Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Ravel şi poezia din stinghia clopotniţei

Ioan HOLBAN

Alte articole de
Ioan HOLBAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

În „Instructajul santinelei de sine” (Editura Junimea, 2016), Leo Butnaru fixează, în fond, ceea ce formula sa lirică va fi exprimat în cele peste douăzeci de volume publicate în patruzeci de ani, de la „Aripi de lumină” (1976), „Sâmbătă spre duminică” (1983) şi „Formula de politeţe” (1985) până la „Poeme din secolele XX-XXI” (2011), „În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov” (2012), „Cu genun­chii pe zaruri” (2014), adunând în poezie, trans-formând în poezie tot ce vor fi fost eseuri, notaţii filozofice, sentimente, vise, coş­maruri, stări, spaime şi lumini, drumuri în Siberia, China, Mongolia, speranţe şi disperări, nostalgia Sudului şi gânduri înspre vizuina ursului carpatin, zborul moliei în „cămăruţe ticsite cu de toate” şi galopul frenetic al nomadului prin stepă, Baudelaire şi Mandelstam, Tolstoi, Esenin, Dostoievski, Sfântul Augustin, Turgheniev, Gogol, Mihai Ursachi, Beckett, Ionesco, Caragiale, Biblia şi mirabilul Velimir Hlebnikov: tot felul de lucruri, semne şi o întreagă literatură citită citată tradusă înşelată iubită de Leo Butnaru în bibliote­ca sa borgesiană. Peste tot sunt o râvnă metafizică şi o „joacă”, în felul aceleia din lirica lui Marin Sorescu sau, mai înainte, Tudor Arghezi; uneori are şi o „poantă”: din joacă şi din poanta ei însă se iveşte deodată semnul tragicului: „Pauză de plimbare. În parc un om de zăpadă. Ceva timp stăm faţă în faţă tăcând. Cum s-ar spune am găsit limbă comună. Aşadar stau faţă în faţă cu omul de zăpadă atât de alb încât îmi pare că stăm faşă în faşă” (Faţă în faţă).

Poezia lui Leo Butnaru este una a asociaţiilor surprinzătoare, unind /despărţind regnurile, lucrurile, timpul de vreme, trecutul de prezent, eul de sinele mai profund: de ce ar fi importantă o nucă pe masa de Paşti, de exemplu? Iată: „E neobişnuit să vezi craniul nucii pe masa de Paşti?... / Nuca miejii căreia se zice că ar semăna creierului uman?... / Eu unul găsesc absolut firească prezenţa nucii pe masa de Paşti / cred că e necesar ca nuca să fie sfinţită odată cu pasca ouăle roşii / şoldişorul de miel / pentru că nuca e una din infinitele metamorfoze ale Graalului / tocmai ea seamănă cel mai convingător potirului sfânt / acesta fiind dovada că lumea deschisă a sânge / se grăbeşte să se închidă. / Iată de ce şi nuca mereu seamănă a toate / dar mai ales Graalului seamănă / sfânt po­tir căutat de creştinul care / nu doreşte să bea din el / ci / să-şi adauge propriul sânge / sângelui de la Răstignire” (Nucă pe masa de Paşti). Leo Butnaru spune că scrie o poezie predestinat asociativă; nuca şi cupa Graalului, hiena şi poezia din poemul Noaptea bufniţe­lor, a hienelor sau, mai ales, această asociere între în-cântare şi text din Bolero, marcând orfismul profund al unei poezii care, în aparenţă, adoptă „proza”(post)textualistă: „Bolind în bolero a final rebel / Ravel revelează undă după undă / cerc după cerc / inel după inel / şi astfel această răsfirare / această navetă de undă / de cerc / de inel / de înverşunare / de o mie de ori – spre ţărm / şi îndărăt în mare / spre ţărm / şi îndărăt în mare... / Probabil / perpetuum mobile ar fi imposibil / în dus-întorsul său de undă / de cerc / de inel / dacă în structura lui nu ar intra / şi bol- / eroul lui Ravel / Ravel” (Bole­ro).

Într-o altă ordine, poezia lui Leo Butnaru e şi o „cronică” a evoluţiei limbajului poetic şi a felului cum se petrece reconversia realului în discursul liric: în poezia lui Leo Butnaru sunt, mereu, cel puţin doi poeţi, unul al metaforei care se năruie în proză, altul care se ridică din praf, asemeni lui Saul din Tars, pentru a mărturisi, din nou şi din nou, credinţa în ceea ce va fi fiind poezia din stinghia clopotniţei: „Ce privire ageră aveai! Îmi spuneai: «Iată colo pe stinghia clopotniţei / buha devoră un şoricel sau poate un liliac...» (Pe atunci / atare observa­ţii nu mi se păreau acceptabile pentru a fi puse în versuri – / descătuşarea avea să vină ceva mai spre sfârşitul secolului trecut). / Semiluna de mai ni se părea fantastică pleoapă de leu / dizolvat în varniţa Căii Lactee – chiar aşa putea să ni se arate / la vârsta când nu râvneam să aflăm întocmai răspunsuri / măcar să-l alegem pe cel mai puţin dubios... / Mai ţin minte / îţi citisem un vers de Marcel Blalu: «Vom fi totuşi morţi / şi o să ştim de toate» ca într-o poveste cu o capră metafizică. / Astăzi mi se întâmplă să te întâlnesc pe la vreun salon de carte (cât de / prozaic deveni romanticul de cândva...). Mâna ta / e ca un acumulator ce s-a descărcat de mister... (şi totuşi / sur­prind bătăile pulsului ce-ţi cutremură infinitezimal salba de matostat) / gura mea ne-plină precum cândva de metaforele voluptăţii desfă­tării... / (mă asemănai unui dascăl de pasiune orientală...). În preajmă e / zeiţa bruştei schimbări de temă – patroană impostoare. / Întâlnirea noastră – o tresărire şi o împietrire instantanee / după care reve­nim la blestemata stare cotidiană a sufletului ce parcă / nu mai vrea să domnească şi pare să abdice. Probabil / suntem mari actori în ştiinţa de a ne ascunde buimăceala. Noi / cei care deja nu mai suntem aşteptaţi nici măcar de propriile amintiri / tot mai infidele...” (Aco­ladă). Cine e marele actor care îşi ascunde buimăceala? Dar cel care nu mai e aşteptat nici măcar de propriile amintiri infidele? Unde e „romanticul” de cândva şi unde a plecat „prozaicul” de astăzi? Poate că e chiar Leo Butnaru aflat mereu în „schimbul doi” al cunoaşterii de sine, adică acela care nu îşi (mai) asumă visul drept teritoriu al poeziei (ca în atâtea alte paradigme lirice anterioare), ci veghea luciditatea cristalină a vederii secunde: poetul de atunci şi cel de acum, copilul cu pesmetul în colţul buzelor şi „ideea speriată” de mai târziu, ciulinii şi pelinul: „Copil / desfac trosnitor între dinţi / un pesmet: / la colţul buzelor / şi pe bărbie – ciulinii fă / râ-/miturilor (miturilor!) – de asta / amintindu-mi şi tu / steblă de pelin / tremurând în vântul pre-iernii / în preeria brumelor – / tu / ca o idee speriată...” (Ciulinii, pelinul).

Altfel, ca în atâtea cărţi anterioare, poetul din Instructajul santinelei de sine e, cum spune Jean Cocteau, la dispoziţia nopţii sale („Noaptea ne interzice chipurile. / Noaptea e un fel de cenzură. / Noaptea ne interzice chipurile. / La un moment dat, definitiv. / Ar tre­bui să avem memorie bună / pentru ca să ne iubim chiar şi atunci / când nu ne vedem” – Dragoste şi memorie) şi scrie, asemeni lui Rilke („Pari­sul e plin de tăcere”, exclama autorul Elegiilor din Duino), cu tăcerea lui, căutând, cum spune în Elegie vişinie, dialectul tăcerii (ne)articulate. Însoţind zborul negrelor acvile ale subconştientului, poetul caută un (auto)portret al umbrei „ce sunt”, jucându-se cu umbra sa, schimbând, astfel, nu doar paradigmele lirice, dar şi modul lor de întrebuin­ţare, la vârste diferite, de doi poeţi aflaţi într-o relaţie de geneză reciprocă: ce mai înseamnă „versul poetului L.(eo) B.(utnaru)”, altă­dată, altcum, azi, când s-a schimbat chiar sistemul de umbre din urbe: „În umbrele imense ale blocurilor, nevăzându-şi propria lui umbră, / vreun domn la vârstă venerabilă are impresia că ea, umbra, / îi gâfâie obosită în ceafă / sau că el îi gâfâie umbrei în cerbice / şi că nu mai are mult / până va fi să pice, / iar odată ce a ajuns deja la ceva în­ţelepciune, / revenind acasă, / îi spune cu tristeţe soţiei, venerabilei doamne a inimii sale (în juneţe, / îndrăgostit-lulea, / îi repeta uneori versul poetului L.B.: Sub lumina văzului tău / trupul meu lasă umbră...); deci îi spune cu tristeţe soţiei / că, iată, azi, i-a fost dat să priceapă că, / în desişul umbrei, / omului îi vine mai greu / sau chiar imposibil / să-şi vadă umbra conştiinţei, / consoarta sa, inginer la pensie, căzând de acord, / la rândul ei dându-se cu părerea că / modifi­carea sistemului de umbre în urbe / este posibil să ducă şi la modificarea facturilor pentru încălzire, / pentru că, în zilele însorite de iarnă, / soarele deja nu va mai bate în cutare sau cutare geam al lor, / nu va mai dezmorţi cât de cât betonul peretelui dinspre răsărit / sau dinspre amiază... / Asta e: modificarea sistemului de umbre / alarmează...” (Sistemul de umbre).

Atât şi astfel este Leo Butnaru din cele peste douăzeci de volume de poezie, începând ca „învăţăcel la cursul primar al şcolii personale de literatură”, absolvent, acolo, magna cum laudae, după ce va fi deprins vieţuirea „în(tre) natura textului şi textul naturii”, meşteşugul stăpânirii cuvintelor înaripate „ce mor cu picioarele pe pământ”, convingerea că „dincolo sau dincoace de mit, poezia, oricât de abstractă ar fi / până la urmă reveni-va la realitate” şi, mai ales, după ce i s-a eliberat adeverinţă că „într-adevăr, poetul e un animal născut în mare / ce trăieşte pe uscat şi râvneşte să zboare”. Astfel se închide cercul râvnei metafizice din care creşte poezia unuia dintre cei mai importanţi poeţi români de azi.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog