Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Gheorghe Vodă şi zborurile sale terestre

Tatiana BUTNARU

Alte articole de
Tatiana BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Aflată între tradiţie şi modernitate, poezia lui Gheorghe Vodă este o detaşare de pământesc, un zbor prelung de pasăre menit să contempleze depărtările, să adune dorurile şi patimile omeneşti

„în greutatea unei lacrimi

cu miros de cimburel”

                                (Grâul).

Or, aceasta se realizează prin apelul direct la mitologia naţională, prin tendinţa de a trans- figura în poezie crâmpeie din viaţa poporului, cu o vastă sferă de circulaţie în diferite mituri populare. Ca toţi creatorii autentici, Gh. Vodă selectează din patrimoniul mitului tradiţional semnificaţii inedite, imprimându-le o colora- tură specifică. Aripi pentru Manole este titlul unei cărţi editate mai demult, al cărei sens ar putea fi descifrat în funcţie de încărcătura mi- tică ce o poartă creaţia sa. Metafora zborului prefigurează în poezia lui Gh. Vodă „o consi- derabilă încărcătură de sensuri” [1, p. 85]. Astfel, „aripile pentru Manole” sunt medii de înălţare şi ascensiune sufletească, reprezentând aspiraţia supremă spre desăvârşirea creaţiei, orientarea spre absolut. Poetul a creat un tărâm artistic cu semnificaţii mitice individualizatoare, unde legenda Meşterului Manole este privită din perspectiva unui cadru simbolic vizionar, cea a zborului cutezător. Sfidarea teluricului şi disponibilitatea pentru vis determină eroul liric spre o dimensiune existenţială, care aminteşte de fabula mitului folcloric:

„O dragoste, aripile nemuritorilor,

Ană, trăinicia pietrelor,

Meşterul n-a avut milă

Şi te-a zidit de vie.

Dar a rămas la gura prăpastiei

cu aripi de şindrilă”

                                (Aripi pentru Manole).

Invocarea unor secvenţe din mit cedează locul meditaţiei lirice, se detaşează de naraţiunea mitică, fiind integrat într-un context poe- tic, unde nu se renunţă la sursa folclorică, fiind evidentă şi perspectiva de meditaţie lirică. Drama Meşterului Manole, pus în faţa opţiunii sale existenţiale, este intuită drept un incomensurabil poem de dragoste, „o sublimare sofianică” [2, p. 178] a sentimentelor universal-omeneşti transfigurate în spirit modern, la nivelul superior de convertire a elementului mitico-poetic. E drept, uneori, invocarea personajului mitic transpare într-o tonalitate declarativă, dar aceasta nu-şi lasă amprenta asupra mesajului afectiv al scrierilor sale. Zborul este o detaşare de pământesc, el înseamnă neastâmpărul creaţiei, avântul spre zonele pure ale spiritului, reprezentată „de cea mai înaltă artă”. Eroul liric al poeziei lui Gh. Vodă îşi aprofundează prin zbor propria condiţie pământească:

„Să umbli la fundul cerului

printre aştrii imaginaţiei de departe înseamnă să-ţi mai câştigi pe lângă una, singură, moartea”

                                (Aripi pentru întoarcere).

De subliniat, deseori autorul utilizează o modalitate demitizantă a ele- mentului mitic. Astfel, invocând metafora aripilor pentru zbor, el înlo- cuieşte înţelesurile alegorice prin nişte semnificaţii ce contrastează cu sensurile iniţiale de ascensiune. Şi dacă „înălţarea se ia cu altă putere”, adevăr pe care tinde să-l demonstreze în cele din urmă poetul, de ce nu am recunoaşte că viaţa, existenţa omenească, chiar şi opera de artă, până ajunge la acea treaptă a desăvârşirii, cunoaşte deopotrivă momen- te şi stări de spirit contradictorii, ce diferă de ideea de înălţare.

„Ne e sortit să coborâm”, spune poetul obsedat de ideea propriei resem- nări sufleteşti. Îndemnul „Să nu ne facem aripi pentru zbor, Să inventăm aripi pentru cădere” este înţeles şi comentat de către E. Botezatu drept „o contradicţie, poezia devenind un dialog interior fluctuant – «ne trebuie sau nu ne trebuie aripi»” [1, p. 25].

Aserțiunea este unilaterală, metafora „aripilor pentru cădere” din vizi- unea lui Gh. Vodă are o semnificaţie polivalentă. Viaţa omenească este privită prin prisma diferitor aspecte, prin prisma unei dramatice con- templări interioare. Atingând anumite dimensiuni ale zborului icaric, concomitent, mai avem nevoie şi de „aripi pentru cădere”, fiindcă de multe ori trebuie „să coborâm”, să ne resemnăm sufleteşte chiar în faţa propriului destin. La Gh. Vodă „aripile pentru cădere” mai sunt şi „aripi pentru întoarcere” la rosturile originare ale vieţii, la matca spiritualită- ţii noastre milenare. Autorul scrie în continuare:

„...hăulind prin pustiul de pietre faimoase

şi zborul se preface în rotire,

rotirea e dor de casă”

(Aripi pentru întoarcere).

Clipa întoarcerii, mânată de dorul de casă, este „mai înverşunată decât urcarea”, ea presupune dezlegarea unor sensuri de adâncime mitică. E plenitudinea trăirilor sesizate în contradicţia ei dialectică la nivelul veş- nicei întrebări hamletiene, pe care şi-o pune nu o singură dată autorul, în percepţia mitico-poetică a lumii.

Imaginea fântânii, prezentă şi ea în poeziile lui Gh. Vodă, derivă din substratul filozofic al legendei despre Meşterul Manole. Caracteristică abordărilor contemporane ale mitului, fântâna se proliferează în con- ştiinţa poetică a autorului drept un „simbol al întoarcerii”, revenirii la esențe. Întrevăzută cu simplitatea şi claritatea adevărurilor de totdeau- na, la Gh. Vodă fântâna devine o oază permanentă de lumină, de iubire neîntinată:

„clopote adânc

săpate în lutul ce nu crapă

unde izvoarele se strâng

şi vine sufletul de mi se-adapă”

                                (Dar ce-i fântâna?).

Într-un studiu filozofic C. Noica sublinia că termenul „cădere” include cele mai grave semnificaţii şi, alături de „căderea care prăbuşeşte”, mai există şi „căderea care înalţă” [3, p. 129], din cădere „vine miracolul, răsturnarea totală” [3, p. 130]. Gh. Vodă întrevede o „răsturnare a sensurilor şi noţiunilor concrete pentru a ne invita la un dialog polemic şi a scoate în lumină nuanţele adânci ale miticului, fapt ce-l apropie, într-un fel oarecare, de scrierile postmoderniste. L. Butnaru, ademenit şi el de riscul zborului prin cădere, încearcă, „prin documentări de-o viaţă”, să stabilească:

„data, anul, locul,

epoca în care

a căzut falnicul

dar nesăbuitul icar”

                                (Teze).

Eroul lui L. Butnaru poartă durerea zborurilor neîmplinite, ca printr-o iniţiere grotescă să admită reluarea vechii drame a lui Icar şi să percea- pă, printr-o sensibilitate deosebită, setea de ancestral. Cicatricea aripi- lor predispuse la zbor poate fi şi ea tămăduită, întrucât există un sens chiar şi în rostul căderii.

Gheorghe Voda explorează înţelesurile filozofice ale miticului şi, asemenea lui Brâncuşi, ne invită la „o masă a tăcerii”, unde doar fântâna stă cu icoana meşterului în față:

„Aşteaptă şi acum

cu nerăbdare de piatră,

ascultând cum se duc urmele lui

în viitor”

                                (Masa).

Improvizând eternitatea clipei „clădită în zid”, întrebarea retorică

„Au nu-i fântână locul meu cel sfânt,

lăcaş adânc de potolire?”

                                (Dar ce-i fântâna?)

preconizează şi ea ideea revenirii la esenţele primordiale, la gândul „oare peste câte secole meşterul o să se întoarcă”, subordonată fiind aceluiaşi concept estetic de proveniență mitică. Autorul stabileşte o punte de legătură cu timpurile viitoare, cu generaţiile de azi şi de mâine, cărora le este adusă spre veşnică amintire cutezanţa Meşterului Manole imortalizată fie în fâlfâire de aripă avântată în zbor, fie în nume de fântână.

Există în creaţia lui Gheorghe Vodă mai multe scrieri ce se află într-o anumită dependenţă de modelul popular, păstrând o marcantă detaşare de el. Modificările de structură şi accentele lirice se convertesc în valori afective apropiate în plan tipologic. Contaminarea zborului icaric cu alte metafore-simbol din arsenalul folcloric denotă predilecţia autorului spre multiple căi de resurecţie mitică. Aripile pentru întoarcere îi dau posibilitatea eroului liric să facă o retrospecţie sentimentală în sfera unor meditaţii cu caracter general-uman, să cugete despre sensurile grave ale existenţei, despre integrarea omului în ritmurile primordiale ale vieţii şi naturii, aşa cum vom sesiza în continuare:

„De la o vreme încoace

seminţele văduve nu mai rămân,

toate se mărită cu lutul.

De la o vreme încoace

pădurea creşte mai dreaptă,

lemnul – sănătos.

De la o vreme încoace

copiii vin traşi ca prin inel:

cu părul rebel,

osul viguros,

cu furnicile jocului în talpă”

                                (De la o vreme încoace).

Intuite în cheie mioritică, versurile au o deschidere spre ancestral, de- monstrând procesualitatea infinită din natură, curgerea ei ireversibilă. De multe ori autorul renunţă la implicaţiile directe ale mitului, schim- bând înţelesurile iniţiale şi înlocuind esenţele prin simbol. Astfel, de la germinaţia seminţelor, Gh. Vodă ne duce cu gândul la ideea unui joc existenţial, unde totul e predispus unui circuit neîntrerupt:

„Seminţele se nasc seminţe să facă.

Părinţii se nasc să facă părinţi...”

                                (Circuit).

Chiar şi în „fenomenul căluşarii” există „un tandru ritual” „de încordări lăuntrice şi patimi mari” pentru a aminti că drama omului nu s-a consumat, dar rămâne să însoţească succedarea generaţiilor „zvâcnind la pieptul fierbinte al scumpului pământ”. Aprofundarea elementelor şi structurilor lirice din arsenalul mitologiei autohtone aduce în opera lui Gh. Vodă o notă de împrospătare, de reconfortare sufletească. Îndărătul unor viziuni moderne, alimentate în bună parte de mit, se profilează acea sobrietate miraculoasă unde s-au concentrat ideile de materialitate şi spiritualitate zămislite de veacuri în accepţia populară. De aceea poetul rămâne drept un scrutător de înălţimi, el revendică tentaţia zborurilor şi întoarcerilor, cu un sentiment de solitudine nostalgică, dar şi de reverie, de profundă încântare în faţa universului. Or, evaziunea autorului spre sursele de inspiraţie mitică îi oferă şi în continuare şansa unei avansări, a unor „zboruri” noi, învăluite într-o lumină de taină şi poate încă nebiruite, dar întotdeauna necesare revirtualizării sale scriitoriceşti.

 

Note:

1. E. Botezatu, Poezia meditativă moldovenească, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1977.

2. L. Blaga, Trilogia  culturii,  Editura  pentru  Literatură Universală, Bucureşti, 1969.

3. C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.


Fișă biobibliografică:

Gheorghe Vodă(1934-2007) este un poet reprezentativ al generației șaizeciste. Volume de versuri: Zborul semințelor, 1962; Focuri de toamnă,1965; Ploaie fierbinte,1967; Aripi pentru Manole,1969; Pomii dulci, 1972; De dorul vieții, de dorul pământului, 1983; Valurile, 1974; Frumos să-i fie pururi chipul, 1976; Inima alergând, 1981; La capătul vederii, 1984; Scrieri alese, 1988; Viața pe nemâncate, 1999.

A absolvit Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău, 1959, și Cursurile superioare de regie și scenaristică din Moscova în 1966. Este autorul unui volum de publicistică, Iscălitura, 1978 și al câtorva scrieri pentru copii. Semnează regia la scenariile documentarelor De-ale toamnei, Bariera, Nunta, Maria.

În 1986 i se decernează Premiul de Stat în domeniul literaturii pentru volumul La capătul vederii. Activează un timp îndelungat în funcție de consultant la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Este laureat al Premiului de Stat RSSM, 1986, apoi deține Premiul Uniunii Scriiorilor din Moldova, 1999; Ordinul „Gloria Muncii”,1996, medalia „Mihai Eminescu”, 2001.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog