Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

„Instrucția blagocinului” – monument de limbă română din Basarabia secolului al XIX-lea

Claudia CEMÂRTAN

Alte articole de
Claudia CEMÂRTAN
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Anexarea Basarabiei, în anul 1812, la Imperiul rus a condus la crearea unor forme noi de organizare – atât a statului, cât și a Bisericii, care a fost scoasă de sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei, subordonate Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol și trecută sub cea a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, ca „Eparhie a Chișinăului și Hotinului”, avându-l ca exarh pe mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni. Eparhia este organizată după model rusesc, iar activitatea administrativ-bisericească din teritoriul ocupat a început să fie coordonată de Mitropolit și de „Exarhiceasca Dicasterie a Chișinăului”, înființată de acesta în 1813 [1, p. 31-37] și transformată, în 1832, prin poruncă împărătească, în Consistoriu Duhovnicesc, după modelul conducerii eparhiale din întreg Imperiul rus [2, p. 122]. Țarul Alexandru I promitea, la 1812, noilor săi supuși respectarea autonomiei politice a țării, libertatea folosirii limbii române în școală, administrație și biserică și menținerea vechilor legi, promisiune care, în scurt timp, a fost neglijată și încălcată. Procesul de integrare și adaptare la noile condiții social-culturale a condus la o rusificare tot mai intensă atât în domeniul administrativ-juridic, cât și în cel religios.

Trecerea Basarabiei sub stăpânire rusească a impus restricții și în procurarea cărților bisericești de la Iași, București, Blaj sau Buda, ceea ce l-a determinat pe mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni să solicite argumentat Sinodului Bisericii Ruse aprobarea pentru înființarea unei tipografii la Chișinău, invocând necesitatea tipăririi cărților de cult pentru Biserica din Basarabia, dar și a diverselor instrucții și dispoziții ale noii puteri – atât laice, cât și bisericești – printre care și Instrucția blagocinului, act ce reglementează activitatea clerului mediu din structura Bisericii. În scrisoarea sa, adresată lui Amvrosie, mitropolitul Petersburgului și al Novgorodului, G. Bănulescu-Bodoni scria că, dacă nu i se va îngădui deschiderea tipografiei, el „nu va avea mijloace de a înzestra bisericile moldovenești cu cărți pentru rugăciuni (tedeumuri), rânduială, pentru parastas, catehizise, cu instrucții pentru blagocini, cu predici duminicale și pentru sărbători, din care primele patru sunt traduse de mine în limba locală și gata pentru tipar, iar cu traducerea predicilor mă ocup acuma” [3, p. 41]. Aprobarea a fost obținută și, la 31 mai 1814, a fost deschisă oficial Tipografia Exarhicească din Chișinău, căreia, bineînțeles, i s-au impus și un șir de condiții, stipulate în Ucazul Sinodal, trimis mitropolitului: cărțile de slujbă urmau să fie tipărite în slavonește, după edițiile sinodale de la Moscova, dar și în „moldovenește”, traduse numai după aceleași ediții slavone [4, p. 6], ca să poată fi pe înțelesul băștinașilor. În cei 70 de ani de funcționare, cu toate restricțiile impuse de autoritățile ruse, tipografia a servit cauzei naționale românești chiar și în afara Basarabiei, întrucât cărțile tipărite aici erau folosite și în bisericile din celelalte provincii românești, menținând trează conștiința unității de neam și de limbă a românilor de pretutindeni [5, p. 156].

Între lucrările ieșite de sub teascurile acestei tipografii se află și Instrucția blagocinului, traducerea și tipărirea căreia este amintită ca necesitate stringentă în scrisoarea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, menționată supra. Traducerea este făcută după ediția rusească a actului respectiv din 1820, așa cum precizează nota de la sfârșitul lucrării, și publicată la Tipografia Exarhicească din Chișinău în anul 1827, fapt ce reiese din aceeași notă finală din Instrucție. Prin urmare, mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni se referea, în corespondența sa, la o ediție mai veche a acestei lucrări, aflate în uzul clerului rus.

Инструкция благочинному нижеозначенных приходских церквей, având remarca „реэстр церквей приобщается при сей инструкции”, după care s-a realizat traducerea lucrării analizate în prezentul studiu, a fost redactată de arhiepiscopul (ulterior mitropolit) Platon (Levșin), având la origine o „învățătură” mai veche, intitulată Наказ старостам поповским и благочинным смотрителям și alcătuită, în 1697, de patriarhul Adrian [6, p. 278]. Prima ediție a acestei Instrucții a văzut lumina tiparului în anul 1775, iar Sfântul Sinod a declarat-o obligatorie penru toate eparhiile, fapt ce explică includerea ei de către mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni printre tipăriturile de primă necesitate pentru Biserica din Basarabia. Este interesant de remarcat că A. Mateevici, un secol mai târziu, într-un articol despre G. Bănulescu-Bodoni, publicat, în 1913, în revista „Luminătorul”, scria că acesta „pentru privegherea de mai aproape a preoțimii,... au orânduit blagocini, ce era să fie de ajutori foștilor protopopi, și spre povățuirea lor au tălmăcit din rusește în moldovenește „Instrucția (povața) blagocinilor” [7, p. 406], fără a preciza dacă aceasta a fost publicată sau nu.

Neobositul și râvnitorul mitropolit însă n-a apucat să-și vadă intenția realizată, Instrucția blagocinului fiind tipărită în timpul administrării eparhiei Chișinăului și Hotinului de către urmașul său, arhiepiscopul Dimitrie Sulima, care i-a continuat opera. Acesta, deși ucrainean de origine, „și-a însușit într-așa fel limba românească, încât a tradus mai multe cărți cu caracter bisericesc din limba slavonă în cea românească” [8, p. 64], ceea ce ne dă temeiul să presupunem că și traducerea Instrucției blagocinului ar fi putut fi efectuată de el, idee sugerată de același Șt. Ciobanu, care o menționează printre alte traduceri ale lui D. Sulima [8, p. 66], citând inscripția de la sfârșitul cărții: „S-au tipărit la Preasfântul Sinod la anul 1820. Iară de pre cea slavenească s-au tălmăcit pe limba moldovenească și s-au tipărit în duhovniceasca tipografie a Bessarabiei în Chișinău, la anul 1827”. În favoarea acestei opțiuni servesc, oarecum, și caracteristicile lingvistice ale textului tradus, despre care vom discuta infra.

Limba Instrucției blagocinului reprezintă o variantă a stilului religios, care trimite la dimensiunea organizatorică și administrativă a Bisericii ca instituție, variantă ce poate fi numită limbaj administrativ-juridic bisericesc, utilizat în textele referitoare la statutul și organizarea Bisericii și în lucrările de drept religios [9, p. 75].

Cercetarea diacronică a unui fapt de limbă sau a unei clase de fenomene lingvistice presupune, bineînțeles, plasarea formelor și a structurilor identificate în epoca și în contextul cultural ilustrate de textul în care acestea au fost înregistrate. Fără a neglija particularitățile fonetice și morfosintactice semnalate în textul studiat, care, în cea mai mare parte a lor, se încadrează în contextul general al limbii române din acea epocă, ne vom focusa cercetarea pe aspectul lui lexical, acesta din urmă fiind, după cum se știe, cel mai receptiv la inovațiile extralingvistice și cel mai flexibil în acceptarea sau respingerea lor. Având în vedere „specificul stilistic” al Instrucției blagocinului, este firesc ca în vocabularul ei să fie bine reprezentată terminologia de specialitate. Or, în perioada de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea (în care se încadrează și redactarea Instrucției), terminologia juridică și administrativă românească „este implicată într-un proces de creare, îmbogățire și perfecționare”, iar „particularitatea cea mai importantă o constituie coexistența termenilor vechi cu împrumuturile recente” [10, p. 10], ceea ce face ca terminologia administrativă din această epocă să fie apreciată drept un „mozaic lingvistic”, ca efect al „variatelor izvoare străine care se vărsau în actele oficiale” [11, p. 290] – turcisme, grecisme, rusisme etc. Și G. Ivănescu opina că limba română din perioada 1780-1830 „nu dispunea de multe neologisme de origine occidentală”, că terminologia din această epocă „avea un caracter grecesc, rusesc și turcesc în Principate” [12, p. 623].

Multe din lexemele de uz comun sau utilizate ca termeni administrativ-juridici erau în circulație în limba epocii, fiind atestate și în alte scrieri: treazv „treaz” (nefiind treazv); temelnic „solid, serios” (să fie întru toate temelnici); izvod „registru, catalog” (să facă izvod bisearicii); gloabă „amendă” (să-i puie gloabă / gloabe; iară dacă cu acele gloabe nu să vor îndrepta, să arăte blagocinului); vadea „termen de plată, soroc” (sau trăind peste vadea); jalobă „cerere, petiție” (să răportuiască împreună cu jaloba); particulearnic „particular” (prin particulearnice scrisori); isprăvire „înfăptuire” (acelor trebuincioase pentru isprăvirea slujbei lui Dumnezeu) ș. a. În prezent, aceste lexeme au statutul de arhaisme, fiind înregistrate în dicționare cu remarca „învechit” sau „regional”.

Pentru recunoașterea și identificarea, în textul tradus, a corespondențelor lexical-terminologice și a particularităților lor semantice, am considerat esențială din punct de vedere metodologic confruntarea unor secvențe traduse cu originalul după care s-a făcut traducerea. O privire de ansamblu asupra celor două texte comparate ne permite a constata că, în general, este vorba de o traducere fidelă sau literală, prin care se urmărește păstrarea caracteristicilor mai ales formale ale originalului prin redarea cât mai servilă a structurilor lui. Despre acest tip de traducere se afirmă că „este rezultatul metodei prin care traducătorul stă numai cu fața spre original și cu spatele spre cititorul traducerii, având grijă nu de naturalețea, de firescul textului produs prin traducere, ci de oglindirea cât mai fidelă a tuturor particularităților formal-gramaticale ale textului din limba-sursă” [13, p. 38]. Întrucât textul analizat reflectă varianta stilistică juridic-administrativă a limbajului religios, obișnuit cu fidelitatea impusă de transpunerea în limba română a textelor biblice, caracterul literal al traducerii efectuate are o explicație și, poate, chiar o justificare întemeiată.

Referindu-se la strădaniile cărturarilor – din toate timpurile și din diferite spații europene – de a traduce textele biblice în limbile lor naționale, E. Munteanu vorbește despre favorizarea, în acest proces, a unei serii de „fenomene de transfer conceptual-semantic dinspre limbile-sursă (greacă, latină, slavă) către noile limbi de cultură” [14, p. 41]. În această ordine de idei, putem afirma că și în cazul textului tradus al Instrucției blagocinului avem a face cu un asemenea proces de lexicalizare, definit drept „fenomen lingvistic de «umplere» sau de «completare», prin crearea unei noi unități lexematice (cuvânt sau sintagmă), a golurilor cognitiv-designative existente într-o limbă dată, la un moment dat” [14, p. 42] și realizat prin mecanisme universale ale creației lingvistice: împrumut lexical, calchiere lexicală, parafrazare.

O modalitate de lexicalizare practicată pe larg în textul analizat este împrumutul lexical, care presupune transferul integral (conținut și formă fonetică) al unei unități lexicale din limba-sursă în limba-țintă, elementul lexical împrumutat fiind supus, de cele mai multe ori, unui proces de adaptare la structura gramaticală a limbii receptoare. Cele mai numeroase împrumuturi, semnalate în Instrucția blagocinului, sunt de origine greacă sau, cum era de așteptat, rusă.

În general, împrumuturile grecești sunt reprezentate masiv în limba română din această epocă, inclusiv în textele religioase, de aceea utilizarea lor pentru exprimarea unor noțiuni din mediul ecleziastic, desemnate în textul original prin corespondentele lor rusești, este firească și explicabilă. Spre exemplu, lexemul pronomie, cu originea în ngr. προνόμιον „privilegiu”, este folosit pentru transpunerea rus. преимущество: Pentru puterea și pronomiile blagocinului (p. 16); termenul protie, din ngr. πρόταια „întâietate” redă rus. председание: Blagocinul are protie înaintea tuturor preoților (p. 17); proestos „preot cu cel mai înalt rang în ierarhia preoților unei biserici”, originar din ngr. προεστώς „înaintestătător”, este folosit pentru rus. настоятель: ca pre un proestos al bisericii (p. 10); desidemonie, descendent din ngr. δεισιδαιμονία „superstiție”, – pentru rus. суеверство: că undeva în popor să face vreo desidemonie (p. 14). Cuvântul scandelă „zarvă, tărăboi”, din ngr. σκάνδαλον „scandal”, este folosit pentru rus. соблазн: pe preoții și diaconii, care să vor dovedi în mare scandeli și vinovății, să-i oprească ca ei să nu slujască sau trebile bisearicești să nu le săvârșască (p. 17). Lexemul în cauză a servit drept bază pentru derivarea progresivă a verbului a scandalisi, apoi, din acesta, a adjectivului scandelisitor, utilizat pentru traducerea resp. cоблазнительный: iară lucruri urâte, scandelisitoare și cu desidemonii să nu fie, tare să păzești (p. 2).

Mai „extravagante” pentru cititorul actual par împrumuturile din limba rusă, preluate din textul originalului și respectând cu fidelitate învelișul sonor al lexemului din limba de împrumut. Fiind supuse, în general, acțiunii de integrare în sistemul flexionar al limbii-țintă, aceste împrumuturi se adaptează, în procesul traducerii, la trăsăturile părților de vorbire din limba română, suferind doar unele modificări ce țin de desinență, conjugare, expresia formală a diatezei etc.

Semnalăm, în acest sens, un șir de lexeme-substantive cu statut de împrumut direct, supus doar unor adaptări morfologice: pravlenie (< rus. правление): pre unul ca acesta negreșit să-l trimată la pravlenie duhovnicească sau la Dicasterie (p. 12); povestcă (< rus. повестка): pentru trimiterea povestcilor (p. 19); răport (folosit pentru rus. репорт, dar și pentru представление): iară pre diaconi are puteare a-i întrebuința la scrierea răporturilor (p. 19); să porunceaște blagocinului ca să facă răporturi (p. 19); publicație (< rus. публикация): ca înainte de cununie să se facă în bisearică de trei ori publicații, arătând cine să însoțește (p. 8); zapiscă < rus. записка: și în tot anul acele zapisce să le trimată cătră Preosfinția sa (p. 17); spravcă < справка: și să o păzască pentru spravce (p. 17); prisudstvie < rus. присудствие: Blagocinul are scaun în prisudstvie nu numai la duhovniceasca pravlenie, dar și la consistorie (p. 17); țercovnic (< rus. церковник): Să priveghezi ca preoții, diaconii și țercovnicii să umble negreșit în straie și îmbrăcăminte potrivite cinului bisericesc (p. 13); lexemul în cauză este înregistrat în dicționare cu forma țârcovnic, derivată din sl. țŭrkovĭnikŭ, atestându-se utilizarea lui și în limba română contemporană, cf.: Bătrânul a rămas în odaia țârcovnicului, la un foc bun de paie (C. Petrescu).

Atestăm, în câteva reluări, și lexemul trebă, semnalat doar cu forma sa de plural, avându-și originea în rus. треба, care desemnează „un ritual ortodox săvârșit la rugămintea credincioșilor: botez, cununie, spovedanie” și este prezent, mai ales, în expresia a împlini trebile, cu sensul de „a săvârși ritualurile / slujbele”, ca în exemplele: va sluji sau va împlini trebile (p. 12); pentru împlinirea trebilor și a sfintelor slujbe (p. 12); la împlinirea trebilor (p. 13); să nu se întâmple trebilor vreo zăticnire (p. 11). Termenul nu s-a menținut în limba română, poate și din cauza omonimiei sale cu pluralul trebi al substantivului treabă, cu o frecvență ridicată în uzul general al limbii. Îmbinarea stabilă ставленная Архиерейская граммата „act prin care se adeverește hirotonisirea unui preot”, pentru a i se dezvălui sensul mai pe înțelesul cititorului, este transpusă printr-un lexem, tot rusesc, dar mai comun – poucenie < rus. поучение: poucenie de preoție (p. 13); ca preoții și diaconii pouceniile sale să le citească negreșit (p. 9), dar și printr-o reproducere ad litteram: grammata Arhierească (p. 6). Unele dintre lexemele menționate supra, sesizate astăzi ca barbarisme, aveau, în epoca de referință, o circulație extinsă în limba română, fiind atestate, spre exemplu, în presa românească de la mijlocul secolului al XIX-lea: predstavlenie „prezentare”, sprafca „anchetă”, raport ș.a. [15, p. 54], chiar dacă,  ulterior, norma literară le-a respins.

Împrumuturile rusești sunt realizate și prin verbe, care, de regulă, iau forma conjugării a IV-a. Astfel, verbul a răportui, derivat din substantivul răport, amintit mai sus, este, în textul la care ne referim, echivalentul a trei verbe rusești: репортовать, pe care îl „copiază” fidel, доносить și представлять: să răportuiască împreună cu jaloba de la poporeni (p. 6); fără a tăinui ceva, să răportuiască (p. 6); spre știință fără zăbavă să răportuiască (p. 14); fără întârziare să răportuiască (p. 14); să răportuiască de doao ori întru un an (p. 15); cu arătarea pricinii să răportuiască (p. 6) ș. a. Verbul în cauză este atestat și în alte documente din secolul al XIX-lea, fiind considerat un împrumut latino-romanic, căruia i-a fost aplicat un sufix vechi [16, p. 42]. Și alte lexeme verbale au fost preluate din limba rusă în același mod. Spre exemplu, a ștrăfui corespunde rus. штрафовать: Preotul pre diaconul și pre clirici poate -i ștrăfuiască întru acest chip (p. 10), deși derivantul verbului rusesc, штраф, este transpus, în textul tradus, prin termenul gloabă „amendă”, iar штрафования prin globiri: să-i puie gloabă în bani (p. 17); și acele feliuri de globiri (p. 17), dar și prin calcul de structură ștrăfuire: supt îngrijire de foarte cumplită ștrăfuire (p. 7). În alte contexte, rusescul штрафовать este tradus prin lexemul a canonisi, aparținând stilului religios, cu sensul de „a pedepsi”, și fiind derivat din substantivul canon, care înseamnă și „pedeapsă dată de Biserică pentru încălcarea unor norme bisericești”: Blagocinul are puteare de la Preosfințitul Arhiereu pe preoți, diaconi și pre țercovnici -i canonisească întru acest chip (p. 17). Verbul rusesc исповедоваться este redat, în varianta tradusă a textului, prin a se ispovedui, prezent și în alte surse din epocă: după datoria creștinească să se ispoveduiască (p. 14), iar представлять – prin a predstavlisi, construit cu sufixul grecesc -isi: sau dacă vor voi, să predstavlisească și să aștepte loruși îndestulare (p. 10). Cercetătorii remarcă acest fenomen și în alte arii ale limbii române, menționând că „în Muntenia și Moldova, datorită influenței neogrecești, nu numai verbele provenite din această limbă, dar și o mare parte din ele latino-romanice și de alte origini s-au încadrat în conjugarea a IV-a cu ajutorul sufixului grecesc -isi” [10, p. 18], citând, printre alte exemple, și verbul a predstavlisi.

Aceste fluctuații în adaptarea morfologică a împrumuturilor dovedesc, pe de o parte, strădania traducătorului de a crea structuri lexicale românești cât mai exacte în raport cu modelul alolingv, pe de altă parte, caracterul foarte labil al normei literare a epocii.

Cadrul restrâns al prezentului studiu nu ne permite abordarea întregului spectru de probleme lingvistice, puse de acest text, care revendică o cercetare concretă a diverse aspecte ale „măiestriei” și procedeelor de traducere ale cărturarului care și-a asumat această sarcină deloc ușoară, precum și a dificultăților întâmpinate și a greșelilor efectuate în tălmăcirea unor noțiuni în mare parte noi pentru limba română din acea epocă.

 

Referințe bibliografice:

1. N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși: Din negura trecutului: crâmpeie de amintiri, Editura Museum, Chișinău, 2000, p. 501.

2. M. Cij, Locul Consistoriului Duhovnicesc din Chișinău și al instituției blagocinilor în sistemul de administrare a Eparhiei Chișinăului și Hotinului. În: Buletinul Științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei, vol. 7 (20), Chișinău, 2007, p. 122-130.

3. Arhiva Consistoriului din Chișinău, Dosarul nr. 50 din anul 1813, citat apud: Șt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Editura Asociației „Uniunea culturală bisericească din Chișinău”, Chișinău, 1923, p. 347 [Citat 23 martie 2017], p. 41; Disponibil: www.dacoromanica.ro.

4. N. Fuștei, 200 de ani de la înființarea Tipografiei Eparhiale de la Chișinău. În: „Curierul ortodox”, nr. 3 (273), 15 martie 2014.

5. N. Chifăr, Cultura românească în Basarabia sub ocupație țaristă. În: Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Teologie, tomul V, 1999-2000, p. 143-158.

6. А. С. Глазева, Московский митрополит Платон (Левшин) (1737-1812) и его церковно-государственная деятельность, Дисс. ... канд. истор. наук, Воронеж, 2014.

7. A. Mateevici, Mitropolitul Gavriil (Bănulesco-Bodoni), întemeietorul și orânduitorul eparhiei Chișinăului și a Hotinului. În: A. Mateevici, Opere, vol. I, Editura Știința, Chișinău, 1993, p. 392-422.

8. Șt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă, Editura Asociației „Uniunea culturală bisericească din Chișinău”, Chișinău, 1923; [Citat 23 martie 2017]; Disponibil: www.dacoromanica.ro,

9. N. Obrocea, Noi considerații privind limbajul religios românesc. În: Philologica Banatica, III (2), Editura Mirton, Editura Amphora, Timișoara, 2009, p. 70-78.

10. O. Cazan, Evoluția stilului juridico-administrativ în limba română (perioada 1780-1860). În: „UniTerm”, Revistă electronică de Terminologie, nr. 7/2009, p. 10-20.

11. Șt. Munteanu, V. D. Țâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

12. G. Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iași, 1980.

13. I. Condrea, Traducerea din perspectivă semiotică, Chișinău, 2006.

14. E. Munteanu, Lexicalizarea în limba română a conceptelor de origine biblică. În: Tabor, 2009, anul III, nr. 1 (aprilie), p. 41-51.

15. Al. Andriescu, Limba și stilul presei românești în perioada 1829-1860. În: „Anuar de Lingvistică și Istorie Literară”, 2012, nr. 4, p. 49-75.

16. M. Teodorescu, Probleme de sinonimie în limba literară din secolul al XIX-lea. În: „Limba Română”, LVIII, 2009, nr. 1, p. 41-47.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog