Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Fonetisme hipercorecte în mass-media

Larisa GURĂU

Alte articole de
Larisa GURĂU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Pretutindeni în lume televiziunea ocupă prim-planul scenei de informare. Pentru că ea face actualitate. Totul se decide prin intermediul mijloacelor mass-media. Societatea e tot mai informatizată, „mediologizată“. Contactul la distanţă a accelerat evoluţia comunităţilor. O televiziune e cea mai reprezentativă a fi chestionată pentru aflarea stării profunde a unei societăţi. În cele din urmă, televiziunea şi, în genere, mass-media a devenit mediul nostru de existenţă. Şi, în acest mediu, jurnaliştilor le-a revenit rolul cel mai dificil de a prezenta corect, imparţial şi echitabil informaţii telespectatorilor. Corect presupune şi respectarea normelor limbii române literare. Norma literară stabileşte regulile de exprimare corectă, cultivată, îngrijită, într-o anumită etapă din evoluţia limbii. Pentru noi, limba română reprezintă factorul cel mai important al identităţii naţionale şi partea bună a societăţii contemporane este profund sensibilizată de erorile lingvistice, de problema cultivării limbii.

Importanţa cultivării limbii a crescut datorită ritmului rapid de generalizare a limbii literare şi a înmulţirii formelor de manifestare a aspectului său verbal, care impun realizarea unităţii ei şi în domeniul pronunţiei corecte. Fenomenul este intens mediatizat graţie efortului depus de lingvişti notorii din România şi din Republica Moldova. Specialiştii sunt îngrijoraţi de rapida depreciere a limbii române în mass-media, inventariază şi analizează aspectele morfologice, sintactice, lexicale şi semantice.

Nu putem însă trece cu vederea şi faptul că se remarcă, destul de evident în ultimul timp, o preocupare de a prezenta ştirile şi informaţiile într-o formă corectă din punct de vedere lingvistic, o conştientizare a existenţei unor norme. Teama de a nu greşi, tendinţele de a manifesta o bună cunoaştere a limbii române literare, pe de o parte, neştiinţa, neatenţia, graba, pe de altă parte, conduc spre hipercorectitudine, fenomen frecvent în limbajul audiovizual – o greşeală datorată preocupării exagerate a vorbitorului de a se exprima corect. Un cuvânt, o formă, o construcţie hipercorectă este, de fapt, una greşită. De la termenul corectitudine, prin adăugarea elementului de compunere savantă hiper-, s-a format cuvântul hipercorectitudine, care nu înseamnă corectitudine dusă la extrem, ci, paradoxal, se defineşte drept abatere lingvistică, în ciuda faptului că hiper- înseamnă „peste, în exces, excesiv de...”, iar corect: „care se conformează normelor, regulilor lingvistice în vigoare” [2, p.170]. Hipercorectitudinea este o greşeală comisă din grija de a evita altă greşeală, dintr-o exagerată precauţie a vorbitorilor să respecte norma limbii literare, o abatere lingvistică de tip special datorată maximului efort al vorbitorului de a se exprima cât mai bine, cât mai elevat.

Principalele cauze care conduc la apariţia hipercorectitudinii sunt: necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a normelor limbii, analogia, confuzia lingvistică. Datorită bunei intenţii de a evita o exprimare considerată neliterară, vorbitorul se conformează uneori mecanic regulilor limbii (din alte contexte), ajungând astfel să evite o eroare lingvistică, dar să comită alta. 

Hipercorectitudinea este o abatere ce atinge, direct sau indirect, toate nivelurile lingvistice: fonetică, ortografie, lexic [4, p. 74].  Studiul nostru îşi propune să scoată în evidenţă anumite cazuri de hipercorectitudine la nivel fonetic, auzite la prezentatorii diverselor emisiuni  şi la reporterii TV. Înregistrările faptelor de limbă s-au facut pe parcursul anilor 2016-2017. S-au avut în vedere, în special, emisiunile posturilor Moldova1, Publica, Jurnal TV, Prime TV, Accent TV. Am constatat numeroase cazuri de abateri hipercorecte, pe care le-am generalizat mai jos. Specificăm că exemplele depistate sunt mult mai numeroase, ele încadrându-se în următoarele categorii:

Este vorba, în primul rând, de pronunţarea formelor verbale eşti, este, eram, erai, era, eraţi, erau şi a formelor pronominale eu, el, ea, ei, ele fie cu e deschis, fie cu i iniţial apăsat, situaţii în care pronunţarea trebuie să fie cu i scurt. Norma literară impune ca formele verbului a fi şi formele pronumelui personal să fie pronunţate preiotat. La posturile TV urmărite au fost înregistrate numeroase cazuri de pronunţare a acestor forme cu e închis.

Pe de altă parte, cuvintele neologice scrise cu e iniţial nu se pronunţă preiotat. Rodica Zafiu, Tatiana Slama-Cazacu, Valeria Guţu-Romalo și alţii au vorbit despre această problemă lingvistică pe care o au prezentatorii noştri şi nu doar ei, afirmând că ar fi vorba de o influenţă slavă asupra pronunţiei basarabene. Ambiguitatea fonică a literei e este principala cauză a acestor hipercorectitudini. Asocierea literei e cu diftongul ie ste rezultatul unei reguli ortografice în care principiul etimologic tradiţional a prevalat asupra celui fonologic [3, p. 216]. 

Am înregistrat şi pentru acest caz exemple: (I)europa, (i)economie, (i)evoluţie, (i)eficient ş. a. Unii crainici modifică însă pronunţarea lui e după cum consideră ei că ar fi corect, fie ca iot, fie ca ă „în sensul că aplică deprinderi fonetice de la cuvinte mai vechi cunoscute de ei” [1, p. 35] pentru cuvinte precum: (i)/(ă) epocă (i)/(ă)exploatare, (i)/(ă)echilibru.

Ideea falsă că în neologisme s-ar scrie numai e – născută din generalizarea şi absolutizarea situaţiei care este doar cea mai frecventă, dar nu unica – duce la manifestări de hipercorectitudine: atribue, constitue, proect, revizuesc [1, p. 19].

În acelaşi context, menţionăm şi tendinţa de hipercorectitudine a unor jurnalişti de a face uz de forme verbale într-o variantă neacceptată de normele morfologice şi ortoepice ale limbii române. Este vorba despre verbele de conjugarea a II-a, cărora li se atribuie o formă incorectă la conjugare. Astfel că, la pers. a II-a sing., conjunctiv, unii crainici preferă să spună  să iai, în loc de să iei, să preiai, în loc de să preiei şi să vreai, în loc de varianta corectă să vrei. Aşadar, pronunţarea incorectă a acestor verbe, în paradigma cărora ia alternează cu iei, şi nu cu iai, demonstrează fie necunoaşterea regulilor gramaticale elementare, fie particularităţi regionale, fie încercarea nereuşită de a fi mai corecţi.

O problemă deranjantă este rostirea consoanei l. Probabil, din încercarea de a evita influenţa slavă, jurnaliştii noştri cad într-o altă extremă şi aproape în fiecare cuvânt ce-l conţine pe l comit aceeaşi greşeală ortoepică. Atâta timp cât o asemenea rostire va da rezonanţei lui l un timbru străin limbii române, nu vom putea vorbi de nicio formă de originalitate. Iată câteva dintre exemplele în care l apare denaturat: boaliă, muliţi, miliioane, să divulige, Molidova, Filiat etc.

La fel de alarmantă este rostirea lui j şi ş, deoarece sunt dese cazurile de articulare greşită a acestora. „Câteodată vârful limbii se apropie de palatul tare, făcând constricţia canalului vorbitor, nu chiar în spatele alveolelor incisivilor superiori, ci puţin spre partea posterioară a palatului, lăsând aerul să scape lateral în timpul emisiei. Altădată, vârful limbii se întoarce, în timp ce face construcţia, spre interiorul cavităţii bucale, dând consoanei ţ o rezonanţă sonoră străină” [5, p. 136]. Aşa se întâmplă că, în timpul unei construcţii imperfecte, după ş şi j apare un i care denaturează vorbirea clară şi frumoasă. În prezent, se înregistrează tot mai des astfel de cazuri de hipercorectitudine fonetică. La Jurnal TV, cuvintele de felul jiale, şiase, jiurnal, jiudecată şi şiapte sunt în vârful piramidei (lângă pronunţarea cu ă în loc de e, evident).  Această articulare neromânească ar trebui să dispară din rostirea unor crainici, ultimii convingându-se că, renunţând la ea, exprimarea lor nu va pierde nici claritatea, nici expresivitatea. Precizia nu scade, întrucât consoanele sunt anunţate încă în timpul articulării lor, iar prin varietatea rostirii se obţine un plus de coloraţie sonoră.

Alte fonetisme hipercorecte întâlnim în cazul consoanelor s / z. Chiar dacă la pronunţare buzele şi limba iau poziţiile ca pentru z, totuşi consoana s se pronunţă foarte greu şi orice deviere, oricât de mică ar fi, îi poate schimba timbrul, rezultând o confuzie de exprimare. Iată câteva exemple ce ilustrează rostirea defectuoasă a fricativei: cozmos, trăznet, izlam etc., cu menţiunea că înainte de sonante se scrie şi se pronunţă s nu z, după cum o fac unii prezentatori şi reporteri tv. Astfel, ţinând cont de regulă, trebuie să se rostească cosmos, trăsnet, islam.  Bine ar fi să se evite, să se corecteze formele hipercorecte ale lui z urmat de sonante, de felul: furnisor, simposion, vitesă etc. şi să se pronunţe furnizor, simpozion, viteză. Se mai rosteşte ovăs în loc de ovăz, saharat în loc de zaharat. În unele situaţii, s este pronunţat ca ş (iarăşi o articulare defectuoasă), precum: ştejar, ştofă, ştafie în loc de stejar, stofă, stafie. Mioara Avram [1, p. 70] consideră că variantele de pronunţare cu ş în loc de s sunt rezultatul hipercorectitudinii, datorându-se aplicării greşite a unei reguli de pronunţare valabile în anumite cuvinte de origine germană.

Una dintre gravele erori de exprimare ale prezentatorilor şi reporterilor tv este rostirea imperfectă a lui x. Această consoană nu notează totdeauna grupul cs, considerat „corespondentul ei direct” [1, p. 38], ci uneori notează grupul de consoane gz. De aceea, se atrage în mod special atenţia asupra unor cuvinte precum exact, execuţie, examen, exerciţiu, care trebuie rostite cu gz. Dar unii reporteri / prezentatori, influenţaţi fiind de scriere, pronunţă astfel de cuvinte greşit, cu cs, de felul ecsamen, ecsecuţie, ecserciţiu etc. În schimb, în alte situaţii, acolo unde ar trebui să fie pronunţată surd, consoana x se „bucură” de o sonoritate ex(cs)cesivă!, de exemplu: paradogzal, îşi egzpune ş. a. Regula prevede ca înaintea unei consoane surde, grupul c+s îşi păstrează surditatea. Când însă surda este un č, foarte mulţi rostesc un ş palatal în loc de s. Forme ca ecşcelentă, deşcentralizare, dişciplină, faşcism sunt aproape generale pe piaţa media. Majoritatea le rostesc aşa, nefiind conştienţi că intenţia lor de a se exprima corect ajunge în extrema altei greşeli. Un alt aspect în rostirea lui x ţine de înlocuirea acesteia cu s. Dintr-o tendinţă de hipercorectitudine, prefixul esc- este deseori confundat cu ex-, de unde apar şi greşelile în articulare. Astfel, am înregistrat la Prime TV cuvântul excortă, în loc de escortă, la Moldova1 forma excroc în locul lui escroc, iar la Publika se exchiva în loc de se eschiva. Şirul unor astfel de exemple ar putea continua.

În concluzie, ţinem să menţionam faptul că jurnaliştii, prezentatorii şi reporterii tv fac parte din categoria vorbitorilor instruiţi şi intenţia lor este, de fapt, una nobilă – de a se exprima frumos, fluent şi corect. Le recomandăm să manifeste mai multă atenţie şi să evite cazurile de pronunţii hipercorecte, să conştientizeze că libertatea lor de exprimare nu este nelimitată, fiind reglementată de normele limbii române literare. Or, norma academică solicită respectarea cu stricteţe a regulilor de exprimare corectă, cultivată, îngrijită.

 

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. M. Avram, Ortografie pentru toţi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.

2. Gh. C. Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

3. V. Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 216.

4. V. Sporiş, Hipercorectitudinea în limba română, Studia UPM Philologia, Târgu Mureş, 2011.

5. E. Vrabie, Gr. Rusu, Arta de a vorbi frumos şi convingător, Editura Tipcim, Chişinău, 1998.

6. R. Zafiu, Păcatele limbii: culoare înşelătoare, „România literară”, nr. 17, 2009.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog