Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Perspective moderne de interpretare / căutare a identității artistice

Constantin ŞCHIOPU

Alte articole de
Constantin ŞCHIOPU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

O culegere de studii și articole ar putea fi amenințată de eclectism sau de incoerență (tematică, de viziune etc.). Nu și în cazul în care autorul găsește liantul ce conferă operei rotunjime. Exerciții de identitate. Culegere de studii și articole (Chișinău, Editura Notograf-Prim, 2015, autor Elena Țau, 221 p.) este o lucrare în care autoarea pune probleme („Gândirea și aventura imaginației în poezia «ultimului» Teleucă”, „Taina ieșirii din labirint – Noaptea de Sânziene de M. Eliade, „Polivalența perspectivei narative în Toiagul păstoriei de I. Druță”, „Strategii ale perspectivei narative în proza lui Vlad Ioviță”, „Rigorile rondelului în sintaxa imaginarului”, „Structuri compoziționale în poezia șaizeciștilor și șaptezeciștilor”, „Compoziția și limbajul literar” etc.) și propune, în consens cu perspectivele actuale de interpretare, un șir de soluții posibile, acestea din urmă oferindu-i cititorului, cel puțin pentru fiecare dintre operele artistice la care se face referință, posibilitatea de a „prinde” tipologia scriiturii, forța creativității specifice a scriitorului, orientarea acestuia spre modernitate. Așadar, după cum se observă din înseși titluri, Elena Țau analizează creațiile literare ale mai multor scriitori din perspectiva conceptelor „imaginar”, „convențional”, „narativitate”, „compoziție”, limbaj literar, „dialogism”, „valori ale analiticului”, care, așa cum menționam mai sus, sunt nervii demersurilor interpretative. Și nu numai. Exegezele sale se înscriu, cu siguranță, în ceea ce ar putea fi numit astăzi act hermeneutic modern. Ca argument, dintre multe altele, poate servi și studiul despre lirica din ultimii ani de creație și de viață a lui V. Teleucă. Recunoscându-l pe scriitor un premergător al transmodernității, iar poezia acestuia una de factură intelectuală, Elena Țau, prin analize pertinente, scoate în evidență chintesența „aventurii imaginarului” în poezia „ultimului” Teleucă, afirmând că în volumele sale poetul, „determinându-și eul liric, cum și-a propus programatic să gândească mult și neordinar, în cheie filozofică, asupra ființei și ființării, îl angajează în incredibile aventuri ale imaginației și îl orientează neabătut să-și pună gândirea în serviciul creării unui limbaj dens, eminamente criptic” (p. 63). În viziunea autoarei, ceea ce conferă poeziei lui Teleucă atât valoare, cât și originalitate sunt tipurile de eu (un eu al gândirii, un eu dramatic, un eu care relatează la persoana I, excelând deseori în rolurile de actor, operator, regizor al dramelor actualizate etc.), procedeele de comunicare (introspecția, „în esență, metafizică”, fluxul conștiinței, prin care autorul „încearcă să se explice pe sine, să negocieze cu alteritățile sale”, tehnica flash-ului ce „favorizează iluminarea vidului avid”). Deci, încercând să „găsească”/să prindă specificul poeziei „ultimului” Teleucă, autoarea lasă să se înțeleagă faptul că modernitatea poeziei scriitorului trebuie căutată poate în acea zonă a relațiilor „eu – realitate”, „eu – sine”, „eu – ceilalți (tu, ea, el, noi, voi, tine)”, „interior – exterior”.

În cazul studiului dedicat creației lui Al. Robot, autoarea, pornind de la specificul imaginarului, de la factura eului, de la relațiile lui cu lumea – trăsături definitorii ale creației poetului, își construiește demersul său analitic pe conceptele „expresionism” și „simbolism”, susținând, prin referințe la volumele Apocalips terestru, Somnul singurătății, Îmblânzitorul de cuvinte, Plecările și popasurile poetului, că Robot, „neconformist în literatură, a fost tentat să sfărâme tipare, să reformeze, să revoluționeze versul, optând pentru cuvinte rebele, dure și pline de tensiune, adecvate a da expresie apocalipsului terestru” (p. 69), că el „maturizându-se, renunță la inteligibil și se reorientează spre o poetică deopotrivă modernă, dar a limpidității și a coerenței” (p. 87). Aceste afirmații ale autoarei demonstrează  faptul că Robot  a reușit nu numai să asimileze tendințele literare ale timpului (Blaga, Arghezi, Bacovia), ci și să-și impună personalitatea creatoare atât la nivelul constituirii eului, cât și la cel al tipului de scriitură.

Adept al ideii că o organizare compoziţională inspirată înmulţeşte valenţele cuvântului, imaginii, face posibile intensităţi afective, favorizează accentuări semantice, de atitudine, și, în fine, personalizează / particularizează opera E. Țau, în mai multe studii incluse în culegerea dată, cercetează poezia șaizeciștilor (Gr. Vieru, L. Damian, D. Matcovschi, I. Vatamanu ș.a.) și a șaptezeciștilor (V. Romanciuc, N. Dabija, E. Cioclea, L. Lari ș.a.), proza lui Ion Druță, din perspectiva conceptelor „compoziție”, „structuri compoziționale”, „legități ale compoziției”, „arta compoziției”, evitând stereotipul, concentrându-și atenția asupra câtorva factori definitorii, mai ales în ceea ce pri-
vește genul liric: sintaxa (relațiile de opoziție, de simetrie, de recurență, corelările de adâncime etc.), ritmul, ierarhiile de ordin imagistic, viziunea și concepția scriitorului etc. Notabil este faptul că reflecțiile autoarei scot operele scriitorilor vizați de sub eticheta tradiționalismului, plasându-le în contextul poeziei moderne, grație, cel puțin, turnurii lor compoziționale.

Tot prin raportare la modernitate sunt analizate nuvela Toiagul păstoriei de Ion Druță  și câteva proze ale lui Vlad Ioviță. Modalitatea de interpretare a acestora este cea a perspectivei ca unghi de percepție și de prezentare a faptelor în discurs. Problemele-întrebări formulate de autoare („Care sunt resorturile funcționalității perspectivei?”, „Ce presupune, în cazul nuvelei druțiene, monopolizarea perspectivei în plan perceptiv, ideologic, spațial, temporal, verbal?”, „Cum este valorizată perspectiva în planurile respective?”, „Care sunt avantajele acestei strategii?”, „Ce impact are monopolizarea perspectivei asupra naratorului omniscient?”) incită la lectură, iar soluțiile propuse oferă cititorului un punct de vedere important pentru înțelegerea specificului discursului ca element de structură a operei druțiene. Astfel, autoarea concluzionează că  „perspectiva narativă în Toiagul păstoriei (de asemenea, în Povara bunătății noastre, Sania ș.a.) nu rămâne un simplu unghi de percepție și de prezentare a faptelor în discurs: ea devine viziune poetică (simbolico-mitică), constituind, în consecință, o sursă considerabilă de poeticitate / expresivitate și sugestivitate revelatoare”. Așadar, cele două coordonate esențiale –viziunea narativă și poeticitatea, determinându-se reciproc, conferă scrisului druțian vigoare și putere de seducție. Dar nu numai acestea. Or, susține autoarea studiului: „Druță vine cu o remarcabilă artă a compoziției, care este esențială pentru poetica sa” (p.153). Cititorului interesat nu-i rămâne decât să descopere în analizele autoarei (studiul „Arta compoziției în opera lui Ion Druță”) argumentele care justifică această afirmație.

Studiile „Legitățile compoziției și cercul hermeneutic”, „Compoziția și limbajul literar” demonstrează încă o dată interesul E. Țau față de conceptul „compoziție”. De data aceasta, autoarea, prin referințe la nume notorii în domeniul hermeneuticii literare și filozofice (F. Schleimacher, M. Heidegger, H. G. Gadamer, G. Vattimo, U. Eco, P. Cornea, A. Marino), dezbate conceptul respectiv din perspectiva câtorva idei-teze pe care le lansează: „compoziția ca mod de articulare și ierarhizare logică”, „compoziția ca factor de limbaj al operei literare”, „legitatea de sistem a compoziției”, „modul de manifestare a compoziției la diferite niveluri (al textului, al discursului, al lumii pe care o denotă discursul). Incursiunile în creația câtorva scriitori români precum Em. Galaicu- Păun (Gesturi), L. Rebreanu (Ion), M. Eliade (Noaptea de sânziene), Gr. Vieru (Război) sunt foarte relevante. Cât privește poezia viereană, autoarea o interpretează din unghiul de vedere al compoziției ca factor de limbaj, subliniind rolul acesteia din urmă ca intermediar în actualizarea unor izotopii nucleare, în angajarea lor în actele de generalizare artistică.

Vlad Ioviță n-a fost un răsfățat de critica literară. Prin studiul său („Strategii ale perspectivei narative în proza lui Vlad Ioviță”) E. Țau, pornind de la supoziția că „scrierile mai valoroase ale lui V. Ioviță sunt cele în care scriitorul accede la o poetică marcată de originalitate, arătându-se deschis la înnoirile literaturilor timpului” (p.154), insistă asupra câtorva strategii ale perspectivei utilizate, în operele Magdalena, Un hectar de umbră pentru Sahara: înmulțirea punctelor de vedere spațiale asupra aceluiași obiect / moment, multiplicarea viziunilor răsfrânte una în alta, trecerea de la perspectiva exterioară la cea interioară a personajelor. Forța creativității specifice, orientarea fermă a scriitorului V. Ioviță spre modernitate, concluzionează autoarea, constau tocmai în prospețimea și noutatea modului cum utilizează Vlad Ioviță diversele strategii ale perspectivei.

Relevante sunt și alte articole incluse în carte: „Expresia crezului poetic al lui Vasile Alecsandri în Doina”, „Dialogismul discursului liric în Limba noastră de A. Mateevici”. Chiar dacă  s-ar părea, din felul cum sunt intitulate, că perspectiva abordării e alta, autoarea analizează cele două creații insistând asupra arhitectonicii scriiturii, având convingerea că aranjamentul elementelor constitutive de ordin sintactic și sonor din Doina de Alecsandri a jucat un rol considerabil în ceea ce privește impactul, fie și indirect și într-un plan mai general, asupra spiritului literelor din epoca pașoptistă, epocă de limpezire a direcțiilor talentului și a idealurilor estetice. Referitor la dialogismul poeziei Limba noastră, acesta, susține autoarea, este determinat atât de cele două voci ale eului, care, realmente, sunt greu de separat, cât și de „consonanțele ideii poetice la nivel referențial cu faptele reale istorice” (p. 213). În ambele cazuri, afirmațiile respective nu sunt de neglijat, ele putând servi ca repere ale unui eventual demers interpetativ.

Menționăm, de asemenea, și notele pe marginea romanului Noaptea de Sânziene de M. Eliade, analiza corespondenței lui G. Meniuc – studii care merită toată atenția cititorului și care demonstrează capacitatea autoarei E. Țau de a surprinde prin modul său specific de abordare a problemelor formulate.

În concluzie, Exerciții de identitate este o culegere în care E. Țau schimbă registrele tradiționale de  interpretare, orientându-se spre o hermeneutică literară modernă. Chiar titlul cărții sugerează intenția autoarei de a repera caracteristicile ce definesc opera literară / scriitorul ca identitate.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog