Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MEMENTO

Ion Miloş sau drama identităţii

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Ion Miloş sau drama identităţii

S-a stins, la începutul lui decembrie 2015, departe de lume, aproape uitat de amicii literari, „cazat” la căminul de bătrâni din Lekattens (Malmö), poetul şi traducătorul Ion Miloş. Simţind moartea, cu gândul la casa viţei de la Sutjeska (Sărcia), acolo unde a văzut lumina zilei şi exprimându-şi, repetat, dorinţa-ţipăt: cea de a fi îngropat în pământ românesc. Prizat ca un poet sceptic (Romul Munteanu, 1978), înstrunând coarda meditativă în registrul unei aparente simplităţi şi privind „cu ochi noi” spectacolul existenţial, mereu proaspăt şi multicolor, Ion Miloş (1930-2015), românul plecat din Sărcia (Serbia) să cucerească lumea, a stârnit – prin operă şi prin traseul biografic, spectaculos şi accidentat – comentarii bogate. În pofida tânguielilor, aprecierile critice n-au lipsit. Despre poet şi truda sa rodnică de tălmăcitor în câteva limbi s-au rostit voci importante, începând cu Şerban Cioculescu, de pildă. Să amintim, în treacăt, că acest „idealist incurabil” (cum l-a văzut Virgil Mihaiu) se dovedeşte un „martor caustic”, propunând, de fapt, un comentariu liric, coborând în concret cu o dezinvoltură cvasiepică (Petru Poantă). Să fie aceste exerciţii de luciditate, filtrând existenţa, argumentele unui vitalist? Punem mai degrabă sub semnul întrebării o astfel de afirmaţie. Dar nu putem să nu-i dăm dreptate lui Ioan Holban care, undeva, nota sec că Ion Miloş îşi aşteaptă răbdător exegeţii. Şi că, pornit în căutarea identităţii pe suportul meditaţiei morale, lansând aspre rechizitorii, el se dovedeşte mereu bătăios, robust, clamându-şi însingurarea ca un disperat strigăt existenţial, fără a capitula însă.

Într-adevăr, despre „suedez” nu s-au scris vorbele meritate. Risipim superlative pentru iniţiative mult sub cota reuşitelor sale, împlinind un bilanţ impresionant. De ce am fost zgârciţi cu Ion Miloş? De ce uităm că poetul, debutând la Vârşeţ cu volumul Muguri (1953), a refuzat poezia „de dictat”, de reţetă stalinistă şi a fost obligat să aleagă calea exilului? „Anii de muguri” şi de cântec s-au preschimbat în tristeţe şi singurătate. Acele „fragede manifestări” erau lăudate de un Virgil Birou în Scrisul bănăţean; dar „vremea lui Ionel Miloş”, cel care, inevitabil, era „de partea tinerilor”, a fost marcată de eseul său Ce-i de făcut?, găzduit în Lumina (nr. 6/1957; nr. 1/1958), strecurat acolo prin bunăvoinţa lui Traian Doban, se pare. Poetul mărturisea: „sunt tânăr, neastâmpărat ca vântul”. În consecinţă, va blama absenţa criticii, mafiotismul literar, gaşca jdanovistă, tutela bătrânilor ideologi în frunte cu „atotputernicul” Radu Flora, încercând a risipi, într-o cruciadă de ecou, negurile dogmatismului. Sinceritatea, fireşte, l-a costat. Au urmat bârfele exilului, calvarul suedez, zidul suspiciunilor şi, în fine, în 1968, prima vizită în România pentru cel care scria: „Din embrion, cred, am vrut să vin în România”. Într-adevăr, acest om-instituţie nu s-a lepădat de românitate. „Nu pleca din grai” ar fi deviza urmată cu sfinţenie. Dar poezia sa, gândită, „de meditaţie” (Ulf Malmquist) nu putea accepta idilizarea. În Trei ţări, Ion Miloş constata cu luciditate dureroasă: „Eu am trei ţări / Iugoslavia e moartă / România zace la spital / Suedia şchiopătează. / Eu deschid ferestrele în larg”. Sau contemplând anti-blagian satul agonic: „Eternitatea nu mai trăieşte în satul meu natal”. Ca şi: „tinereţea a plecat peste hotare / bătrâneţea se retrage în cimitire”. Bineînţeles, consecvent acestei viziuni, şi erosul devine sarcastic (cf. C. Dram), vânând o „fericire programată”.

Deşi Miloş rupsese orice legătură cu literatura română din Voivodina, el trăia, cum frumos mărturisea într-un interviu (1989), cu „cugetul spre casă”. Şi iată, fixat în Suedia, după o căsătorie sterilă, editorialiceşte vorbind (1959-1977), după acest lung boicot, după scurtele înseninări, iscate de apariţia unor volume sau de obţinerea unor importante premii, poetul cu sufletul rănit pare a fi supus unui nou exil. Cum să explicăm, altfel, absenţa sa din cartea lui Ştefan N. Popa, cercetând oaza românească din Voivodina cu un vigilent „ochi din afară”, sub pavăza „principiului de obiectivitate” – cum suntem preveniţi? Fiindcă, O istorie a literaturii române din Voivodina (Editura Libertatea, 1997) pur şi simplu îl ignoră, săvârşind o strigătoare nedreptate. Încât, poetul şi omul Ion Miloş, tensionat de această ecuaţie dilematică (om sau număr), poate scrie mâhnit, în conflict cu soarta, retras „pentru a plânge”, fugind de sine şi regăsindu-se, decepţionat, ameninţat de pierderea identităţii şi revigorat brusc, reizbucnind cu încăpăţânarea pietrei: „să ai de toate şi să nu fii nimic”. Pericolul depersonalizării, scufundarea în anonimat, invazia culturii media (obligându-l să „respire pe internet”) nu sunt doar ameninţări latente. Iar sfaturile (inutile, între noi fie vorba), venite din firescul şi concretul ce năvălesc în poezia sa, tinzând totuşi spre „puritate gnomică” (cum bine observa Mircea Martin), îndemnând la o trăire „potolită” ori la jocuri duplicitare, date fiind vicleniile vieţii, par covârşite de spectacolul firii, purificator. Şi cheamă în sprijin, corectiv, în lupta contra timpului, refugiul în trecut, doritor a fixa clipa cotropită de beatitudine, tocmai iubirea: „Ce-ar fi viaţa / Dacă iubirea nu e”. Există – ne previne Ion Miloş, la atâţia ani de la debut – şi „toamne cu muguri”. Dincolo de „cearta cu amintirile”, dincolo de luminile şi umbrele care i-au năpădit existenţa, poetul e confiscat de o himeră, invocând „femeia visului din mine”. Şi tristeţea pânditoare, şi pustiul din jur („apele curg spre singurătate”, cum notează într-un loc) estompează chiotul vitalist. Un eros întomnat, înţelepţit, tânjitor, surdinizând violenţele carnale, ne reaminteşte că „timpul e sufletul, / Însă sufletul e la spital”. Totuşi „paharul dragostei trebuie băut, / Nu umplut cu duh de catedrală”. Femeia-idee, smulsă din „coasta visului”, dezleagă „muzica curcubeului”, aprinzând razele sufletului şi ne învaţă „limba raiului”. Ea ne preumblă printr-o „grădină parfumată cu vise”, acolo unde desluşim „o melodie albă de vioară”. Invocând numele-rugăciune, acea iubire crescătoare, ţinând „până va apune timpul” (devenită o „floare cosmică”), Ion Miloş află în eros un refugiu. Se poate opune, astfel, răutăţii din jur, nimicului care – ameninţător – se cască instalând vidul afectiv, în fine, poate lupta cu singurătatea (care probează că „viaţa e rece”) şi cu ispita arginţilor zornăitori, întreţinând demonica poftă achizitivă. „Bolnav de dragoste”, poetul, trecut prin experienţe răvăşitoare, deplânge acest „soare de minciună”, întins peste o lume de oameni-obiecte, în care singurătatea sângerează. În care, iată, cuvintele amăgitoare ghilotinează visătoria, iar spiritul tranzacţional pustieşte sufletele. „Banii – observă Ion Miloş – lucesc în loc de soare”; iar de poezie „doar naivii se mai ocupă”.

Să fie Ion Miloş, confruntat cu „frigul suedez”, un naiv? Nici vorbă. Poezia sa, de altitudine filozofică, sub aparenţa simplităţii, enunţă adevăruri fundamentale. Şi o face, parcă, în joacă. La vârsta când „iubirile fug şi muzica tace”, simţindu-se străin pretutindeni (dar mai cu seamă în „patria spirituală”, România), poetul nu dezertează; nu este un capitulard, deşi, în câteva ocazii, mărturisea lehămetisit: „cu destinul nimeni nu se poate bate”. Cel care „în trei limbi” s-a bătut cu destinul a trăit o dramă existenţială şi intelectuală; străin de regia culiselor, bucurându-se, în schimb, de obişnuita (la noi) ingratitudine a contemporanilor, Ion Miloş nu este un învins. Răbdătorul poet a tot sperat: că fără a face tărăboi pe seama dizidenţei va obţine cetăţenia română, că va fi apreciat acasă, că, realizând un tur de forţă, va poposi în librării cu alte titluri. N-ar fi trebuit, credem, să lăsăm pe seama celor care vin, tropăind nerăbdători la porţile literaturii, putinţa unui gest reparator. Dar, în fond, ce-ar putea face un nealiniat, înarmat doar cu răbdare şi har? Să scrie, neapărat, spunând „vorbele pe faţă”, ştiind prea bine că, din păcate, nici ura nu oboseşte, iar „măcinarea” elitelor, hărţuielile de grup şi războaiele de mahala se poartă cu o iresponsabilă voioşie la meridianul balcanic. Şi nici nu vor conteni curând / vreodată.

Până atunci să observăm că alţii n-au ezitat să-i recunoască meritele. Tommy Olofsson descoperea în cărţile lui Miloş o „poezie veritabilă”, urcând în Parnasul suedez (cum profeţea Mats Grangerg). Cel care a învăţat limba suedeză „din mânie” (mărturisea într-un interviu) a stăpânit-o suveran (K. Möller) şi, prin mobilitatea stărilor sufleteşti, prin mulţimea traducerilor şi, îndeosebi, prin concepţia asupra vieţii, izbitor-diferită, „împinge graniţele” (Kurt Bladh). În fine, să mai amintim că tragismul cotidian, tras într-o „filozofie subtilă” (Jim Burnes), cu iz aforistic, îl îndreptăţea pe Ion Miloş să propună volumul selectiv Prin urechile acului (Forest Books, 1990), din care John Agard a reţinut pentru Antologia poeziei Universale (1995) faimoasa de-acum Dont’s ask me (Nu mă întreba), o poezie migratoare, prezentă şi în manualele suedeze. Iar Miloş este acolo unicul reprezentant al spaţiului central şi est-european. De la ivirea volumului Eterna auroră (Editura Univers, 1977), primul lui titlu la noi, au trecut ceva ani. Harnicul Miloş a tradus peste două sute de poeţi români şi a adus „servicii enorme”, anonime aproape, să recunoaştem cu jenă, culturii noastre. Dar statura sa poeticească creşte. Încercând să împace „Nordul” şi „Sufletul”, poetul, provocând destinul, a urmat o traiectorie zbuciumată.

Ion Miloş şi-a asumat condiţia de exilat ca marcă ontologică, valorizând-o pozitiv (M. Cimpoi), „prin fapte”. Dar fondul tragic rămâne şi, deseori, el hrăneşte o poezie lamentativă, vorbind despre o identitate frustrată, cultivând laconismul sub aparenţa ludismului. Ca om revoltat, ca „martor caustic”, poetul blamează lumea în care trăieşte (mincinoasă, rapace etc.), asigurându-ne că o altă lume a visat. Dar nu acceptă filozofia resemnării. Bătăios, cum spuneam, Ion Miloş este un priceput regizor al propriului destin şi, în pofida unui vers emblematic („Toată viaţa mea / N-a fost decât un şir de speranţe frânte”), izbânda sa poetică, certificată într-un spaţiu plurilingv, nu poate fi pusă la îndoială. Chiar dacă poetul Ion Miloş trăieşte (încă) în umbra traducătorului. Trudind pentru gloria altora, împovărându-se cu sarcina de eficient ambasador cultural, cel plecat în lume, văzut ca „un agent fără căpătâi” (v. Gura lumii), urmează a fi descoperit şi preţuit. Fiindcă, cercetând nepărtinitor – cât se poate – peisajul literar, ar trebui să observăm că poetul Ion Miloş, regretabil, figurează pe lista scriitorilor subevaluaţi. Vinovat este chiar poetul, cel care  ani în şir şi-a neglijat producţia lirică, traducând cu hărnicie. Dar nu numai el. Însinguratul din Malmö nu agrea „gândirea de grup” şi, rămas în afara găştilor „cimentate”, suportă consecinţele. Ele, deseori, rănesc dacă nu cad în păcatul killerismului cultural. Aşadar, mai puţin cunoscut acasă, neglijat şi de „furioşii” neo-revizionişti (încropind alte clasamente, vai, mincinoase), el a împărtăşit soarta unui ins „împărţit”, tânjitor, crezând că „lumea ar trebui trăită cu inima”. Încât poezia sa, aliniată doar biologiceşte şaizecismului şi glisând spre metafizic, se oferă efortului recuperator. Ea se vădeşte a fi o lungă autobiografie, cu pulsatil nucleu erotic, „împăcând” visătoria cu ironia şi sarcasmul, vitriolând consumerismul fără frontiere.

Dacă la debut, comentând volumul Muguri, Radu Flora [vezi Literatura românească din Voivodina, Panorama unui sfert de veac (1946-1970), Editura Libertatea, Panciova, 1971] îl trecea pe Ionel (pe-atunci) Miloş pe lista celor cu „încercări poetice sporadice”, evidenţiind discursivismul, ermetismul imagistic, „răsunetul eufonic”, surprinzător, şi „implicaţiile narcisiste”, confirmate ulterior (exemplificând cu: „Să fiu poet şi să-nfior / inimă, simţuri, minte, tot – / aceasta vreau să pot!”), în timp, lirica lui I. Miloş s-a decantat şi rafinat. Curios, plonjând în cotidianul tragic şi gâlgâind de concretitudine, ea se încarcă cu energie morală; pofta epicizării se resoarbe, previzibil, în aforistică. Observator atent, necruţător, caustic pe alocuri, poetul asistă la spectacolul lumii şi propune exerciţii de meditaţie gravă, vitriolând – cu „simplitate orbitoare” (nota Marian Barbu) – utopia prosperităţii. „Banii trag lumea spre soare-apune” (v. Acum şi aici), „fleacurile tutelare” ne năpădesc, lumea – suntem avertizaţi – „seamănă cu un bar” (v. E rece inelul), în fine, „ura nu e vindecată / Şi bate toba în saloane” (v. Viitorul fără viitor). Sunt vechile teme (obsesive), reluate într-o orchestrare ingenioasă; încât volumele din urmă evidenţiază o falsă Poetica nova (cum e botezat un ciclu), de fapt. Poetul nu s-a schimbat şi nici nu putea să se schimbe. Şi nici nu era cazul, de vreme ce şi-a aflat (demult) matca. Ascultând Cântecul timpului, el contemplă, mâhnit, „lumea de piaţă”, ştie că cititorii au dezertat şi „iubirile nu se mai întâlnesc” (v. E frig în lume). Mai mult, întristat, pare a regreta chiar truda de o viaţă pusă în slujba culturii române: „Cui îi mai pasă / De Biserica culturii române / Ce-am ridicat-o în Suedia” (v. Zburând prin viaţă). Cine are îndoieli să citească articolul Durerea literaturii române, cules în „Lumina” (vezi nr. 1/2006, p. 7-10). Acolo Ion Miloş deplânge soarta unui neam care nu are „sentimentul actului obştesc”, care îşi huleşte valorile, iluzionându-se că e cunoscut în lume. Sau să răsfoiască volumul Durerea de a fi român (2010), un lung interviu în care, provocat, poetul din Malmö se destăinuia. E oare o întâmplare că Eminescu, în volum, apărea pe meleaguri suedeze abia în 1989, cu prilejul secolului scurs de la moartea poetului? Fireşte, în tălmăcirea lui Ion Miloş, iute blamat apoi pentru serviciile aduse „culturii ceauşiste”. N-ar fi potrivit să insistăm aici asupra acestor dureroase chestiuni. Dar e momentul să afirmăm răspicat că avem de-a face, în cazul poetului Ion Miloş, cu o voce europeană.

Poet cioranian (zicea Mircea Tomuş), de explicit tâlc moralizator, ştiind totuşi că „nu există gândire mai frumoasă / Decât lumina ce surâde”, harnic traducător (a tradus, observa I. Cristofor, „cât un institut”), înviind odată cu Rădăcinile focului (1994) şi considerându-se un produs al spiritualităţii româneşti, bătăiosul Ion Miloş „a lărgit graniţele”; poezia sa, dialogală, filozofardă, raţionalistă, îmbrăţişând laconismul ideilor şi tinzând spre gnomism, este însă un strigăt de durere. Din păcate, mare colecţionar de premii şi diplome, scoţându-şi volumele la edituri fără vizibilitate, în tiraje confidenţiale, Ion Miloş, temperând egoismul creatorului prin osârdia traducătorului, a fost un poet fără impact. Posteritatea va repara, sperăm, această nedreptate, redescoperindu-l.

 

P. S. Am încercat, în volumul de convorbiri cu Ion Miloş (Durerea de a fi român, Editura Semne, 2010), apărut sub auspiciile Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, prin generoasa strădanie a dlui Victor Crăciun (sperând într-o „reconsiderare vie”) şi cu sprijinul Consiliului judeţean Alba, să-l omagiem, la cei 80 de ani, pe Ion Miloş, evidenţiind bătăliile sale pentru susţinerea românităţii. O carte, din păcate, fără ecou! Ar fi binevenită, credem, o reeditare. Cine s-ar încumeta să o finanţeze?

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog