Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFESIUNI ÎN TIMP

„Limba în care creezi trebuie să fie atotcuprinzătoare mişcării sufletului şi cugetului”

Grigore VIERU

Alte articole de
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

– Stimate domnule Grigore Vieru, sunteţi apreciat mult de către cititori (în Republica Moldova, în România şi peste hotare), fapt ce demonstrează că ei înţeleg rostul strădaniilor Dumneavoastră. Ce şi-ar dori poetul Grigore Vieru ajuns la vârsta când poate face un bilanţ al vieţii şi al activităţii sale?
– Aş dori să fiu lăsat în pace de către adversarii mei de la Chişinău şi de către cei de la Bucureşti. Iar admiratorii să-mi ia de pe umeri poverile politice, nu pentru că nu aş putea să le duc, ci pentru că în anii care mi-au rămas (mă gândesc totuşi la nişte ani, iar nu la nişte zile) aş dori să mai scriu câteva poeme şi cântece. Să ştiţi că mă aflu în deplină forţă creatoare.
– Într-adevăr, recentele apariţii editoriale purtând semnătura Dumneavoastră, acţiunile culturale (concerte, emisiuni radio şi TV etc.), al căror protagonist sunteţi, vă situează în centrul evenimentelor literare şi artistice. Domnule Grigore Vieru, sunteţi la anii când puteţi explica raţiuneade a fi poet, de a fi slujitor al cuvântului. Scrisuldă un sens vieţii?
– În cazul meu lucrurile stau puţin altfel: viaţa dă un sens scrisului meu. M-am agăţat mai mult de viaţă decât de efortul de a găsi nişte formule poetice cu totul noi care să orbească cititorul. De altfel, nu există formule noi de expresie– există numai nişte faţete noi ale existenţei umane.
– O „faţetă” indispensabilă a existenţei noastre este patriotismul, noţiune ce se goleşte de sens în ultima vreme. Poţi fi poet, poţi scrie fără să-ţi iubeşti cu adevărat neamul?
– Cei mai de seamă poeţi din toate timpurile şi din toate ţările ne-au demonstrat, prin scrisul lor, că nu poţi fi poet fără să-ţi iubeşti neamul. La noi, ca exemplu poate servi Eminescu. În tot ce face poetul, sângele său trebuie să se amestece cu sângele neamului său, aşa cum se amestecă în copiii lor sângele femeii cu cel al bărbatului.
– Deci, indiferent de principiile estetice adoptate şi de conjunctura politică de moment, scriitorul, mai exact munca lui, direct sau indirect, vine în sprijinul „cetăţii”. În context, să vedem care este rolul şi rostul unei literaturi într-o societate ca a noastră, traversată de îndelungate incertitudini economice, politice, culturale şi mai ales morale?
– Omul vede mai clar în oglinda literaturii incertitudinile de care vorbeşti. Însuşi acest fapt explică rolul şi rostul literaturii. Important este să nu se transfere în lucrările noastre şi incertitudinea artistică, or, tocmai de această maladie, care este incertitudinea artistică, zac multe dintre scrierile ultramoderne de azi. Oglinda lor este acoperită nu de aburii fierbinţi ai ostenelii creatorului, ci de ceaţa gândirii şi simţirii deseori abstracte. Asemenea lucrări nu au vreun rost nici pentru certitudinea mea, nici pentru certitudinea vieţii unei societăţi.
– Aţi pomenit de „scrierile ultramoderne”. De altfel, în ultimul deceniu se discută mult despre poezia modernă, despre modernitatea poeziei. Când un poet este modern?
– Bineînţeles, formele de exprimare artistică n-au împietrit pentru totdeauna în nişte tipare fixe. Ele se dezvoltă de la o epocă la alta, dar numai prin marii creatori. Eminescu, bunăoară, nu seamănă cu Coşbuc. Bacovia se deosebeşte fundamental de Sorescu. Şi totuşi au cu toţii o trăsătură comună: limpezimea exprimării şi densitatea mesajului. Multor poeţi postmodernişti le lipsesc tocmai aceste calităţi fundamentale. Or, de aceea majoritatea lor duc lipsă de cititori. Poţi fi sincer utilizând formele clasice de exprimare, dar nu poţi fi modern în afara sincerităţii. Sinceritatea calitativă este una dintre componentele de bază ale actului de creaţie. După Eminescu şi Coşbuc, după Arghezi şi Blaga, după Bacovia şi Labiş, după Nichita Stănescu şi Marin Sorescu poezia română stă mai mult pe loc. Cu toate astea, uite că am intrat în NATO, deşi unii dintre postmodernişti afirmau că nu putem intra în structurile euro-atlantice cu Eminescu. Când nu mai suntem în stare să iubim cu adevărat, spunem că nu putem intra în Europa din cauza celora care iubesc. Este, poate, cea mai mare nefericire să nu mai poţi iubi.
– În ultimul timp se constată, pe ambele maluri ale Prutului, o scindare tot mai pronunţată a literaţilor. Cu părere de rău, criteriile estetice, dorinţa de a face artă adevărată, literatură, nu stau întotdeauna la temelia constituirii „taberelor”, aşa încât anumite publicaţii promovează frecvent puncte de vedere oarecum în disonanţă cu procesul literar adevărat. Aceste „tabere”, această literatură „de gaşcă” sunt un „rău necesar” mişcării literelor?
– Arta nu este un sport, un meci de fotbal, de exemplu, la a cărui citire pe gazon, ca să zicem aşa, participă masele care pot aprecia obiectiv o tabără sau alta de jucători. Or, literatura de „gaşcă” este animată mai mult de ambiţii decât de o putere artistică reală, are destul loc de manevre în spaţiul minciunii lăudăroase oferit de o publicitate care-i stă la îndemână. Asemenea lucruri se întâmplă, de obicei, într-o societate subdezvoltată. Nu-ţi trebuie multă minte pentru a pricepe fotbalul. În literatură însă trebuie să ai pentru asta o anume pregătire. De altfel, a început să nu mă mai intereseze „gaşca” aşa-zis elitistă. Eu am cititorii mei, ea are cititorii ei. Există însă o mare diferenţă între cititorii mei şi cititorii găştii: admiratorii mei mă citesc, admiratorii ei nu o citesc. Cu privire la unii colegi de breaslă mai în vârstă, care nu au ochi să mă vadă, le pot spune doar atât: eu am destulă vreme să privesc în urmă, lor nu le-a rămas destulă vreme să privească înainte.
– După ’89, deşi condiţiile financiare sunt dificile, apar totuşi cărţi multe, despre care însă nu întotdeauna poţi afirma că sunt şi bune. Această „libertate” de a-ţi vedea „smăsgăliturile” tipărite, ca să folosim o sintagmă a lui Arghezi, nu favorizează neapărat evoluţia poeziei, ci dimpotrivă.
– Îmi pare rău, dar trebuie să afirm că nici pe timpul regimului totalitar nu a existat un asemenea dezmăţ artistic. Este adevărat că unele pagini, unele cărţi erau date la cuţit. Dar nu putem spune că scriitorii de autentică vocaţie n-au răzbătut. Astăzi există mai mult o libertate a mediocrităţilor decât a valorii adevărate, deseori cenzurată de incertitudini financiare. Mediocrităţile găsesc rapid mijloace băneşti provenite din sponsorizări de rudenie sau din legături amoroase. Detest libertatea care este potrivnică adevăratei valori.
– Apropo de corelaţia „carte – cititor”. Conform unor sondaje, tânăra generaţie citeşte puţin, unii liceeni, studenţi tratează cu indiferenţă cartea (cărţile). Din ce motive a scăzut (scade!) interesul faţă de literatură?
– Cred că greşim afirmând că tânăra generaţie citeşte mai puţin. S-a citit puţin în toate timpurile. Chiar dacă azi se citeşte mai puţin, m-am convins că a crescut calitatea cititorului. Am avut nu demult o întâlnire de neuitat cu „discipolii” doamnei Veronica Postolache, profesoară la Liceul „Mircea Eliade”, întâlnire la care elevii din clasele superioare au poposit în spaţiul poeziei mele. Am rămas uluit de puterea de disecare a creaţiei, de frumuseţea exprimării. Mărturisesc că mi-a fost teamă când Constantin Tănase a anunţat un concurs pentru elevi şi studenţi cu genericul „Mamă, tu eşti Patria mea”. Cerinţele concursului prevedeau scrierea unui eseu inspirat din poezia mea. Am citit câteva dintre acele eseuri. Ei bine, mulţi dintre liceenii de la „M. Eliade”, la fel ca şi mulţi dintre participanţii la concurs (145, dacă nu mă înşel), am putea spune că sunt nişte critici profesionişti. Îl rugam pe Dumnezeu să mă lase să trăiesc până la 70 de ani. Acum, după ce am văzut ce copii frumoşi au crescut în ultimii vreo 15 ani, parcă aş vrea să trăiesc mai mult.
– Sunteţi autorul unei neobişnuite antologii Cât de frumoasă eşti, la care aţi lucrat „doi ani încheiaţi”. Ce a însemnat această cernere-descernere-trăire-retrăire a liricii româneşti?
– A însemnat redescoperirea neobişnuitei forţe a Limbii Române de a crea nişte poeme pe care nu orice limbă le poate zămisli. Nu sunt suficiente harul, instruirea poetică a creatorului şi cunoaşterea profundă a marii poezii universale, mai trebuie să ai la îndemână limba care să încapă întreaga simţire şi întregul cuget al creatorului de frumuseţi poetice. Limba în care creezi trebuie să fie atotcuprinzătoarea mişcării sufletului şi cugetului în albia poetică, pentru a nu mai fi ispitit de a scrie într-o altă limbă în ideea integrării poetice europene.
– S-a accentuat adesea, şi pe bună dreptate, că poezia Dumneavoastră, rostită şi cântată, a contribuit la deşteptarea conştiinţei identitare a basarabenilor, la menţinerea echilibrului lor moral. După o muncă fructuoasă în domeniul muzicii uşoare şi populare – sunteţi autorul versurilor, dar şi al muzicii unor cântece, devenite folclor, îndrăgite de multă lume – iată, acum, mai recent, încercaţi „să traduceţi”, pentru „cei mulţi”, marea muzică universală. Mă refer la colaborarea Dumneavoastră cu maestrul Ştefan Andronic, care deschide noi perspective pentru revenirea la marile valori muzicale ale lumii. Cum, când v-a venit ideea de a „valorifica” clasicii muzicii universale?
– Îmi place mult muzica noastră populară pe care, ca strălucire melodică, trăire şi diversitate, o consider fără egal pe pământ. În aceeaşi măsură însă mă răvăşeşte până la lacrimi muzica clasică universală. Doream şi doresc mult ca această dumnezeiască plăsmuire să ajungă şi la copiii noştri, mai exact, s-o cânte ei înşişi. M-am speriat eu însumi, la început, de ideea de a compune versuri pentru linia melodică a unor mari opere clasice universale cum ar fi, bunăoară, Sonata lunii de Beethoven, Mica serenadă de Mozart, Rapsodia I, Rapsodia a II-a de Enescu. Am apelat, în fond, la lucrările tuturor marilor clasici ai muzicii universale. Sunt fericit că experimentul a prins la noi. Corul „Vocile primăverii”, condus de eminentul dirijor Ştefan Andronic, le interpretează cu multă măiestrie şi cu o extraordinară trăire artistică. Nimic pe lume nu este imposibil, afară de o re-creare a universului de către altcineva care nu s-ar chema Dumnezeu. Sunt fericit că îndrăzneala mea, care putea fi şi un eşec, a dat roade. Copiii noştri au devenit astfel universali. Am admirat întotdeauna internaţionalismul vital şi am detestat cosmopolitismul demagogic. Cum să-ţi spun?! Sunt atât de emoţionat de ideea acestei lucrări, încât, de aproape un sfert de veac, nu obosesc s-o fac. Ceea ce a fost la început o nebunie a mea a devenit, în cele din urmă, o reală bucurie a tuturora. Acum pot aşeza aceste lucrări muzicale însoţite de versurile mele alături de cele mai importante lucrări pe care le-am compus de-a lungul vieţii: Strigat-am către Tine, un volum antologic de poezii, tipărit la Editura Litera, abecedarul Albinuţa,apărut imediat după ziua mea de naştere. Sunt un poet fericit şi nimeni nu-mi poate răpi această fericire.
– Sentimentul de religiozitate şi basarabenii, credinţa şi neamul, Basarabia şi conştiinţa naţională – sunt câteva teme ce ar trebui să suscite mai mult interes din partea scriitorilor şi a intelectualilor. Or, după 1944, ni s-a luat nu numai pâinea de la gură, nu numai dreptul de a utiliza limba română, ci am fost privaţi şi de posibilitatea de a crede în Dumnezeu. Bisericile, în special după 1961, au fost închise aproape în toate localităţile, excepţie făcând, la nordul Republicii Moldova, de exemplu, unele lăcaşuri din satele locuite de ucraineni. După 1989, e adevărat, bisericile, prefăcute de sovietici în depozite, ospicii, case de cultură, şi-au recăpătat vechea menire. Dar reanimarea vieţii bisericilor s-a făcut în mod pervers, urmărindu-se divizarea lor, aşa încât apartenenţa unor clerici la Patriarhia rusă denotă că am rămas în continuare prizonierii unei vechi mentalităţi. De ce, vorbind deschis despre o armată de ocupaţie, nu recunoaştem vasalitatea Mitropoliei Moldovei faţă de biserica rusă?
– Întrebările dumitale s-ar putea să fie mai frumoase şi mai profunde decât răspunsurile mele. Mă bucur că sunt menajat, mă bucur că nu mă ispiteşti şi nu mă zădări. În fond, prin întrebarea pe care mi-ai pus-o, tot dumneata ai şi răspuns. Ai dreptate: armata a 14-a şi biserica rusă sunt două oşti uriaşe care s-au unit în lupta împotriva unui pământ atât de mic, care se cheamă Basarabia. Ruşii cred mai mult în armată decât în Dumnezeu şi tocmai de aceea vor pierde, în cele din urmă, lupta.
– Trăim vremuri grele, poate mai dificile ca oricând. Circa un milion de moldoveni se află peste hotare, satele noastre „au îmbătrânit”. Care va fi impactul acestui exod asupra vieţii sociale, politice şi culturale din Basarabia?
– Impactul va fi dezastruos: vom pieri ca parte a naţiunii române. Atunci, chiar de se va întâmpla revenirea Basarabiei la Ţara-mamă, ea, Ţara-mamă, nu ne va putea ţine în casa ei mai mult de trei zile, deoarece, morţi fiind, ne vom descompune şi vom umple spaţiul carpatic de duhoare. Nu există altă salvare şi altă soluţie decât înflorirea economică şi spirituală a României în care să ne revărsăm nu ca tsunami, ci ca o necesitate naţională, ca o completare firească a universului românesc ştirbit fără Basarabia. Ciuntit în aceeaşi măsură şi fără nordul Bucovinei. Reunirea cât mai grabnică a Basarabiei cu România nu poate fi amânată, asta trebuie s-o înţeleagă bine conducerea României, la fel conducerea Republicii Moldova.
– Unii neagă dreptul scriitorului de a face politică. Prăbuşirea idealurilor noastre de la ’89 este „legată” şi de activitatea unor scriitori. Dacă era mai puţină „filologie” (afirmă unii apolitologi) în primele parlamente, Republica Moldova nu ajungea în situaţia de acum. Deci care trebuie să fie relaţia dintre scriitori (intelectuali) şi politică? Ce fel de „politică” trebuie să facă un slujitor al condeiului?
– Politica naţională în sensul larg al cuvântului nu se poate face în afara limbii naţionale. Iată de ce scriitorii, intelectualii în general, deveniţi parlamentari, s-au înrolat de la bun început în lupta pentru descătuşarea alfabetului şi a Limbii Române. Nu se putea face mai puţină filologie într-o republică ocupată, filologic, de o altă ţară. Este cu mult mai uşor să redresezi economia unei ţări sărace decât mizeria şi ruinarea unei limbi şi a sufletului unui popor. A nu înţelege acest lucru sau a-l nega înseamnă a fi un demagog. Bineînţeles că într-o ţară luminată scriitorul trebuie să-şi caute de ale sale. Or, noi nu suntem o republică şlefuită îndelung de valurile ziditoarei lumini.
– Nu-mi plac pronosticurile (nici cele electorale, nici cele zodiacale), pentru că această citire” a viitorului te lipseşte de surpriza clipei curente. Zic, nu-mi plac pronosticurile şi totuşi îndrăznesc să vă adresez o întrebare, dar nu înainte de a face o precizare: deşi sunteţi unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai Basarabiei, la Dumneavoastră s-au stropşit mai marii zilei de ieri, dar şi cei de astăzi. Destinul Dumneavoastră însă demult s-a contopit cu cel al Basarabiei, destine – de poet şi de parte de ţară – deopotrivă de dramatice. Deci mă adresez omului şi poetului Grigore Vieru: încotro, Basarabia? Ce crede cel mai curajos, cel mai fidel fecior al acestui pământ despre ziua de mâine a acestei părţi de neam? Ce nu fac, dar ar trebui să facă politicienii noştri în situaţia când soluţii de supravieţuire, se pare, avem foarte puţine?
– Nu sunt – cine va spus asta? – cel mai curajos. Cei mai plini de curaj au murit: Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc, Nicolae Testemiţeanu, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Ion Vatamanu, Lidia Istrati. Mari bărbaţi de curaj sunt Ilie Ilaşcu şi camarazii lui de suferinţă. Lor le urmează Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Constantin Tănase, Val Butnaru... Este adevărat că mai marii zilei s-au stropşit la mine, dar să ştiţi că nu am murit de frică– am murit de durere că, venind şi ei din cutare sau cutare sat, din părinţi ca ai mei, nu m-au înţeles, mai exact, s-au înţeles mai bine cu străinul care nu ne-a vroit binele. Să vă spun ce nu trebuia sau nu trebuie să facă pentru a ne scoate de pe fundul prăpastiei economice şi spirituale: să nu preschimbe denumirea republicii din parlamentară în prezidenţială, să nu se dezbine, să fie mai hotărâţi în acţiunile lor, să asculte de copiii sau nepoţii lor care ştiu că sunt români.
– Transnistria este o rană sângerândă. Cum vedeţi deznodământul acestui „diferendum”, în faţa căruia politicienii par neputincioşi?
– Nistrul este, poate, singurul râu din lume căruia i-ar sta bine împodobit cu graniţă. Graniţa pe Nistru ar fi chiar coroana victoriei dreptăţii noastre. Numai astfel se poate tămădui sângerânda rană a Basarabiei.
– Aţi vorbit în mai multe rânduri, cu durere şi regret, despre neînţelegerilepoliticienilor basarabeni, din care cauză se află pe diferite baricade: opoziţia este divizată, încrâncenată, în loc să fie unită. Ce sfat aţi vrea să adresaţi politicienilor noştri. Faceţi un apel către ei, poate vă aud!
– Chiar dacă aş face acest apel către o apropiere a lor, fiindcă de o îngemânare nu poate fi vorba, nu mă vor auzi, pentru că ei sunt, în cântecul lor politic, ca pasărea aceea de munte care, atunci când cântă, nu aude nimic altceva decât propria ei melodie, căzând astfel uşor în ghearele vieţuitoarelor răpitoare sau în cătarea armei vânătorilor.
– Dacă ar fi să stabiliţi o „ierarhie” a poeţilor români (de azi, de ieri), la cine aţi face referinţă?
– Ştiu că poeţii sunt foarte supărăcioşi. N-aş vrea să rănesc pe nimeni. Mai bine să spun numele poeţilor a căror operă, în opinia mea, n-a murit: Costache Conachi, Anton Pann, Vasile Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru. Am făcut în mai multe articole şi interviuri anumite clasificări şi ierarhizări şi nu cred să fi greşit. Acum, de ziua mea, îngăduiţi-mi să nu le fac. Acum îngăduiţi-mi să mă bucur că am rămas în viaţă.
– Sunteţi o fire optimistă?
– Sunt mai mult speranţă decât optimism. Iar speranţa este marea în care se varsă Dunărea sudorilor mele.
– Vă mulţumesc pentru acest dialog şi să vă dea Dumnezeu ani mulţi şi multă sănătate!
 
Pentru conformitate: Alexandru BANTOŞ
„Limba Română”, 2005, nr. 1-3, p. 17-25

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog