.12.2014).
13 Olga Sezneva, Living in a Russian Present with a German Past: The problems of Identity in the City of Kaliningrad în Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc, New York, 2002, p. 48.
14 Rasa Baločkaitė, Coping with the Unwanted Past in the Planned Soviet Towns: Visaginas, Tychy and Nowa Huta. Sursa https://www.cerge-ei.cz/pdf/gdn/irp/IRP-cities-coping-unwanted-past-soviet-towns-balockaite.pdf (ultima accesare 01.12.2014).
15 David Crowley, Warsaw Interiors: The Public Life of Private Spaces, 1949-65 în Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc, New York, 2002, p. 182.
16 Herman Van der Wusten, The Cityscapes of European capital cities în „Geojournal”, nr. 51 (1-2), 2000, p. 129-133.
17 Duncan Light, Craig Young. Reconfiguring socialist urban landscapes: the ‘left-over’ spaces of state-socialism in Bucharest, în „HUMAN GEOGRAPHIES – Journal of Studies and Research in Human Geography”, nr. 4, 2010, p. 5-16.
18 D. Crowley and Susan E. Reid, Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc în Socialist Spaces: Sites of Everyday Life in the Eastern Bloc, New York, 2002, p. 2.
19 Theodore R. Weeks, Remembering and Forgetting: Creating a Soviet Lithuanian Capital. Vilnius 1944-1949 în Contested and Shared Places of Memory. History and Politics in North Eastern Europe, Routledge, New York, 2010, p. 134-150.
20 Ibidem.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog