Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

O torță; Stările extreme țin de confluența dezastrelor; Dragonul de foc; Răsuflul arderii; Parfumul de frezie auree; În aromitoare zăbavă; Hieroglifa din vârf; Divina ambiguitate; Acest recviem al metaniei; Strigă și se tânguie Scribul; Despre un fel

Nicolae Grigore MĂRĂŞANU

Alte articole de
Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

O torţă

Doi pantofiori merg înainte pe drum

să-mi arate locul incinerării.

Iar eu, minunându-mă,

invoc îngerul să-mi destaine vedenia.

 

Că n-am pomenit încălţări făr-de picioare

să umble singure pe cărare.

Nici osândit să fluiere în laţul spânzurătorii.

 

Cel ce se sinucide, am zis,

se cere judecat cu puţină-nţelegere.

Nu strivit cu bocancul,

ci luat pe palmă, că e înger căzut,

şi redat sfinţeniei de unde a fost alungat.

 

O torţă în beznele memoriei devastate

poate lumina fără-de-sensul morţii.

 

Chiar dacă adevărul nu are cap,

logica e fără de picioare

şi piticul bate cuie-n ţurloaie,

aşază gura pe rană şi se îmbată

cu sângele ce umple Graalul.

 

Stările extreme ţin de confluenţa dezastrelor

Unii au zis că ar fi vorba de curaj.

Alţii – de laşitate şi egoism.

Iar cei ce transfigurează

vorbesc de irezistibila atracţie a plonjării în gol.

Dar când privesc arborele cărnii arzând

inchiziţional şi proteic

ştiu că suicidul e revelaţie a exorcizării.

Stările extreme ţin de confluenţa dezastrelor;

de amplitudinea îndurării ultragiate.

Şi înţeleg de ce, după o viaţă în care ai tot suit,

ajunsă în vârf, n-ai rezistat ispitei

şi ai întins mâna după veninele somnifere.

Canicula a atins 60 de grade la umbră!

Şi sinucigaşii au ieşit la seceriş.

 

 

Dragonul de foc

Nu ador incinerările.

Cei ce-şi ard trupul nu vor avea trup pentru Inviere.

Din mormânt în mormânt pribegi-vor

să-mbrace oasele şi nu vor găsi decât cenuşi.

Iar tu, trupul fizic l-ai dăruit focului.

Cel eteric suie la ceruri fluturând batiste.

Iar cel astral vrea pe pământ, că e încă în dragoste.

Stăruind în metanie,

caut ispita ce te-a împins în braţele focului,

în patul focului!

N-o aflu şi flacăra mă-mbracă în cămaşă

fără de cusătură, mistuie pieptul şi mă împinge

în dans baiaderic şi ritm.

Din dans cad în metanie,

din metanie cad iar în dans,

şi din dans în extază ca un derviş rotitor.

Şi nu mai văd decât dragonul de foc,

miriapod zburând peste marele crematoriu.

 

Răsuflul arderii 

Bubuie în flamă stricăcioasa materie!

Carne,

oase,

părul în violete onduleuri,

în implozie bubuie stricăcioasa materie.

Nu asta ai vrut?

Să te oferi focului cu toate ale tale?

Sâni cu sfârcuri cât căpşuna în iunie,

 unghii în sidefuri,

ochi cu pupile dilatate de atropină,

gleznă de ciută,

gât de lebădă în şiraguri de perle –

 toate ale focului.

Încât întreb: peste câte frumuseţi

încolţi-va sămânţa dezastrului?

*

Aş sparge crusta rugului

si, cu flăcările după mine,

ca o haită muşcându-mi carnea,

te-aş smulge din mistuirea în care te-ai osândit.

 

Dar nici cu propria-mi ardere nu te mai pot salva.

Damful de carne arsă topeşte aroma izmei de baltă

și, ca o miasmă a morţii, ne biruie nările spre cenuşi.

 

Parfumul de frezie auree

Veghez sufletul.

 

Şi, ca un triumf al inocenţei,

sufletul reverberează

în hieroglifa din vârf a focului.

Iar cel ce te-a iubit îşi taie degetul dreptei

şi cu sânge scrie pe zare

numele proscrisei.

În timiditatea lor,

poeţii se dedau la fapte măreţe.

Iar dacă spuzele ar vorbi

despre iubirile pe care le-am fost trait,

poate-ar trezi în tine

puterea de-a te realcătui.

Chiar dacă în alt chip.

Dar dogorile au distrus în adânc

mirabila genă.

Şi nu e semn că o Inviere

te-ar mai putea recupera din cenuşi.

Măcar de te-ai desăvârşi!

Dar celui ce se autouzurpă

nu-i bat clopote.

Şi mântuire nu-i.

Şi, chiar de-ai reînflori,

nu poţi redobândi

parfumul de frezie auree.

 

În aromitoare zăbavă

Sunet de corn aud

din memoriile de sub cenuşi.

Inima zice că nu e corn,

ci e freamătul focului a cărui

fără-de-formă

ia chipul celei incinerate.

Lumina topeşte în jur şi, pedepsitoare, orbeşte.

Ci eu tot nu-nţeleg de ce-mbraci chipul focului,

când propriul chip era izvor frumuseţii.

Strig gurilor focului

să nu mistuie trupul pe care l-am iubit!

Dar, ca aurul în baie de acid sulfuric,

strigătul se topeşte

şi sufletul ţipă în aer că-i ard tălpile.

Cum aş putea să te răscumpăr morţii,

să te mai pot iubi?

În resemnare aş sfârşi prin a îndrăgi o flacără.

Dar inima ca un potir s-a mistuit

şi scrum sunt tăriile iubirii.

Spune, fârtate Scărarule,

câte fuştee are scara sfinţeniei?

Că eu de la naştere sui şi nu-i văd ţinta!

Şi tare m-aş topi în aromitoare zăbavă.

 

                Ainos!

                                Ainos!

                                                Ainos!

 

Hieroglifa din vârf

Îţi voi citi viitorul în hieroglifa din vârf a focului.

Aşa cum ghicitorii, zodierii, geomanţii

trasează linii pe pământ în zori,

le intersectează în nodurile divine

şi prezic viitorul popoarelor.

Aşa cum tatăl meu citea semnele anotimpurilor

în viscerele berbecului sacrificat,

bucurându-se când afla că anul fi-va

al grâului,

al porumbului,

al vinului

înrobitor în arome şi afrodisiace.

Astfel mă bucur eu acum, când te-arăţi dansând

în dogorile din care se întrupează

şi iau chip, ca dintr-o apă a morţilor,

magice geometrii,

ruperi,

întocmiri,

dans baiaderic şi ritm,

toate înscriind în poemul cu litere de foc

prezicerile mitosemnului.

Sunt spirite ce-ţi ies în cale

să te ademenească spre ţara Bardo?

Dar tu nu într-acolo te îndreaptă –

e tărâm al morţii mistuitoare.

Şi moartea, prin lucrarea ei, nu transfigurează.

Moartea desfide!

 

Divina ambiguitate

Acum, când spre tăcere toate călătoresc,

când cărnurile sunt flăcări,

flăcările sunt cenuşi,

cenuşile-s veşnicuţe şi nemortele,

Imaginea ce dăinuie este a unei

 fără-de-forme

pe care privirea mea n-o lasă s-atingă pământul,

 să nu se destrame.

Mă vindecă nedefinitul chip!

Divina ambiguitate îmi hrăneşte amăgirea

că ar putea fi chipul tău

şi după el privirea mea se ţine

precum câinele după blidul cu lapte.

Este ca şi când ai fi parte dintr-o vedenie

îndestul nestatornică, în dogori schimbătoare.

Când iubirea ce ai iubit e mai puternică-n moarte

decât în viaţă,

ai împrumuta focului memorie şi darul de-a vorbi,

să destaine adevărurile pe care în ardere le rosteai.

Ci eu nu-nţeleg limbile focului

şi nu-mi rămâne decât să refac din cenuşi

aproximări şi eresuri.

Cuvintele, după discurs, ajung la tăcere

şi doar sunetul rămâne în memoria focului,

cum pe retina celui ucis rămâne chipul ucigaşului.

 

Acest recviem al metaniei

Uneori m-am avântat spre desăvârşire

si, dacă n-am atins-o,

am numit-o deşertăciune.

Dar trandafirul a-nflorit între spini

şi ei se prefac –

că nu-l văd,

temându-se de însângerare.

Înţelege, deci, pentru cine oficiez

acest recviem al metaniei!

Pe ţărmul pe care

bărbatul şi femeia merg în dragoste

şi în ei

cel nenăscut se odihneşte.

 

Strigă şi se tânguie Scribul

Cu limbă de foc strigă şi se tânguie Scribul –

Sinele lumii

s-a înnoptat,

curând şi voi vă veţi sinucide!

Şi ei cred că eu strig.

Cei din cortegii aruncă-n mine cu colaci

să m-alunge.

Caiafele mă lovesc cu cădelniţe-n cap,

haitele roşii îmi sparg ţeasta cu băţul cu verigă

şi eu, cu ţeasta spartă,

cu sângele şiroind pe obraji, încă strig:

Absurdul e cât ciuperca atomică,

adevărul vostru nu are cap,

logica e fără de picioare,

iar eu sunt Scribul păgubos

care nu a avut nimic de la dragoste!

Şi ei ştiu că eu strig!

Mă prind, mă leagă de stâlpul Rugului,

rugul îmi ronţăie sinele învinuit de eretică

şi, cu flăcările după mine, alerg şi strig:

Curând,

şi voi vă veţi sinucide!

Şi lumea fuge, c-o arde!

Iar eu o bardă aud cioplind un lemn al crucii…

Curând, curând mă vor răstigni.

 

Din volumul Parfumul de frezie auree

 

 

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog