Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Despre competenţa lingvistică. De la filozofie la didactica limbii române

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

1. Voi încerca să arăt în acest articol de ce teoria lui Eugeniu Coşeriu referitoare la «competenţa lingvistică» este preferabilă altor concepţii ori „modele” vehiculate prin lucrările de didactică a limbii române existente la noi, mai ales că, în mod curios (dar nu total inexplicabil), concepţia marelui lingvist de origine română este în continuare ignorată în astfel de scrieri. 

1.1. Pentru început, voi afirma că este preferabil să adoptăm şi să aplicăm teoria lui Coşeriu în studiile noastre şi să o promovăm prin intermediul manualelor, fiindcă – în comparaţie cu alte „modele” sau „teorii” lingvistice – este mai solid fundamentată din punct de vedere filozofic şi corespunde mai bine realităţii limbajului. 

1.2. În ceea ce priveşte motivele pentru care este ignorată o atare teorie în cercurile ştiinţifice şi didactice de la noi, trebuie spus că unele dintre aceste motive (după cum vom vedea mai jos) au fost semnalate de Coşeriu însuşi. Mai mult decât atât, dincolo de anumite raţiuni extra-ştiinţifice, chiar faptul că lingvistica integrală coşeriană se întemeiază pe idei şi distincţii esenţiale preluate din filozofie, i-a putut face pe unii cercetători şi universitari români (mai puţin familiarizaţi cu filozofia) să creadă că teoria lingvistică a lui Coşeriu este „altceva”, ceva care nu are cum să intre în sfera preocupărilor/interesului lor.

1.2.1. Totuşi, fie că ne place sau nu, la filozofie nu putem renunţa complet. Circulă încă, prin anumite medii ştiinţifice, ideea potrivit căreia ştiinţele nu se pot emancipa cu adevărat, nu-şi pot găsi drumul propriu decât devenind autonome faţă de filozofie. O asemenea prejudecată trebuie respinsă, întrucât o emancipare de acest tip nu este posibilă, de vreme ce principiile ştiinţei se găsesc în filozofie sau, altfel spus, filozofia este baza oricărei ştiinţe (cf. Coşeriu 2011: 27). La un astfel de lucru se va fi gândit şi Immanuel Kant – ce a fost şi om de ştiinţă, nu doar filozof – atunci când numea în Logica sa (de la 1800) „erudiţie ciclopică” ştiinţele lipsite de „ochiul filozofiei” (printre care enumera atât filologia, cât şi studierea limbilor)1.

1.2.2. Ce se poate spune acum despre ignorarea regretabilă a teoriei coşeriene în spaţiul românesc? Ei bine, chiar Coşeriu, într-un interviu (acordat în 2001) în care se referea, printre altele, şi la felul în care au fost receptate ideile sale lingvistice în România, remarca o dublă atitudine a celor din ţară: pe de o parte, (1) o hiper-critică (nejustificată) când vine vorba de teoriile celor de origine română; pe de altă parte, (2) o păgubitoare lipsă de critică, o hipo-critică, atunci când vine vorba de teoriile celor străini (mai ales când ele provin din Franţa) (vezi Coşeriu 2001/2006: 20).

1.3. Pledoaria mea pentru concepţia lui Coşeriu privitoare la competenţa lingvistică, pledoarie pe care o voi dezvolta în cele ce urmează, se adresează în primul rând autorilor de lucrări de „didactică”/„metodică” a limbii române şi profesorilor de specialitate. Voi face, mai întâi, o prezentare sintetică a distincţiilor şi conceptelor coşeriene, înfăţişând totodată şi încărcătura lor filozofică, după care mă voi ocupa (mai mult sau mai puţin critic) de o singură Didactică a limbii şi literaturii române (apărută recent), tocmai pentru a dovedi avantajele concepţiei pe care o susţin.

2. Competenţa lingvistică (după Eugeniu Coşeriu)

Acest concept central al lingvisticii integrale trebuie discutat prin raportare la universul de discurs coşerian, de aceea îmi permit să aduc o serie de precizări lămuritoare. Înainte de toate, se cuvine să acceptăm că limbajul este o activitate. Însă nu există numai un tip de activitate. Pentru a stabili natura şi aspectele activităţii care înglobează şi limbajul, Coşeriu apelează la unul dintre maeştrii săi, şi anume la Aristotel.

2.1. Activităţi productive vs activităţi neproductive

Atât grecii antici, cât şi romanii intuiseră că activităţile pot fi de două feluri: productive şi neproductive. Şi exprimau această intuiţie şi prin limbaj, de vreme ce greaca veche avea verbele poiein pentru ‘a face productiv’ (de aici poiesis ‘creaţie’, care a dat, în ultimă instanţă, şi cuvântul românesc poezie) şi prattein pentru ‘a face neproductiv’, iar limba latină înregistra, pentru aceeaşi distincţie, verbul facere, respectiv verbul agere. Astfel, dacă, de pildă, cineva împletea un coş, era întrebat Quid facis? („Ce faci?”), dar dacă se plimba sau respira ori stătea, era întrebat Quid agis? („Ce [mai] faci?”) (vezi Coşeriu 1996: 64).

Aristotel şi-a adus contribuţia şi în această privinţă, deosebind în cazul activităţilor productive trei aspecte: activitatea în sine (enérgeia), competenţa sau tehnica (dýnamis), adică „a şti să faci”, şi produsul (érgon). Enérgeia este, din principiu, anterioară oricărei tehnici (dýnamis), fiind creativitatea însăşi. Pentru ilustrare, se poate da următorul exemplu: tehnica întrebuinţată de Leonardo da Vinci în pictură reprezenta o competenţă pe care marele umanist şi-a dezvoltat-o în timp şi care îi aparţinea ca atare. În baza ei, el putea crea oricâte tablouri dorea/reuşea, tablourile fiind érgon-ul ce purta marca geniului său, adică produsul activităţii sale (ca enérgeia). Dacă un discipol de-al său îi deprindea tehnica, atunci putea produce şi el, la rându-i, opere à la da Vinci. Însă, pe de altă parte, şi discipolul îşi putea aduce contribuţia, modificând ori îmbunătăţind, prin activitate, procedeul pictural respectiv. Dacă se constata în noua realizare, într-adevăr, o îmbunătăţire, atunci tehnica prelua modificarea, îmbogăţindu-se (şi depăşindu-se astfel ceea ce se ştia deja) (ibid.: 65).

2.2. Definiţia şi structura limbajului

Cardinală, ca punct de emergenţă pentru gândirea lui E. Coşeriu, este definiţia pe care savantul român o dă limbajului: „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)” (Coşeriu 2000: 233). De aici se desprinde acel „cadru de referinţă epistemologic” (reprezentat de Coşeriu într-un tabel sinoptic celebru, vezi infra), care i-a fost genialului lingvist „de mare ajutor în interpretarea nu numai a diferitor probleme lingvistice începând cu schimbarea lingvistică şi terminând cu traducerea şi corectitudinea lingvistică, ci şi a structurii disciplinelor lingvistice şi a evoluţiilor recente în lingvistică” (Coseriu 1985: XXV).

În ceea ce priveşte competenţa lingvistică, se constată că există (1) la nivel universal o competenţă elocuţională („a şti să vorbeşti în general”), care include şi cunoaşterea regulilor generale ale gândirii, precum şi cunoaşterea „lucrurilor”, a contextelor extralingvistice ş.a.m.d., (2) la nivel istoric, o competenţă idiomatică („limba în calitate de cunoaştere tradiţională a unei comunităţi”), adică tocmai cunoaşterea unei limbi concrete ca româna, engleza etc., iar (3) la nivel individual, o competenţă expresivă („cunoaştere cu privire la elaborarea «discursurilor»”) (Coşeriu 2000: 236).

Aş insista mai mult aici asupra competenţei expresive, despre care E. Coşeriu afirmă că reprezintă acea cunoaştere (sau tehnică) ce se referă la „a vorbi în situaţii determinate şi cu privire la anumite lucruri, cu anumiţi interlocutori” (Coşeriu 1994: 36). Adică, altfel se vorbeşte cu un copil, altfel ne adresăm unei femei sau unei persoane în vârstă etc. De asemenea, există tot felul de tradiţii ale textului (despre cum se scrie un sonet, un haiku, o scrisoare de condoleanţe etc.) care ţin tot de această competenţă expresivă (ibid.: 36-37).

Mai departe, voi prezenta câteva dintre consecinţele acestor distincţii sau, dacă se doreşte, câteva dintre argumentele care justifică suplimentar aceste distincţii, demonstrând autonomia respectivelor planuri.

2.2.1. Limbajul se conduce după norme interne

În cadrul «competenţei», E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate, la nivel individual – adecvarea (sau tò prépon, după Aristotel), dată de cunoaşterea care se referă la comunicarea în anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor/textelor. Norma adecvării le poate suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenţei. Există trei tipuri de suspendare a congruenţei prin tò prépon: prin suspendarea metaforică, prin cea metalingvistică şi prin cea extravagantă (în cazul absurdităţilor exprimate).

2.2.2. Tipurile de conţinut lingvistic

În ceea ce priveşte conţinutul, pe care-l numim de obicei „sens”, Coşeriu deosebeşte câte un tip pentru fiecare nivel al limbajului: desemnarea (pentru nivelul universal), semnificaţia (pentru nivelul istoric) şi sensul (pentru nivelul individual) (vezi Coşeriu 2000: 245-248 şi Coşeriu 1994: 41 şi urm.).

(a) Desemnarea reprezintă referinţa la faptele extralingvistice şi chiar la faptele lingvistice ca aparţinând realităţii, adică ceea ce este comun tuturor limbilor. Din perspectiva conţinutului de limbă, limbile nu se pot compara decât cu tertium comparationis şi acest tertium comparationis este totdeauna desemnarea.

(b) Semnificaţia este conţinutul unui semn sau al unei expresii dat într-o limbă şi exclusiv prin intermediul limbii înseşi. Într-un text sau discurs semnificaţia nu apare ca atare, ci se prezintă ca fiind deja determinată de desemnare, ea nefiind altceva decât însumarea tuturor posibilităţilor de desemnare dintr-o limbă (posibilităţi pe care le găsim în dicţionare). Când se traduce dintr-o limbă în alta, se traduce sensul şi nu semnificaţia.

(c) În concepţia lui E. Coşeriu, sensul (sau înţelesul) este un termen folosit pentru a desemna conţinutul propriu al unui text, adică ceea ce textul exprimă dincolo de (sau prin) desemnare şi semnificaţie. După cum semnificaţia poate să coincidă cu desemnarea uneori, şi sensul poate să coincidă cu semnificaţia, dar în acest caz sensul textului va fi pur „comunicativ”, informativ, şi nu artistic. Când, în schimb, se interpretează textele literare, nu se interpretează, de fapt, semnificaţia (dată de limbă), ci se consideră că desemnarea şi semnificaţia, împreună, sunt din nou un semn cu un conţinut de ordin superior, conţinutul pe care-l numim sens. Când nu am priceput, de pildă, o glumă sau o ironie, nu am înţeles, de fapt, sensul, deşi am înţeles toate cuvintele (adică semnificaţiile lor).

2.2.3. Tipurile de gramatică

Raportând gramatica la cele trei niveluri de mai sus, rezultă: (1) gramatica generală, ca teorie gramaticală – „formă a gramaticii a cărei sarcină este de a defini categoriile verbale – «părţile de vorbire» –, categoriile, funcţiile şi procedeele gramaticale”2; (2) gramatica descriptivă („a unei limbi anumite”) şi (3) analiza gramaticală („a unui text anumit”) (Coşeriu 2000: 244).

2.3. Termeni coşerieni referitori la «competenţa lingvistică»

Deşi conceptul de «competenţă lingvistică» este clar delimitat la Coşeriu, se observă  că termenul de competenţă (lingvistică) este adoptat târziu de lingvistul român (şi, mai ales, pentru română), întrucât nu a găsit un echivalent exact pentru termenul pe care îl utilizase în spaniolă – limba în care şi-a dezvoltat teoria (vezi Coseriu 2001) – şi anume termenul de saber lingüístico (aproximativ: ‘ştiinţa lingvistică’). Din păcate, limba română nu a păstrat cuvântul latinesc sapere (care a dat în celelalte limbi romanice saber, savoir, sapere etc.), ci doar verbul scire ‘a şti’ – care nu satisface în acest caz, fiindcă, în spaniolă, saber reprezintă ‘ştiinţa’ în sensul popular al cuvântului. În consecinţă, nici ştiutul şi nici cunoştinţa nu sunt soluţii convenabile. Aşa se face că, după precizările de rigoare, Coşeriu va întrebuinţa termenul competenţă (în germană: [Sprach]Kompetenz) „în acord cu un anumit termen care a devenit cunoscut în ultimul timp” (Coşeriu 1994: 27)3.

2.4. Complexitatea conceptului «competenţa lingvistică»

Până aici am înţeles că, prin competenţă lingvistică (Sprachkompetenz, linguistic competence sau, eventual, competencia lingüística), Coşeriu înţelege acel saber lingüístico pe care îl întrebuinţase încă din anii ’50 şi care reprezintă, în viziunea sa, sarcina primară a lingvisticii. Dar ce tip de cunoaştere ar fi aceasta? Unde s-ar încadra? Sau, altfel spus, în ce ar consta natura ori esenţa sa? Conceptul de saber lingüístico nu poate fi înţeles corect, aşa cum spuneam, decât în contextul lingvisticii integrale coşeriene, al cărei obiectiv a fost întotdeauna acela de a se raporta, într-o manieră coerentă şi unitară, la realitatea limbajului. Coşeriu a dedicat competenţei lingvistice mai multe prelegeri şi conferinţe (vezi, de pildă, Coseriu 1985 şi Coşeriu 1994: 27-47) şi chiar şi o carte, Sprachkompetenz. Grundzüge der theorie des sprechens (publicată în 1988 şi având la bază două cursuri ţinute în anii 1983-1985 la Universitatea din Tübingen), pe care o plasa „la sfârşitul sintezei”, adică la încheierea construcţiei sale teoretice („la începutul sintezei” aflându-se Sincronía, diacronía e historia – 1958) (vezi Coşeriu 2004: 93-94).

Pentru Eugeniu Coşeriu, un studiu asupra competenţei lingvistice ar trebui să abordeze cu precădere următoarele patru probleme:

(a) Ce cuprinde această competenţă?
(b) Care este natura acestei competenţe/cunoaşteri?
(c) Care este conţinutul acestui tip de cunoaştere?
• Se cunosc forme şi conţinuturi şi structuri ale formelor şi conţinuturilor?
• Se cunosc operaţii pentru configurarea formelor şi conţinuturilor?
• Se cunosc reguli şi norme pentru realizarea acestor operaţii?
(d) Cum este configurată această cunoaştere?
• Este această cunoaştere configurată în mod sistematic, adică este „structurată”?
• Dacă este structurată, la ce niveluri şi în ce măsură se structurează această cunoaştere? (Coseriu 1992: 11-12).

Cartea lui Coşeriu tratează in extenso toate aceste probleme, mergând „dincolo de structuralism”, către „lingvistica integrală”. Am prezentat (după Coşeriu, evident), doar lapidar, răspunsul la prima întrebare, adică (a). Încerc acum să înfăţişez şi modul în care savantul român răspunde la cea de-a doua întrebare, şi anume (b).

2.4.1. Referindu-se la natura competenţei lingvistice, E. Coşeriu consideră că, în această privinţă, în lingvistică se constată, la rigoare, existenţa a două concepţii: o concepţie veche, al cărei reprezentant principal în secolul al XX-lea a fost Saussure, potrivit căreia capacitatea de a vorbi este o capacitate inconştientă, şi o concepţie opusă celei dintâi (chiar dacă nu la fel de explicit formulată), vehiculată mai ales prin Chomsky, conform căreia vorbitorii posedă o cunoaştere intuitivă a regulilor limbii lor (Coseriu 1992: 210-211). După o prezentare critică (dar şi integratoare) a acestor două concepţii (v. ibid.: 211-228), Coşeriu îşi expune propria concepţie asupra competenţei lingvistice (ibid.: 228-251) pe care o vede „como saber técnico”. Saussure presupunea că vorbitorii nu au niciun fel de cunoaştere cu privire la mecanismul limbii; pe de altă parte, Chomsky pleca de la o cunoaştere intuitivă a vorbitorilor, dar nu deosebea trăsăturile acesteia de cele ale cunoaşterii reflexive. După Coşeriu, singurul care a sesizat problema şi a încercat să opereze anumite distincţii în cadrul cunoaşterii lingvistice a fost Hermann Paul (în Prinzipien der Sprachgeschichte) – din nefericire, fără a ajunge la o rezolvare satisfăcătoare (cf. şi Coşeriu 1997: 53-54).

2.4.2. Conceptul de «competenţă lingvistică» poate fi discutat atât din (1) perspectivă lingvistică, pentru a-i releva diviziunile interne impuse de organizarea limbajului pe cele trei niveluri ale sale, cât şi din (2) perspectivă filozofică, pentru a-i determina natura şi încadrarea în conceptul mai general de «cunoaştere».

2.4.2.1. Despre competenţa lingvistică din perspectiva lingvisticii (care la Coşeriu presupune frecvent şi elemente ce ţin de filozofia şi teoria limbajului) am mai vorbit (vezi supra, 2.2.). Totuşi trebuie arătat că, până să ajungem la competenţa lingvistică propriu-zisă, sunt necesare câteva delimitări. Schematic, încadrarea conceptului care ne interesează este sugestiv redată în figura de mai jos.

După cum se observă, competenţa lingvistică în deplinătatea sa are o componentă psihofizică şi una culturală. Competenţa lingvistică psihofizică, ce corespunde nivelului biologic al vorbirii, nu face obiectul lingvisticii coşeriene: „Mecanismele vorbirii condiţionate din punct de vedere biologic nu constituie, într-o formă directă, obiectul lingvisticii [văzute] ca ştiinţă a culturii” (Coseriu 1992: 85)4. Prin urmare, preocuparea lingvistului trebuie să se îndrepte către nivelul cultural al vorbirii sau, altfel spus, către competenţa lingvistică culturală.

2.4.2.2. Mult mai bogat se dovedeşte a fi conceptul în cauză dacă este examinat şi delimitat din perspectivă filozofică. Coşeriu era de părere că lingvistica, „în măsura în care nu doreşte să fie doar «erudiţie ciclopică»” (cf. supra 1.2.1.), nu poate ignora filozofia5. Din acest motiv, ori de câte ori discută o problemă ce ţine de esenţa limbajului, savantul român apelează la filozofie. Şi determinarea naturii competenţei lingvistice se face tot pe calea filozofiei. În consecinţă, atunci când Coşeriu afirmă că „la lingüística es un saber sobre un saber intuitivo o técnico como objeto” (Coseriu 1992: 252-253), trebuie avute în vedere o serie de distincţii pe care filozofi precum Aristotel, Leibniz, Hegel şi Husserl le-au făcut cu privire la cunoaştere în general, ajutându-l pe lingvistul român să ajungă la concluzia de mai sus. Încerc să evidenţiez încărcătura filozofică a conceptului de «competenţă / cunoaştere / „ştiinţă” lingvistică» în cele ce urmează.

2.4.2.2.1. De la Aristotel, Coşeriu a preluat (pe filiera lui A. Pagliaro) termenul gr. téchne, care desemna la Stagirit o cunoaştere sigură, dar nejustificată. În acest sens, limba este o tehnică (un „a şti să faci”) pe care vorbitorii o învaţă şi de care se folosesc mai apoi (cf. téchne grammatiké). În greaca veche se făcea şi distincţia între dóxa ‘cunoaştere nesigură, părere’ şi epistéme ‘ştiinţă justificată, reflexivă’ (vezi Coşeriu 1994: 36)6. Aşadar, „toată competenţa lingvistică este tehnică, este cunoaştere sigură, dar intuitivă. Vorbitorul ştie cum se spune, de ce spune ce spune, însă nu poate explica altfel decât prin faptul că «aşa se spune»” (ibid.). Lingvistul trebuie să treacă de la acea téchne a vorbitorului la epistéme. Tot de la Aristotel, prin W. von Humboldt (cel care observase că limbajul este, în esenţă, enérgeia ‘activitate’, şi nu érgon ‘produs’), Coşeriu a preluat termenul dýnamis ‘potenţă’ ce se referă la un concept caracterizând activităţile productive (între care se include şi limbajul) (vezi supra, 2.1.). Acest concept aristotelic7 aduce, în plus, ideea că o activitate productivă se desfăşoară în baza unei competenţe (dýnamis), competenţă care se poate însă îmbogăţi continuu tocmai prin inovaţiile care apar în cursul activităţii respective. Prin urmare, dacă un fapt lingvistic inedit „convine” comunităţii idiomatice, el este preluat din érgon în dýnamis şi reluat în vorbire. În caz contrar, acel fapt rămâne la nivel de érgon ‘produs’, în stadiu de hápax legómenon. Se pune astfel în evidenţă ideea că limba nu este doar ceea ce s-a făcut, ci şi un sistem al modurilor de a face în continuare, o tehnică deschisă ce incorporează şi virtualităţi (despre care Coşeriu va vorbi prin intermediul conceptului de «sistem»).

2.4.2.2.2. De la Hegel provine distincţia între «cunoscut» şi «recunoscut» şi ideea că omul de ştiinţă (lingvistul, de pildă) trebuie să treacă de la cunoaşterea intuitivă, nejustificată (Bekannt) la cunoaşterea reflexivă, justificată (Erkannt). Din acest punct de vedere, lingviştii urmează – în mod conştient sau inconştient – sfatul lui Hegel: „toată cunoaşterea trebuie să ajungă să fie recunoaştere” (Coseriu 1992: 229; cf. şi Coşeriu 2004: 89).

2.4.2.2.3. De la Husserl, Coşeriu a preluat conceptul de «cunoaştere originară» (Vorwissen [cf. Coseriu 1988: 50] sau ursprüngliche Wissen [cf. Coşeriu 2004: 88]), ce constituie fundamentul prealabil (în calitate de cunoaştere preştiinţifică) al ştiinţelor culturii. Fiind vorba, în acest caz, de creaţii sau activităţi umane (ceea ce omul produce în mod liber şi intenţionat), cercetătorul nu porneşte de la ipoteze (ca în cazul ştiinţelor naturii), ce se pot confirma sau nu, ci de la o cunoaştere intuitivă, sigură (Coşeriu 2000: 41). Aşadar, lingvistul are o anumită doză de certitudine atunci când studiază limbajul: punctul său de plecare îl constituie chiar cunoaşterea limbii, pe care o posedă ca vorbitor.

2.4.2.2.4. Nerespectând o ordine cronologică a contribuţiilor filozofice, am lăsat la sfârşit distincţiile lui Leibniz privind gradele cunoaşterii. Aceasta întrucât scurtul său tratat, Meditationes de cognitione, veritate et ideis (1684), era apreciat în grad maxim de Coşeriu, care îl şi recomanda spre memorare studenţilor, de vreme ce concisa lucrare a servit la fundamentarea diverselor discipline umaniste (de pildă, a esteticii, încă din 1735, graţie lui Baumgarten). Într-o polemică subtilă cu [«ideile clare» ale lui] Descartes, Leibniz introduce mai multe deosebiri (sau grade) pentru a arăta cum se ajunge la veritabila cunoaştere ştiinţifică (Leibniz 1684/1972: 26-28).

(i) La un prim nivel, în cadrul conceptului de «cognitio», Leibniz face distincţia între o «cognitio obscura» şi o «cognitio clara». Cognitio obscura este o cunoaştere nesigură, vagă, ce corespunde grecescului dóxa, deoarece nu permite recunoaşterea obiectului cunoaşterii.

(ii) «Cognitio clara», ce permite identificarea obiectului, se împarte într-o «cognitio confusa»8 şi o «cognitio distincta». «Cognitio confusa» se numeşte confusa nu pentru că ar fi obscură, ci pentru că nu are justificare (şi uneori nici nu necesită aşa ceva). Este o cunoaştere sigură (cum este, de altfel, şi «cognitio clara»), dar de tipul „nu ştiu de ce”, corespunzând grecescului téchne. Justificările apar abia în cazul acelei «cognitio clara distincta».

(iii) «Cognitio clara distincta» se divide, la rându-i, într-o «cognitio inadaequata» şi o «cognitio adaequata». Cunoaşterea distinctă inadecvată oferă doar primele justificări. Este, de pildă, „ştiinţa” unui grădinar cu privire la plantele pe care le îngrijeşte. În schimb, cunoaşterea distinctă adecvată este cunoaşterea ştiinţifică şi filozofică în sens autentic, ce merge până la ultimele justificări. Este, bunăoară, ştiinţa specialistului în botanică, ce cunoaşte – spre deosebire (şi în plus faţă) de grădinar – şi procesele chimice ce determină transformările din plante (Coseriu 1992: 229-234 şi Coşeriu 1996: 14-16)9.

2.4.3. În consecinţă, în termeni greceşti, „competenţa lingvistică nu este nici dóxa, nici epistéme; este téchne, i.e. o cunoaştere tehnică” (Coseriu 1992: 236-237). Pe de altă parte, Coşeriu afirmă (şi observase lucrul acesta încă din anii ’50) că „ştiinţa” vorbitorului „aparţine acelui tip de «ştiinţă» pe care Leibniz o numea cognitio clara vel confusa (adică sigură dar care nu se poate justifica) şi celuilalt tip de «ştiinţă», pe care tot Leibniz o numea distincta vel inadaequata (care se poate justifica numai parţial), deşi simpla «ştiinţă» de a vorbi o limbă se învecinează, într-o parte, cu o «ştiinţă» obscură (cognitio obscura) (în care intră tot ceea ce vorbitorul ştie într-un mod nesigur) şi, în cealaltă parte, cu o «ştiinţă» distinctă adecvată (cognitio distincta vel adaequata), care este a gramaticianului (a lingvistului) şi a vorbitorului însuşi ca gramatician” (Coşeriu 1997: 52-53).

2.4.4. Atunci când vorbitorul obişnuit, fără pregătire lingvistică, încearcă să dea explicaţii ştiinţifice unui fapt lingvistic, el se transformă într-un „lingvist naiv”, putând greşi foarte uşor. Coşeriu apreciază că, la rigoare, vorbitorii obişnuiţi îşi pot justifica „ştiinţa”/cunoaşterea lingvistică doar în două moduri: (1) printr-o justificare de tipul „pentru că asta nu-i acelaşi lucru” sau „pentru că asta ar însemna altceva” – ceea ce Coşeriu numeşte justificarea funcţiei (adică prin semnificatul formelor şi procedeelor lingvistice) şi (2) printr-o justificare de tipul „pentru că noi (nu) zicem aşa” – pe care Coşeriu o numeşte justificarea prin comunitate sau justificarea istorică, ce face referire la tradiţia cunoaşterii unei limbi (Coseriu 1992: 252).

3. Competenţa lingvistică şi didactica limbii române

Scriam undeva că „opera ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu conţine numeroase «filoane de aur» care trebuie neapărat exploatate şi prelucrate. Mai ales că, spre deosebire de aurul de la Roşia Montană care, în prezent, poate fi extras doar cu mare dificultate, implicând tehnici ce periclitează serios mediul înconjurător, aurul lui Coşeriu se află la vedere şi este benefic mediului nostru cultural. Mai mult decât atât – întrucât ştiinţa este o activitate liberă (în sens filozofic, adică infinită), cum este toată cultura, de altminteri –, o astfel de resursă nu se epuizează, rodind în minţile vrednice ori de câte ori este nevoie. Dar pentru aceasta se cuvine să ştii că ceea ce ţii în palme este aur. Or, tare mă tem că (şi) în cazul lui Coşeriu procedăm asemenea vechilor amerindieni: uităm de valoarea aurului nostru, lăsându-ne amăgiţi de mărgelele de sticlă colorată aduse din alte zări…” (Munteanu 2012b: 17). Tocmai despre o astfel de situaţie aş dori să vorbesc acum: despre un caz în care cineva a lăsat să-i treacă „aurul” respectiv printre degete fără să-i conştientizeze valoarea.

3.1. Dintre lucrările de didactică am ales-o, deloc întâmplător, pe cea scrisă de Florentina Sâmihăian: O didactică a limbii şi literaturii române. Provocări actuale pentru profesor şi elev (2014). De ce am ales-o pe aceasta şi nu pe alta (dintre cele elaborate, bunăoară, de Alina Pamfil, Mihaela Secrieru, Emanuela Ilie etc.)? Deoarece în cartea Florentinei Sâmihăian se face referire la Eugeniu Coşeriu. Mai exact, se face trimitere la o prelegere (ţinută de savant la Iaşi, la începutul anilor ’90) intitulată Filozofia limbajului, din care autoarea reproduce un fragment, aducând în atenţie şi conceptul de «alteritate» (în sens coşerian). 

3.1.1. Astfel, chiar la începutul capitolului al IV-lea din Didactica menţionată, Perspective asupra comunicării, putem citi următoarele: „Coşeriu distinge între două tipuri de comunicare: a comunica ceva despre ceva şi a comunica ceva cu cineva: «De obicei, se consideră că funcţiunea limbajului este de a comunica ceva despre ceva. Dar această funcţiune este secundară şi derivată, şi nu este esenţială, în sensul că poate lipsi. Putem noi să încercăm să comunicăm ceva, dar, dacă celălalt nu înţelege, atunci comunicarea este falimentară! Asta înseamnă că ceea ce am spus nu era limbaj? Indubitabil, dar cealaltă dimensiune, aceea a lui a spune cuiva, comunicarea cu cineva, stabilirea unui contact cu celălalt, este trăsătura originară, fundamentală, care nu poate fi anulată. Totdeauna vorbirea, limbajul efectiv realizat este o continuă atribuire a eului. I se atribuie celuilalt aceeaşi conştiinţă cu a vorbitorului. Limbajul efectiv realizat este această continuă atribuire a eului celorlalţi.» (Coşeriu 1994: 22). Cele două dimensiuni ale comunicării sunt, aşadar, complementare. Este vorba despre dimensiunea instrumentală (limbajul este folosit ca expresie sau instrument al gândirii raţionale) şi despre dimensiunea intersubiectivă (prin limbaj se construieşte, pe baza alterităţii, o relaţie între partenerii de comunicare).” (Sâmihăian 2014: 102-103).

3.1.2. Faptul că se apelează la aceste cuvinte ale lui Coşeriu este, desigur, lăudabil. De asemenea, fără să mai declare sursa undeva, Sâmihăian preia din aceeaşi prelegere ieşeană, Filozofia limbajului, un citat atribuit lui Juan Luis Vives („limbajul este oglinda omului întreg, şi a raţiunii, şi a afectivităţii, şi a voinţei”), pe care îl plasează ca motto în deschiderea capitolului deja amintit (Sâmihăian 2014: 102). Citatul provine, de fapt, din acest fragment coşerian: „Primul care în mod explicit accentuează pe a doua dimensiune, a intersubiectivităţii, este Juan Luis Vives, un mare umanist spaniol din prima jumătate a secolului al XVI-lea, care s-a exprimat despre limbaj în mai multe opere ale sale. Teza sa fundamentală este aceea că lingua est speculum hominis universi, et rationis, et affectus, et voluntatis – «limbajul este oglinda omului întreg, şi a raţiunii, şi a afectivităţii, şi a voinţei»; avem deci indicate limpede cele trei dimensiuni esenţiale ale conştiinţei.” (Coşeriu 1994: 21). Problema ar fi aceea că, după cum am dovedit în altă parte (vezi Munteanu 2012a: 128), cuvintele respective (din motto-ul ales de Sâmihăian) nu îi pot fi atribuite direct lui Vives, din simplul motiv că umanistul spaniol nu le-a scris niciodată aşa. În studiul Acerca de la teoría del lenguaje de Juan Luis Vives, Coşeriu reproduce citatul originar (din lucrarea De anima et vita), în care apar patru (şi nu trei) „dimensiuni” ale spiritului: „voces in homine signa sunt animi universi, et phantasiae, et affectuum, et intelligentiae, et voluntatis, in belluis autem tantummodo affectionum, quemadmodum in nobis voces inconditae, quaeque a Grammaticis interjectiones nominantur” (apud Coseriu 1971: 65).

3.1.3. Ciudat este că, deşi Florentina Sâmihăian se ocupă (în capitolul menţionat) de competenţa de comunicare, ea nu face deloc referire la prelegerea ieşeană a lui Coşeriu intitulată Competenţa lingvistică, prelegere care urmează (în vol. Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994) imediat după Filozofia limbajului. La fel de bizar este că, prezentând, în acelaşi loc, modelele semiotice lansate de K. Bühler şi de R. Jakobson, autoarea nu a luat în consideraţie şi criticile formulate de Coşeriu la adresa acestor modele, reevaluări pe care le putea descoperi în prelegerea Limbajul poetic din volumul publicat la Iaşi (vezi Coşeriu 1994: 145-149). Dacă ţinem seama de „prezumţia de bună-credinţă”, atunci singura explicaţie rezonabilă pentru o atare ignorare a ideilor lui Coşeriu ar fi aceea că Florentina Sâmihăian va fi avut la dispoziţie în momentul redactării didacticii sale doar câteva fişe cu citate rămase din vremea unor lecturi mai vechi.

3.1.4. În acelaşi capitol consacrat comunicării, Sâmihăian face prezentarea câtorva „modele ale comunicării” (modelul lui Aristotel, modelul lui Bühler, modelul lui Jakobson, modelul lui Halliday, modelele lui Austin şi Searle şi, în fine, modelul lui Schulz von Thun) (Sâmihăian 2014: 105-115). Se vorbeşte apoi despre „faţetele competenţei de comunicare”, adică despre cele patru capacităţi fundamentale sau dimensiuni ale comunicării considerate (în programele actuale) „axele în jurul cărora se configurează disciplina” (ibid.: 117), şi anume: ascultarea şi lectura, respectiv exprimarea orală (sau vorbirea) şi redactarea (sau scrisul). Dintre toate secţiunile respectivului capitol care ne interesează cel mai mult este cea intitulată Componentele competenţei de comunicare (ibid.: 118-125). Se porneşte de la discuţiile privind superioritatea conceptului de «competenţă de comunicare» teoretizat de D. Hymes (în anii ’70) în faţa celui de «competenţă lingvistică» lansat anterior de N. Chomsky. În continuare, Sâmihăian descrie următoarele modele mai recente: modelul lui Canale şi Swain, modelul Bachman, modelul Simard şi modelul din Cadrul european comun de referinţă pentru limbi (2001)10. Comparându-le pe toate acestea într-un tabel, autoarea trage concluzia că modelul lui Simard ar fi cel mai adecvat (ibid.: 125). Acest model presupune mai multe componente: verbală, cognitivă, enciclopedică, ideologică, literară şi socioafectivă. Componenta verbală (prin care se desemnează limbajul în totalitatea sa) ar cuprinde: o dimensiune lingvistică, o dimensiune textuală şi o dimensiune discursivă (ibid.: 121).

3.1.5. Să vedem acum felul în care înţelege Florentina Sâmihăian să aplice modelul Simard în cazul „competenţei de comunicare orală” (în cap. V, Didactica oralului). În privinţa acesteia, specialista bucureşteană simte nevoia să facă următoarea precizare: „Faţă de ceea ce am prezentat în capitolul anterior referitor la configuraţia competenţei de comunicare, lucruri perfect valabile şi pentru discuţia de faţă, există totuşi două accente importante specifice comunicării orale. Acestea o diferenţiază de comunicarea scrisă: (1) competenţa de comunicare orală are în vedere doar receptarea şi producerea mesajelor orale, (2) înglobează comunicarea verbală, pe care o regăsim şi în competenţa de comunicare scrisă, dar utilizează, în plus, mijloace nonverbale şi paraverbale de comunicare.” (ibid.: 132-133). Nu cred că avem aici o formulare prea fericită. De obicei (atunci când nu se confundă comunicarea verbală cu cea orală, cum li se întâmplă unor pseudospecialişti în ştiinţele comunicării), se afirmă (sub forma unei ecuaţii) aşa: comunicarea verbală (< lat. verbum ‘cuvânt’) = comunicarea orală (< lat. os, -oris ‘gură’) + comunicarea scrisă. Gura poate produce tot felul de sunete nearticulate (deci, nelingvistice) care pot intra, eventual, în acea «competenţa generală de expresie» de care vorbea Coşeriu (vezi supra, 2.4.2.1.), dar consider că acest aspect nu ar trebui să ne intereseze aici. Să-i dăm însă cuvântul Florentinei Sâmihăian mai departe: „Pentru a defini componenta verbală a competenţei de comunicare orală, vom folosi modelul Simard, care cuprinde trei dimensiuni:

• lingvistică (cunoaşterea şi utilizarea aspectelor de ordin fonetic, lexical, morfologic şi sintactic);

• textuală (cunoaşterea şi utilizarea regulilor şi procedeelor care asigură organizarea unui text: construcţia propoziţiilor şi a textului pe baza elementelor de coerenţă şi coeziune; cunoaşterea şi utilizarea structurilor textuale: narativă, descriptivă, argumentativă, explicativă, dialogală);

• discursivă (cunoaşterea şi utilizarea regulilor şi procedeelor care determină folosirea limbii în context, în funcţie de scopurile comunicării, de parametrii situaţiei de comunicare)” (Sâmihăian 2014: 133).

În continuare, autoarea apelează (tot din raţiuni didactice) la o analogie: „Pentru a înţelege mai uşor cele trei dimensiuni, gândiţi-vă la nişte cutii în care sunt pietre semipreţioase, mărgele din lemn sau din caolin, scoici etc. de diferite forme şi culori; acestea ar fi achiziţiile lingvistice. Aceste pietre, scoici se îmbină într-un anume mod (după formă şi culoare) pentru a forma un şirag, un colier; aceasta ar fi urzeala, structura textului, asociată dimensiunii textuale. Mai departe, va trebui să alegem, dintre diferitele şiraguri, pe cel potrivit pentru a fi purtat într-o anumită ocazie (la mare vom purta probabil un şirag de scoici, pentru o petrecere vom alege probabil un şirag de perle sau de pietre semipreţioase etc.) sau pe cel potrivit pentru a-l dărui unei anumite persoane (un şirag e mai potrivit pentru o adolescentă, altul e mai potrivit pentru o persoană în vârstă etc.); alegerea şiragului potrivit poate fi comparată cu dimensiunea discursivă a componentei verbale, care înseamnă adaptare la context” (ibid.).

Analogiile sunt uneori utile înţelegerii, alteori însă ele sunt înşelătoare. Raportând «componenta verbală» a lui Simard la «competenţa lingvistică» teoretizată de Coşeriu, se va observa că dimensiunile identificate de Simard îşi găsesc locul printre tipurile de competenţe evidenţiate de Coşeriu. Dimensiunea lingvistică poate fi inclusă în competenţa idiomatică, dimensiunea discursivă corespunde, în linii mari, competenţei expresive, în timp ce dimensiunea textuală ţine atât de competenţa elocuţională (fiindcă aici este locul coerenţei, de pildă), cât şi de competenţa expresivă. În măsura în care luăm de bună analogia de mai sus (care seamănă cu analogiile pe care şi retorii antici le inventau pentru a explica ori justifica felul în care trebuiau folosite stilurile în discursuri), atunci „şiragurile” ori „colierele” de care vorbeşte Florentina Sâmihăian, corespunzând aşa-numitei „dimensiuni textuale” simardiene, n-ar fi altceva decât un fel de prefabricate de vorbire sau o specie de „tradiţii discursive” (cum sunt numite în ultima vreme), de care s-a ocupat cu neîntrecută măiestrie şi tânărul retor Hermogenes din Tarsus (în lucrarea Peri ideon) în urmă cu mai bine de 1800 de ani!

3.2. Dat fiind faptul că teoria lui Coşeriu (în întregul ei) este mai aproape de realitatea limbajului decât unele dintre modelele (mai mult sau mai puţin arbitrare)11 invocate în cartea de didactică de care ne-am ocupat, ar fi de dorit ca un specialist (sau mai mulţi) în didactica limbii române să se aplece cu mai multă hotărâre asupra lingvisticii integrale coşeriene, pentru a prelua de aici lucruri fundamentale (şi utile deopotrivă) şi pentru a le pune (din perspectivă [şi în formă] didactică) la dispoziţia profesorilor de limba şi literatura română.

4. În loc de concluzii

Am pornit de la filozofie pentru a ajunge la didactica limbii române. Nu este lipsit de relevanţă să precizez că în România profesorii (universitari) de filozofie apreciază ideile lui Coşeriu despre limbaj mai mult decât o fac profesorii de lingvistică12. Dintre cei dintâi i-aş aminti aici, bunăoară, pe academicienii Ştefan Afloroaei şi Ilie Pârvu, care, în contribuţii recente, au arătat însemnătatea şi avantajele concepţiei lui Coşeriu (vezi Afloroaei 2013 şi Pârvu 2015)13. Probabil fiindcă (aşa cum se spune adesea, ca un fel de consolare) „nimeni nu-i profet în ţara lui”, Coşeriu continuă să fie preţuit în continuare mai mult în străinătate. Aş mai da un singur exemplu (pentru a atrage atenţia asupra unui alt domeniu lingvistic de pe la noi văduvit de aplicaţiile teoriei coşeriene): cel al gramaticii. Într-o istorie a lingvisticii spaniole, marele lingvist Manuel Alvar (membru de onoare al Academiei Române!) deplângea lipsa unei gramatici spaniole „basada fundamentalmente en los integradores planteamientos de este gran maestro [=Eugenio Coseriu]”. Se spunea însă mai departe: „En todo caso, si se aplicase la doctrina lingüística de Coseriu de un modo sistemático y amplio a la lengua española, es mucho lo que podríamos avanzar en la descripción y explicación de las realidades objeto de estudio” (Alvar 2000: 615). Pe când o asemenea atitudine şi pe la noi?

BIBLIOGRAFIE:

1. Afloroaei 2013 = Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
2. Alvar 2000 = Manuel Alvar (director), Introducción a la lingüística española, Editorial Ariel, Barcelona, 2000.
3. Coseriu 1971 = Eugenio Coseriu, Acerca de la teoría del lenguaje de Juan Luis Vives [1971], în Eugenio Coseriu, Tradición y novedad en la ciencia del lenguaje. Estudios de historia de la lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 62-85.
4. Coseriu 1972 = Eugenio Coseriu, Sobre el desarrollo de la lingüística [1972], în Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística [1977], Segunda edición, revisada, Editorial Gredos, Madrid, 1991, p. 257-263.
5. Coseriu 1985 = Eugenio Coseriu, Linguistic Competence: What is it Really? [1985], The Presidential Address of the Modern Humanities Research Association, în The Modern Language Review”, vol. 80, part 4, 1985, p. XXV-XXXV.
6. Coseriu 1987 = Eugenio Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional [1978], Segunda edición revisada, Editorial Gredos, Madrid, 1987. Coseriu 1988 = Eugenio Coseriu, Einführung in die Allgemeine Sprachwissenschaft, Francke Verlag, Tübingen, 1988.
7. Coseriu 1992 = Eugenio Coseriu, [La] Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar [vers. germ. orig.: Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, 1988], Editorial Gredos, Madrid, 1992.
8. Coşeriu 1994 = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994.
9. Coşeriu 1996 = Lingvistica integrală [1993], Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
10. Coşeriu 1997 = Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice [vers. sp. orig.: Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, 1958/1973], Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
11. Coşeriu 2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, Chişinău, 2000.
12. Coseriu 2001 = Eugenio Coseriu, La estructura del saber lingüístico (ordenado y dispuesto para la imprenta por José Polo), în Analecta Malacitana”, XIII, 2, 2000, p. 437-452.
13. Coşeriu 2001/2006 = Eugeniu Coşeriu, „Trebuie să cunoaştem toată tradiţia şi să mergem mai departe de tradiţia limitată pe care o poate avea cultura unei ţări” [interviu realizat de Angela Furtună în 2001], în „Limba română” (Chişinău), XVI, nr. 10, 2006, p. 7-21.
14. Coşeriu 2004 = In memoriam Eugeniu Coşeriu, Extras din „Fonetică şi Dialectologie”, XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
15. Coşeriu 2011 = Eugeniu Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Ediţie nouă, augmentată de Jörn Albrecht, cu o remarcă preliminară de Jürgen Trabant, versiune românească şi indice de Eugen Munteanu şi Mădălina Ungureanu, cu o prefaţă la ediţia românească de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
16. Leibniz 1684/1972 = G.W. Leibniz, Meditaţii cu privire la cunoaştere, adevăr şi idei [1684], în G.W. Leibniz, Opere filozofice, vol. I, traducere de Constantin Floru, studiu introductiv de Dan Bădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 23-38.
17. Munteanu 2011 = Cristinel Munteanu, Despre terminologia lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu (principii, distincţii, concepte), în Studii de lingvistică. Omagiu doamnei profesoare Angela Bidu-Vrănceanu (editori Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae et alii), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011, p. 233-248.
18. Munteanu 2012a = Cristinel Munteanu, Eugeniu Coşeriu şi problema «stilurilor funcţionale», în „Limba română”, Chişinău, anul XXII, nr. 7-8, 2012, p. 124-131.
19. Munteanu 2012b = Cristinel Munteanu Cu Eugeniu Coşeriu despre literatură, istorie şi politică, în „Limba română”, Chişinău, anul XXII, nr. 9-10, 2012, p. 17-25.
20. Oprea 2015 = Ioan Oprea, Competenţă lingvistică şi discurs, în Sanda-Maria Ardeleanu, Ioana-Crina Coroi, Dorel Fînaru (coord.), Limbaje şi Comunicare, vol. XIII, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2015, p. 101-122.
21. Pârvu 2015 = Ilie Pârvu, Gabriel Sandu, Iulian D. Toader (Editors), Romanian Studies in Philosophy of Sciences, Springer International Publishing House, Springer, 2015.
22. Rusu 2009 = Mina-Maria Rusu, Competenţa de comunicare – perspective de abordare, în „Limba română” (Chişinău), nr. 11-12, 2009, p. 124-137.
23. Sâmihăian 2014 = Florentina Sâmihăian, O didactică a limbii şi a literaturii române. Provocări actuale pentru profesor şi elev, Editura Art, Bucureşti, 2014.
24. Simard 1997 = Claude Simard, Éléments de didactique du français. Langue première, De Boeck & Lancier, Montréal, 1997.

 

NOTE:

1 Vezi Kant’s Introduction to Logic, and His Essay on the Mistaken Subtility of the Four Figures, Translated by Thomas Kingsmill Abbott, With a Few Notes by Coleridge, Longmans, Green & Co., London, 1885, p. 36. Kant îl numeşte „ciclop” pe omul de ştiinţă (ce activează fie în matematică, fie în istorie, fie în ştiinţele naturii, fie în filologie şi în studiul limbilor) care „crede că se poate dispensa de toată filozofia” referitoare la ştiinţa pe care o practică (ibid.). Într-un manuscris coşerian (privind teoria lingvistică a numelui propriu, datând din anii ’50), care a fost transcris şi publicat, la un moment dat, pe site-ul www.coseriu.de, la rubrica Projekt C@seriu, se face referire la Logica lui Kant şi la amintita „erudiţie ciclopică”.
2 Să mai adăugăm o lămurire suplimentară cu privire la acest tip de gramatică: „Gramatica generală, înţeleasă corect, se referă, de fapt, la vorbirea în general, fiindcă verbul, substantivul, adjectivul etc. nu pot fi definite în raport cu o anumită limbă. Orice definiţie se referă la o categorie universală, la o posibilitate a limbajului, independent de o limbă sau alta.” (Coşeriu 2000: 245).
3 Pentru mai multe detalii despre terminologia lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu (inclusiv cu privire la competenţa lingvistică), vezi Munteanu 2011.
4 În altă parte, Coşeriu spune: „Ahora bien, el «hablar» (que, en sentido técnico, incluye también el escribir) es una actividad que se funda en una facultad y revela un saber. Por ello mismo, el lenguaje pertenece a dos planos de la vida del hombre: el biológico y el cultural. La facultad de hablar, en cuanto fisiológica y psíquicamente condicionada, pertenece al plano biológico; el saber hablar, en cuanto conocimiento técnico del lenguaje en sus modalidades materiales y semánticas, pertenece al plano cultural.” (Coseriu 1972: 258).
5 Precizăm că E. Coşeriu avea solide cunoştinţe de filozofie: obţinuse în Italia, la vârsta de 28 de ani, şi un titlu de doctor în filozofie.
6 Cele două „izvoare” ale învăţării prin care se depăşeşte ceea ce se ştie sunt studiul (máthema) şi experienţa (empeiría) (Coşeriu 1994: 173).
7 Pe acesta Coşeriu l-a descoperit prin Humboldt (datorită perechii enérgeia – érgon), deşi dýnamis nu se găseşte la Humboldt, care l-a omis, nesesizând importanţa sa.
8 Precizare: «cognitio confusa» nu trebuie să se confunde cu «cognitio obscura», iar cuvântul clara este întrebuinţat de Leibniz într-o accepţie tehnică.
9 În acest cadru ar merita amintit şi filozoful italian G. Vico, care, pentru a stabili tipul de cunoaştere proprie diferitor categorii de ştiinţe, făcea deosebire, pe de o parte, între verum şi certum şi, pe de altă parte, între verum şi factum. De pildă, doar în cazul ştiinţelor umaniste adevărul şi siguranţa (verum et certum) coincid, întrucât obiectele culturale de care se ocupă acestea sunt făcute de noi, oamenii, „atribuindu-le noi un adevăr care este al lor; şi mai ştim şi care este intenţia noastră” (Coşeriu 1994: 23). De altfel, Coşeriu apelează chiar la distincţiile lui Leibniz (privind gradele cunoaşterii) pentru a lumina distincţiile similare ale lui Vico (Coşeriu 2011: 352-354).
10 O bună prezentare a acestor modele a fost făcută şi de Mina-Maria Rusu (2009), care, printre altele, observa că profesorul canadian Claude Simard (celebru pentru lucrarea sa din 1997) este „citat şi de documentele UE privind politicile lingvistice” (Rusu 2009: 127).
11 Pentru deosebirea dintre «teorie» (văzută ca aprehensiune a universalului în faptele concrete) şi «model arbitrar», vezi Coseriu 1987: 10-12.
12 Pentru o interpretare complet greşită a teoriei lui Coşeriu referitoare la «competenţa lingvistică», vezi articolul profesorului Ioan Oprea (2015). Mi-ar trebui un articol special pentru a semnala şi a combate toate erorile (chiar şi sofismele) şi confuziile făcute în respectivul material (deşi autorul, lingvist prin formaţie, are, la bază, şi pregatire filozofică).
13 Este semnificativ că în primul capitol al unei lucrări colective, destinată publicului specializat de limbă engleză, reputatul profesor Ilie Pârvu, într-o secţiune intitulată Epistemological Programs and Methodological Models for Emerging Sciences, discută, in extenso, doar despre A.D. Xenopol (pentru teoria istoriei), Spiru Haret (pentru matematică), Simion Mehedinţi (pentru geografie), Nicholas Georgescu-Roegen (pentru matematică / statistică / economie) şi Eugenio Coseriu (vezi Pârvu 2015: 13-16).

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog