Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Limba ce-o vorbim

Magda URSACHE

Alte articole de
Magda URSACHE
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

„Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt

de a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire (limba ce-o vorbim, n. m. –

Magda U.),în care poate că unele cuvinte

aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea

ei generală este însăşi floarea

sufletului etnic al românimii.”

Mihai Eminescu

 

„Saitele Ministerului”, a rostit domnul Baba, ministru vremelnic al Învăţământului din cabinetul Ungureanu, premierul recomandat televizual „un istoric temporar plecat din Iaşi”. Lipsa virgulei ne vâră în dilemă: istoric temporar ori plecat temporar? Trecem. La urma urmelor, ministrul Funeriu (cel cu coleg e neutru, nu feminin, dovedind o situaţie şcolară confuză) o zbârcea adânc: „Problemele învăţământului este că”. În exprimare micleză, am auzit: „Masteratul şi doctoratul e o problemă”; alt ministru, Adomniţei (că era să-i zic Aldomniţei), se folosea de acel şi intrus: „ca şi om politic”. Competenţă? Ce-o fi aia? O europarlamentară credea ca vorbeşte româneşte, zicând: „Pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine”. Şi nu înţelegea de ce. Fostul premier Cioloş declara ritos: „În ce privesc investiţiile...”.

Le pasă guvernanţilor şi parlamentarilor de regresia limbii române? După cum vorbesc, nu. Şi ce să le facem? Să le ridicăm imunitatea gramaticală? A încercat George Pruteanu şi nu i-a mers.

Iarăşi politicale?, mă veţi întreba. Dar când nu s-a politizat gramatica noastră? După ocupaţia din august ’44, „globalizanţii” vremii, cu gândul la „Moscova – capitală a comunismului”, cereau prompt (v. „România liberă” din 14.10. ’44): „Să curăţăm limba de hitlerisme”. Şlagăr, de pildă, devenise, peste noapte (sovietică), hitlerism.

În ’47, s-a ordonat „obligativitatea limbii ruse în învăţământul secundar şi universitar”. Era posibil să nu cunoşti limba „bădiţei Stalin”, cum îl alinta duduca Otilia Cazimir? Trebuia să învăţăm ruseşte (cântând ori nu) numai pentru că „Lenin a vorbit ruseşte” (Maiakovski) sau, cum versifica un agitprop iaşiot, accentuând anapoda: „Zise moşul de căldură plin/ Să deprindem limba lui Stalín”.

C. Rădulescu-Motru, dat jos din fruntea Academiei Române, ştia ce-o să se întâmple. Iată o însemnare din 11 ianuarie ’49:

„Mă aştept ca în curând Academia RPR să nu se lase mai prejos şi, pentru a face o plăcere lui Stalin, să declare că neamul românesc e o colonie rusească şi că Decebal a fost rus neaoş”.

Aşa a şi fost. La 21 martie ’51, şi nu în alt loc decât la Academie, zbirul ideologic Leonte Răutu voia eliminarea latinismelor (create artificial, după tov. Leonea) şi intensificarea influenţei slave asupra românei. Derivatele în -ist (ca stahanovist, betonist, furnalist, colectivist) se înmulţiseră, de se ajunsese la... alcoolist. În 13 (zi cu ghinion) a şasea, ’52, acelaşi Cameleonea semna Referat cu privire la activitatea duşmănoasă a lingviştilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan şi Al. Graur. Vina: „atitudine antisovietică şi antistalinistă”. De „înfierat”! Semianalfabetul Ioşka Chişinevschi a decis restructurarea Institutului de Lingvistică, abia reorganizat în iunie ’51 şi schimbarea conducerii. Iordan i-a tras o săpuneală postumă savantului A. Philippide, pentru că nu acceptase originea slavă a vocativului românesc. Direcţia slavofilă avea s-o urmeze neabătut: în toamna lui ’83, Editura Ştiinţifică lansa Dicţionar de nume de familii româneşti, susţinând că am fi, după nume, 20% români. Restul: bulgari, ruşi, greci, maghiari, nemţi. Aşa ţinea piept „amicul URSS”, Iorgu Iordan, „latinomanilor”.

În tragicii ani cincizeci, s-a urlat în cor un da slavon. Era sarcină de Partid uníc (cum pune accent H.-R. Patapievici) să demonstrezi importanţa elementului slav într-o românească abuziv rusificată. Lingviştii erau, atunci, sub control politic. Dar acum? De ce se contestă aberant originea daco-romană şi latinitatea limbii? Că Răutu–Chişinevschi i-au făcut plăcerea „lingvistului” Stalin, pricep. Ce-i mai greu de înţeles este cui fac plăcere neoroeslerienii, adversari ai permanenţei latino-romano-românofone în spaţiul României actuale. E nevoie de lingvistică in fabula, după ce istoria s-a ficţionalizat? În acord cu trendul politico-lingvistic actual, altfel zis conjunctural, ni se spune (în scris şi oral), pe de o parte, că am fi „slavi romanizaţi”, altoiţi „cu o cantitate enormă de elemente alogene”; pe de alta, se întreţine confuzia română-romină, română-romani-rromales; românce-romince. Ce mi-i români, ce mi-i romini! Ne plângem că ni s-a sărăcit limba? Dimpotrivă, am îmbogăţit-o cu neologismul rrom, luat, de voie-de nevoie, din limba ţiganilor.

Ioan Adam enumera boclucurile venite de la turci, de care nu mai scăpăm: bacşiş, tertip, dandana, pehlivan, hain, lichea, bocciu... Dar de la slavi? Iată şi câteva slavisme, cărora aş vrea să nu le mai ştim înţelesul: calic, nătâng, năuc, gângav, leneş, lacom, plus a înjosi / huli / otrăvi / pândi / zdrobi, ca să nu mai pomenim de: beznă, caznă, obidă, năduf, pacoste, pagubă, scârbă, sfadă, vrajbă...

Şi dacă ciolovecii au făcut destul rău limbii ce-o vorbim (cât pe ce să ne salutăm cu zdrastvuite! şi să scriem în slovă muscălească), în zilele noastre harta limbii române se tot micşorează. Pata neagră Harkov se lăţeşte. Nu vrem să vedem pericolul, deşi ştim că la început a fost glotonimul (limba), apoi etnonimul (poporul); că limba a fost elementul de rezistenţă în istorie. „Când va fi întreagă limba, va fi întreagă şi ţara” (l-am citat pe Grigore Vieru).

Agramaţii devin majoritari, fără ca minoritarii corecţi lingvistic să-şi ceară drepturile. Un filolog de elită ca G. Pruteanu a fost făcut de două parale de o expertă în doctrine, în defect de dicţie. „Că cam aşa” funcţiona doamna Mungiu-Pippidi contra lui Pruteanu, ştiut fiind că slăbiciunea sa e cacofonia.

Proiectul de Lege al limbii române a fost declarat nesustenabil, ca să fie promulgat foarte greu, în 2004, deşi Legea limbii o au demultişor şi Franţa, şi Polonia, şi... S-o protejăm şi s-o depoluăm, să-i respectăm normele, asta a vrut George Pruteanu, constatând grava avarie lingvistică postsocialistă. A fost, pe micul ecran, şi util, şi strălucitor, taxând la meserie incorectitudinile gramaticale. Nu l-au speriat injuriile, etichetările ca neaoşist, izolaţionist, retardat, pisălog grămătic. L-au acuzat de purism lingvistic, aproape şovin, dacă nu rasist. În fine, am scăpat de el, aşa că incultura şi umorul involuntar produc perlă după perlă. Limba română a rămas fără watchdog credincios. Pruteanu nu ne mai toacă la cap cu gramatica aia a lui, nu le mai prescrie Antigafin talk-show-iştilor, teleaştilor, politicienilor...

În vangheleză, a ejecta (din PSD) e totuna cu a ejacula. Doamna Mihaela Popa, parlamentară de Iaşi, ale cărei fotografii le găsesc mereu în cutia poştală, e încredinţată că se pronunţă curricúlă, iar forma corectă pentru feminin plural, douăsprezece, îi scapă, de vreme ce spune „clasa doisprezecea”. Ce să facem, ridică lingviştii din umeri, dacă s-a generalizat doişpe, ca şi mulţumesc de telefon” ori „se ia de răceală”. Dacă se accentuează adúlter, chiar la Jurnal cultural, de ce nu ne-ar sfătui un agent imobiliar, la Realitatea TV, să punem „un pític în grădină”?

Idiocraţia decide: când ex-preşedintele Băsescu s-a operat la Viena, s-a comentat mărimea circumciziei, în loc de cea a inciziei. Cum vorbim ne dă prostia în vileag. Or, prostia-i ispită mare.

Limba maternă horcăie a infarct când vorbeşte europarlamentarul Becali despre parlamentul mafiotistic. Cât despre faza deci a limbii române, a fost lăsată în urmă de faza decât. „Vreau să spun decât un singur lucru”, zice un poliţist cu stele multe pe umeri: „Eu vreau decât Internele”, zice senatorul Cătălin Voicu, pe (sic!) mobil.

„Plancardele”, cum le numeşte  Băsescu, străzii în revoltă („Au plecat hoţii/ şi-au venit nepoţii”) le irită rău pe „femeile pedeliste” din plutonul blond. Tare le-ar striga protestatarilor (o ştiristă le spune protestanţi) mucles, cum striga Mădălin Voicu, într-o emisiune, declarându-se gata mereu să zică „ceva dă morţi”.

Moderatorii n-au niciun gând să corecteze smintelile invitaţilor, nefiind în stare s-o facă nici pentru ei înşişi. Când nu vorbesc peste invitaţi, ne oferă mostre de incultură. O frumoasă doamnă e convinsă că „Scopul scuză mijloacele” ar fi spusa lui Caragiale. De ce n-ar vrea şi Guşă să pară cultivat, spunând: „Mă sparie gândul, cum zice poetul”. Alt fost ministru la Învăţământ e încântat de subiectul Amintiri despre prima noapte: „Cum zice Proust, mi-aţi dat madlena-n gură”. „Am o competenţă ca şi tu de altfel”, îi zice Oana Roman agentului său VIP, Brancu, în timp ce madam’ Zăvoranu, necorijată de mondena Gherghe, se vaită că-i oribilată, iar Bahmu declară: „Nu face sens”. „Ca şi artist” se prezintă Catinca Roman, cea „impregnată de cultura franceză”, dar în divorţ cu gramatica limbii române. Că-ţi vine să le spui: mai staţi pe acasă, doamnelor, nu ne mai umpleţi ecranele.

Mai rău e când divertismenii încearcă să corecteze, deşi regular romanian le e străină: Huidu vorbea de „diftoangele stricate” şi de „bibiroane” (sau beberoane, de la bebeluşe?); un Negru o corecta cu hăhăieli pe-o concurentă care scrisese corect: „Aş fi vrut să fi ştiut”, convins că lipseşte al doilea i din să fi.

Am avut la facultate profesori în divorţ cu gramatica (şi-mi amintesc de cacofoniile unui profesor de Teoria literaturii: „ăăă, ca Caragiale...”), dar italienistul Ştefan Cuciureanu (m. 1987) ne invita să coborâm în subsolul cuvintelor, făcea calcule etimologice, contracarându-i pe impostorii de care erau pline catedrele Filologiei iaşiote, în special cea de Limba română. Din şcoala Cuciureanu face parte şi G. Pruteanu. Îi regret cuvintele de învăţătură/ încurajare/ mustrare, mai puţin acrobaţiile politice. Talentatul gramerian a spus Nu şi a ştiut ce să spună: Nu prevéderi; Nu dânsul, ci dumnealui. Nu deci în incipitul comunicării; Nu oups, când avem şi vai, şi ah, şi oh. Nu folosiţi cuvinte englezeşti dacă există echivalent românesc. Numai că, pe canalele TV, e în tendinţe să spui event-uri în loc de evenimente, infotainment pentru informare, ca să pari... up-gradat. Comunicăm by mail, facem sau nu lifting, căutăm un trainer, dăm „sărci”, bloguim, chatuim... O editoare anglofonfă în culpă profesională a crezut că mă ameninţă: „Vă downlandez mesajul”. Cineva şi-a intitulat emisiunea România TODAY... Încotro? A răspuns unde politologul Dârdală.

Factorii de degradare îşi dau mâna contra idiomului despre care Cioran afirma: „unul dintre cele mai expresive care au existat vreodată”. Era! De câte ori auziţi astfel de formulări antipatice? „Să te simţi bine în pielea ta”; „românul scoate din buzunar” (mai toţi ştiriştii TV); „i-am făcut o aroganţă” (subdialectul becal); „astea-s răutăcisme” (subdialectul monden).

Toată vremea, la fiecare zapping, constaţi deriva limbii române corecte: un doctor veterinar recomandă hrănuri pentru peruşi, o muziciana e preocupată de accenţi, inevitabila doamnă Tatoiu e preocupată de bolizile maneliştilor, iar CTP are grijuri. Cei cu ghiule colaborează (era să zic colaborează împreună), să strice limba, cu cei care uzează de cuvinte de import, de xenisme. Cel mai enervant e acel RIP, în loc de „Dumnezeu să-l odihnească!”.

Strada în direct (sintagmă C. Abăluţă), hrănită de fenomenul audiovizual, strigă, vociferează, înjură, că nu mai ştii dacă e românească sau rromânească tot ce auzi. Ah, dacă ai putea s-o dai pe MUT, ca pe televizor! Violatorii de limbă corectă predomină.

Spunea Neculce, înţeleptul, că oamenii „grăiesc cu răstituri, prostatec”. Urcaţi-vă într-un „mijloc” (tren, autobuz, tramvai) şi veţi constata că limba română e inadmisibil de dezarticulată. Îl iau pe cel de Baza 3, din Iaşi, pe care l-am făcut personaj în romanele mele, rugându-mă să nimeresc într-un vagon liniştit. Rugă zadarnică: „meltenica” de Bahlui a câştigat pariul; româna standard l-a pierdut. Un grup gălăgios de elevi se apelează cu „zdrenţelor”, urlând la întrecere cu bocetele de ţigani cerşetori, cu manelele din cabina vatmanului (doar n-o asculta Bach), cu păruielile verbale dintre călătorii fără loc şi cu loc pe scaunele soioase, într-un miros necruţător de haine second-hand. În trei puncte strategice ale cerşetoriei (Tg. Cucului, Pădurii, Piaţa 2 băieţi), ţigănuşii, alungându-se unul pe altul, urcând de-a valma, aduc a piei roşii atacând diligenţa.

Cu cât eşti mai grobian, cu atât eşti mai agramat, îi spuneam lui Petru U., care încerca să nu intervină şi mă sfătuia să fac la fel. Demisie civică? îl întrebam. „Ba eviţi să fii jignită.”

O tânără cu accent needucat îşi narează la mobil nunta cu Titi şi vrea musai să fie auzită. Aflăm tot ce s-a consumat, de la „frigărui asortaţi” la vin demizé (demisec). Indiscreţia de a asculta ce se spune între patru ochi, oftez. Ooooauu, dar cu dragostea cum stai? O elevă reprimată sexual pesemne în orele de şcoală, turuie şi turuie chestii inconfesabile public. De roşit nu roşeşte ea, ci auditoriul, participând involuntar. Confesia e punctată bărbăteşte: „Ce p... mea?”, scandalizând prin repetiţie. Cuvântul respectiv, la fel nashpa sunt cele mai uzitate, iar mişto a ajuns chiar vorbă de prinţesă (Brianna Caradja): „Era atât de mişto!”. Izdeala (mulţumesc, Paul Goma!) e la ea acasă, în tramvai, pe stradă, în toate spaţiile publice. Un afroromân cere unei „flori blonde”: „Vii aseară pe la mine?”. Răspuns: „În nici într-un caz, iubi” (greşeală scuzabilă doar pentru afroromân). Un tip beat-cleşte se jură: „Am bout dicât un pa’ar di bieri” şi conchide: „Io zâc sâ ni bagam chişoarili în ei di guvernanţ, în tăţi, câ pi timpu’ lu’...”. Constat că pronunţă Şauşescu, la fel ca prozatorul Simirad. Cum se „iexprimă” fostul cap al  urbei noastre, mai rar cineva. Ca să evite limba de acasă, un călător strigă la nevastă: „Andiamo, Andrado!”.

Să mergi cu tramvaiul e o pedeapsă. Să-ţi auzi contemporanii vorbind în limba română, ostentativ ţipată, pocită, de neînţeles începe a fi insuportabil. Am scăpat de limba toavă (vocabula tovarăş a cam dispărut din fondul principal de cuvinte), ca să ajungem la un limbaj precar, involuat, barbar.

Cod portocaliu, dragi cobreslaşi! Scriitorii, am auzit într-o  emisiune a lui Daniel Cristea-Enache, „asigură securitatea limbii corecte”. Sau ar trebui s-o facă, încercând să corecteze tendinţele care urâţesc idiomul. N-am spus că-i uşor, dar poetul Horia Bădescu ne avertizează  încă din titlul plachetei sale:

„Vei trăi cât cuvintele tale”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog