Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MEMORIALISTICĂ

EI și NOI

Mircea DRUC

Alte articole de
Mircea DRUC
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

„Când se duc rușii?”

Eram parcă prin clasa a treia... Cine a fost la biserică, la sfinţit pasca, să iasă în faţa clasei! Două săptămâni afară din şcoală! A urmat principala pedeapsă pentru cei bisericoşi: amânarea datei de primire în rândurile pionierilor. Nu ţin minte să fi suferit că am rămas în afara organizaţiei de pionieri în numele lui Vladimir Ilici Lenin. Perspectiva de a umbla cu cravată roşie la gât nu mă încânta. Adevărul e că drumul meu la şcoală şi înapoi trecea pe la poarta lui Grigore a Hanei. Omul nu pierdea ocazia să mă tachineze: „Ce mai e nou, mă Stalinel? Când se duc rușii?”.

Nu aveam nicio știre, niciun semn din ceruri, de undeva că rușii ar fi avut de gând să plece. Dar fraza „Vin Ruşii!” a fost întotdeauna pentru NOI o alertă de panică disperată, ca ţipătul – „Cutremur!”. Altă dată mucalitul Grigore Huzum mi-a zis ironic: „Stalinel, am auzit că rușii vă pun zgardă roşie la gât. Ca la viţei, să nu vă deoache...”. Prin clasa a zecea, aflând de la tata că aș dori să învăț la vreo școală militară, s-a pronunţat în maniera sa specifică: „Prost eşti, frumos eşti – fă-te ofiţer! Să aibă rușii carne de tun”.

Nu mă supăram, însă felul lui de a fi îi descumpănea pe mulţi. Mai ales pe cei lipsiţi de simţul umorului. Despre Grigore Huzum, fost învăţător la români, auzeam legende. Tânăr de tot, venise de la studii cu mireasă, o franţuzoaică. Dar căsătoria n-a durat mult, fiindcă tânăra soție nu era încântată de satul nostru... În vara lui ’49, când s-a auzit că de la anul ne dau la colhoz, Grigore Huzum a declarat convins: „Nu va fi niciun colhoz! Vin anglo-americanii, până la Crăciun!”. Realiştii îl contraziceau, sarcastic: „Cum să nu, Grigore, vin neapărat! Pe Marea Neagră, cu boii înjugați la car...”. Eram deja student când am aflat, cu regret, că disidentul nostru, Grigore a Hanei, ne-a părăsit. Soţia era sigură: „Tare îi mai critica pe aiştia. La Stolniceni, în spital, „rușii” iau pus o injecţie „de acelea”. Ar fi putut omul să mai trăiască, că era în putere...”.

Venerabilul Nicolae Lupan, un mare unionist și veteran al rezistenţei noastre antisovietice, constata: „Invazie sovietică!... Numai că basarabenii, nord-bucovinenii zic: ne-au ocupat ruşii, ne-au băgat în închisori ruşii, ne-au dus la ocnă ruşii, ne-au înfometat ruşii, ne-au deportat în Siberia ruşii, ne-au luat pământul ruşii, ne-au băgat în colhoz ruşii... În locul nostru ruşii au adus oameni fără neam şi fără Dumnezeu. Numai porcării rusăşti! Puteam eu să nu-i urăsc pe ruşi?!” (Nicolae Lupan. Invazia sovietică. Pro Basarabia şi Bucovina, Bucureşti, 2010).

Regretabil, dar aşa este: toate oalele se sparg numai de capul ruşilor, nu de al ocupanților sovietici, cum ar fi corect. Student la Leningrad, am înţeles că și rușii trecuseră prin malaxorul cominternist și fierbeau în continuare, ca și românii, în oala ideocratică a partidului unic. Aflând treptat și adevărul lor, al rușilor, am decis o dată pentru totdeauna: sunt antisovietic, dar nicidecum rusofob. Mai ales, că am cunoscut, nu din auzite, ce reprezintă minoritarii rusificaţi. Am simţit pe propria-mi piele tratamentul ruşilor de profesie. Aceştia au fost şi au rămas cei mai agresivi internaţionalişti, promotori fără scrupule ai deznaţionalizării.

Nu sunt rusofob! Dar nici rusofil din specia Valeriu Reniţă sau Nicolae Pascaru. Niște patrioți moldoveniști cu dilema: Rusia ori Europa. Rusia lui Bunin, Gagarin şi Lev Iaşin ori Europa, pe care Valeriu Reniță zice că o detestă. De ce? Cică ar fi spus cândva Berdeaev că Europa „înăbuşă spiritualitatea şi omoară creaţia prin civilizaţie”. Iar un lider de la Kremlin ar fi declarat recent: „Europa şi-a trădat valorile creştine de la origine, pe care s-a zidit, iar căsătoriile unisexuale conduc Europa spre pieire”.

Acestea sunt criteriile moldoveniştilor statalişti pentru orientarea geostrategică a celor şase judeţe basarabene în derivă!? Când, unde, cum a cunoscut Valeriu Reniță Rusia şi Occidentul? Fiind student la Chişinău? În funcţia de purtător de cuvânt al PCRM şi consilier al lui Vladimir Voronin? Incontestabil, deși frustrat, Valeriu Reniță este un jurnalist și analist politic de elită. Dar colegii din mass-media de la Chișinău nu-i iartă mizantropia servită drept „analiză obiectivă”. Eu însă nu-i port pică pentru „denigrarea lui Druc”. Cu toată atitudinea sa antiunionistă, afișată încă din 1990, îl citesc și astăzi, îl urmăresc cu interes la Publika TV.

 

«Не смей, мальчик!»

Chiar și după „a doua venire a rușilor”, la Pociumbăuți, rămâneam, într-un fel, sincronizați cu Țara în multe privințe. Ca şi la celălalt rus, ca şi pe timpul românilor, ca şi la sovietici am ţinut sărbătorile creştine pe stil nou. Prin ’51, lucrasem toată vara la colhoz şi tata m-a recompensat cu un apărat de radio „Tula”. Îmi plăcea nespus emisiunea „Teatru la microfon”. Am rămas fascinat de „Steaua fără nume”, cu Radu Beligan în rolul principal. După ce a murit „tătuca Stalin”, de la Bucureşti transmiteau „Plugușorul” și serbările de Anul Nou. Sâmbăta, duminica, sătenii umpleau casa: „Marcel, am venit să ascultăm muzică populară de-a noastră, de peste Prut!”. Aveam radio și eram fericit. Și timp îndelungat am apreciat satul natal ca ceva ieşit din comun.

Până la terminarea şcolii secundare mai rămâneau câteva luni. Şi, inopinat, s-a consumat prima tentativă de a pleca din sat. Mihai Ciubară şi Mircea Rotaru, colegi de clasă, m-au convins: destul atâta carte! Mergem la Cucuruzeni! Să învăţăm de tractorişti, că primesc fără examene. Am încetat să-mi fac temele. Mai lipseam de la lecţii. Căutam să comunic cu flăcăi scăpaţi de armată, care umblau să se însoare. Mă luau cu ei la fete, la serate, în satele vecine. Ca să par mai matur, încercam să ţin şi o ţigară între dinţi...

Aventura mea a încetat după adunarea cu părinţii. Mama s-a întors de la şcoală bocind: „Fugi de la lecţii!? Te-ai lăsat pe tânjală!? Nu mai asculţi de învăţători? N-o să-ţi dea atestatul!”. A urmat o discuţie cu tata, ca între bărbaţi. Lipsa mea de bună-cuviinţă s-a spulberat.

În urechi îmi sunau lamentările mamei: „Oare de ce mă pedepseşte Dumnezeu, păcatele mele!?... Nu mai am niciun rost în viaţă, n-am fecior... Credeam că vei semăna cu unchiul Gheorghe, fratele mamei”. Era vorba de ruda noastră, Gheorghe Văluță. Fratele bunicii Eugenia – mândria familiei. Mult mai târziu, am descoperit numele lui într-un ghid al specialiştilor români în agricultură. Însă atunci, în adolescenţă, acest nume avea un efect magic asupra mea.

În consecință, am încheiat cu bine şcoala secundară în Pociumbăuţi, şi toamna am mers în clasa a opta, peste deal, la Zăicani. De luni până sâmbătă locuiam la internat. Duminica veneam acasă. Luam două pâini mari. Bunica le cocea pe vatră. Un borcan de magiun de prune şi brânză de oi, sărată foc. Atât îmi puteau da părinţii. De la o joi, începea să mă chinuie foamea. Nici şcoala, nici comuna încă nu aveau cantină sau ceainărie. Nici bani de buzunar părinţii nu-mi dădeau, că nu-i aveau. Mama suferea parcă mai tare decât mine. Venea pe la mijlocul săptămânii să-mi aducă de mâncare, ceva cald. Se tânguia: „Dacă aiştia n-o duceau în Siberia, nu te lăsam la internat. Ai fi stat la nana. Ţi-ar fi fost mult mai uşor...”.

În drumul meu de la şcoala din Zăicani spre Pociumbăuţi treceam pe lângă casa mătuşii deportate. Mă opream la poartă. Auzeam vorbă rusească. Vedeam cum se hârjonesc nişte copii în curtea unde mă jucam adesea cu văru-meu Gicu. De fiecare dată simţeam un nod în gât. Ură, neputinţă, gânduri de răzbunare... Peste tot, în casele deportaţilor, locuiau familii de „eliberatori”. Erau aduşi în satele din Basarabia şi nordul Bucovinei drept specialişti calificaţi în „treburi colhoznice”. Bunăoară, şef la moara din satul nostru a fost pus un ucrainean, venit tocmai din regiunea Habarovsk. Îşi cărase încoace tot neamul, şase copii, părinţii şi socrii.

În 1951, îmi petreceam vacanţa de primăvară la nana. În seara spre 1 aprilie ne-am zbenguit pe afară cu vărul meu și copii din mahală până noaptea târziu, fără somaţia severă a unchiului Jorj: „Gata, la culcare!”. Noaptea ne-am trezit de zgomot. La uşă, doi soldaţi cu arma la picior şi baioneta pusă. Un ofiţer verifica actele şi era nedumirit: un băiat pare a fi în plus! Am vrut să ies afară, dar m-a ţintuit pe loc comanda: Назад! Unchiul vorbea rusa la perfecţie şi-i lămurea că eu nu sunt copilul lui. Dar oaspeţii nocturni şi nepoftiţi erau de neclintit. Acţionau după un principiu banal: tot ce găsesc, este al meu. A venit într-o fugă, plângând, mama Ileana de la Pociumbăuţi şi m-au eliberat. Unchiul a prins un moment ca să-mi şoptească: „Mircea, oile!”.

Am priceput imediat. Afară, prudent, m-am strecurat în şură, am deschis uşiţa din spate şi le-am alungat pe toate cele zece oi în câmp. M-am întors. Discret, i-am făcut unchiului un semn, doar cu ochii, că am executat. Pe la orele opt dimineaţa camionul a pornit din loc. Casa a rămas pustie. Am rugat-o pe mama să mă lase, că am ceva de făcut. A plecat de-a dreptul peste câmpuri, bocind. Am rămas tăcut, în pragul casei, rezemat de uşor. Mă uitam la polnomoşniku – o comsomolistă cu obrajii rumeni, ucraineancă din Brătuşeni. Avea mandat să inventarieze toate bunurile deportaţilor şi să le expedieze la raion.

Expropriatorul, în fustă de culoare kaki, examina atentă interiorul casei. Lucruri atât de cunoscute, atât de scumpe pentru mine! Etajera cu cărţi, în română şi alte limbi, legate frumos. Un aparat de ales unt, de fabricaţie germană. Vesela de ceramică, frumoasă, de la români. Vase de bucătărie. Fătuca începu să mă irite, ca un individ care se uită de afară prin geamul vecinului, luminat şi fără perdele... Degetele musafirei ciupeau neglijent strunele chitarei la care cântase vărul meu. Atunci mi-a plesnit răbdarea. Am trântit uşa şi am închis comsomolista în casă. Țipa, bătea cu pumnul și picioarele în uşă. Mă convingea, mă ameninţa: „Не смей, мальчик!” („Să nu-ndrăzneşti, băiete!”).

Ştiam că am minute numărate. Am alergat prin vecini. A luat fiecare ce-a putut. Într-o clipită au dispărut din cămară canistrele cu ulei de floarea-soarelui, şroturile şi sacii cu făină. În ajun, unchiul Jorj fusese la moară şi la oloiniţă. Se pregătea să meargă la piaţă, la Cernăuţi. Când am deblocat ușa, polnomoşniku m-a trăsnit cu poșeta (port-harta) în cap. Şi, înjurând, a pornit-o în goană către centrul comunei. „Fugi, Marcel! Rusoaica se duce la selsovet după ajutoare!” – strigau de după garduri vecinii solidari.

Mi-am umplut fulgerător o traistă cu cărţi şi am alergat în câmp, să caut oile. Le-am găsit departe, pe malul unui iaz. Le-am mânat până în satul Druţă. Rudele noastre s-au angajat să le ţină la ei măcar o lună. Acasă nu le-am spus nimic părinţilor de peripeţiile mele.

Scurta şi trista vacanţa din primăvara lui ’51 s-a încheiat. În prima zi de şcoală învăţătorul nici n-a mai făcut strigarea. Recenta epurare ne micşorase vizibil clasa. Cerceta cu ochii prezenţa, de parcă ar fi căutat un elev anume. Brusc m-a ţintuit cu privirea: „De ce nu te-au dus şi pe tine în Siberia!?”. Eram un elev incomod. Poate că învăţătorul dorea, într-adevăr, să scape mai repede de un exemplar ca mine.

Din satul nostru au deportat vreo zece familii şi îmi părea că nu mai are oameni. Din comuna Zăicani ridicaseră aproape o sută de familii. Unii, după zece-cincisprezece ani, au revenit în Basarabia. Prin anii ’80 i-am reîntâlnit la Edineți şi la Cernăuţi.

Pe la începutul lui mai, am adus oile mele la o stână, pe malul Ciuhurului. Mă gândeam să le vând, ca să trimit bani proprietarului. Venise de curând o scrisoare de la Gicu, tocmai din regiunea Tomsk. Scrisoarea – un plic cu adresa exactă şi în el o coajă subţire de mesteacăn cu câteva cuvinte: „Suntem vii, cu voia lui Dumnezeu”.

Spre marea mea deziluzie, n-am reuşit să-i ajut. Cineva ne-a turnat la miliţie. L-au arestat pe tata. Am alergat la sovietul sătesc. Un miliţian îl interoga: „Gheorghe, ne ştim de când eram flăcăi... Unde-s oile? Nu vreau să înfunzi puşcăria, crede-mă”.

Am ţipat din răsputeri: „Lăsaţi-l! Tata nu ştie nimic. Eu am luat oile!”.

M-au urcat în maşina miliţiei. La stână am ales repede cele zece oi, căci le legasem, camuflat, câte o cordeluţă neagră în lână. Convins, şi din declaraţiile ciobanilor, că tata nu fusese implicat în crima fecioraşului, miliţianul l-a eliberat. Cu mine nu ştia ce să facă. Tata nu pleca, îl ruga să mă ierte. „Ia-ţi-l acasă şi aşteptaţi. O să venim după el, să-l ducem la o colonie pentru minori!”

Dar, straniu, nu a mai venit nimeni. Am aflat ulterior că miliţianul era un rutean din Stolniceni şi că avea rude prin alianţă la Pociumbăuţi...

 

„Bătălia onomastică”

Prin clasa a treia, într-o duminică, bunica Eugenia m-a înduplecat să merg cu ea la biserică. Mi-a promis că, înainte de sărbătoarea Învierii, o să mă ia la Cernăuţi și o să-mi cumpere o tujurcă. Dar nu m-am ţinut de cuvânt, n-am stat cuminte lângă ea până la împărtăşanie. M-am strecurat prințe băbuţe, ca să ajung sus, în clopotniţă. Acolo, în lumea liliecilor, într-un morman de hârtii, aveam să descopăr mărturia venirii mele pe lume. Am băgat în sân foaia ruptă din registrul bisericesc, ca să le-o arăt acasă părinţilor. „În ziua de sfântul Pantelimon, 25 iulie 1941, în familia lui Gheorghe şi Elena Druc, creştini-ortodocşi, de naţionalitate română, s-a născut un fiu, cu numele de botez Pantelimon” – acesta era conţinutul înscrisului.

Atunci am aflat de ce mă cheamă Mircea. Un nume cu tradiție în istoria românilor. Inițial, avea o circulație limitată la un anumit mediu, în Muntenia și Moldova. Însă prenumele s-a generalizat rapid și astăzi este atestat în onomastica întregului spațiu românesc. Mama și tata ţineau neapărat ca primul lor băiat să poarte numele domnitorului invocat în „Scrisoarea a III-a”: „Tu eşti, Mircea? – Da, împărate!”. Dar, ghinion, acest prenume nu figurează printre sfinţii pravoslavnici. Și bunii mei părinți au avut de suportat un presing enorm din partea preotului Kuharski din Pociumbăuți. „Bă, voi sunteţi bolşevici! Nu respectaţi legile bisericeşti!”, se indigna preotul belicos, membru al Legiunii Arhanghelul Mihail. „Copilul a venit pe lume în ziua de Sfântul Pantelimon. Fără discuţie, va fi botezat doar cu acest prenume”.

În tratative cu reprezentantul puterii ecleziastice a intrat unchiul Vladimir Ciubară, care nicidecum nu putea fi suspectat de simpatii bolşevice. Purta uniformă de locotenent, cu medalie proaspătă la piept. Chiar în primele zile de luptă pentru eliberarea Bucovinei, fiind ușor rănit, a stat în spital la Iași. Venise acum în trecere, să-şi vadă părinţii, sora şi nepoţelul nou-născut, fiindcă urma să plece pe front, la Odesa. A mai intervenit şi o altă rudă, tot pe linie maternă. Unchiul Andrei Ciubară, de profesie teolog, fusese coleg de seminar cu preotul Kuharski. Conflictul s-a aplanat printr-o soluţie amiabilă. La biserică am rămas Pantelimon, iar primarul, un nepot de al bunicului Ştefan, m-a trecut în acte Mircea. O tranzacție în stil românesc: şi capra, şi varza. Nu ştiu dacă biserica pravoslavnică admite asemenea compromisuri...

Epopeea absurdă a numelor și prenumelor nu are capăt. Administrația țaristă îi obliga pe românii basarabeni să-şi boteze copiii cu prenume ruseşti sau din calendarul bisericesc ortodox, rusificat total şi acesta. Se vorbea în familie că bunicu Ștefan, pe când era flăcău, fusese impresionat de prenumele „Maşa”. Răsuna satul când popa, cu o voce tunătoare, îşi strigă copila de la joacă: „Ma-a-şa, marș acasă!”. Bunicul ar fi vrut ca pe mezina lui s-o cheme Maşa, ca pe fata popii. S-au opus categoric fraţii mai mari ai mamei, decretând – „Elena”. Pentru noi ea a fost întotdeauna „mama Ileana”.

După Marea Unire, țăranii mei au spart, printre primii, blocada onomastică, care durase un secol şi ceva. La Pociumbăuți au venit pe lume Mihai, Remus, Augustina, Silvia, Emil, Marcel, Areta, Veronica, Liviu, Cecilia, Lucreţia, Minodora... Aşa-i chema pe colegii mei de şcoală.

După noua „eliberare” din 1944, s-a declanșat o invazie matrimonială însoțită de o poluare onomastică ruso-pravoslavnică. În Basarabia, Nordul Bucovinei și Transnistria mai predomină și astăzi prenumele ruso-ucrainene: Vladimir, Veaceslav, Sveatoslav, Igor, Oleg, Iurie, Katiușa, Ludmila, Svetlana, Oxana, Snejana, Mașa, Dașa, Vera, Nadejda, Liubov etc.

Și istoria se repetă. În 1969, am decis: copila mea va purta numele soţiei – Mariana, dar inversat – „Anamaria”. La Biroul stării civile din Moscova au refuzat să-mi înregistreze fata, precizând cu dispreț: „Nu avem asemenea prenume!”. Și mi-au vârât sub nas o „Listă de prenume aprobate”. Flegmatic, printre dinţi, am strecurat ca o înjurătură: „Nici asemenea copii n-aveţi!”. Şi m-am retras precipitat.

Peste o lună, cu Mariana şi fetiţa în braţe, am revenit la părinţii mei. Aflu ce mai e nou: colhozurile din Pociumbăuți, Pociumbeni și Druță s-au comasat în unul singur și se cheamă „Дружба”; sovietul sătesc, adică primăria, s-a mutat la Pociumbeni; Vasile Creţu, un coleg de şcoală primară, a rămas în funcţia de secretar. M-a înseninat un gând: copila s-a născut la Pociumbăuţi și nu-i neapărat să obțină certificat la Moscova, unde tată-său are acum viza de reședință. Pe Vasile l-am informat succint: am venit să-mi înregistrez fiica.

Alături de sovietul sătesc din Pociumbeni se afla o cooperativă sătească de consum. Am cumpărat o ladă de votcă. La o casă din vecinătate am cerut nişte pahare. Trecătorii erau serviţi chiar în curtea primăriei. „Cu ce ocazie?” – întrebau oamenii miraţi. Gardianul sovietului sătesc, împuternicit să toarne câte un păhărel la toată lumea, care trecea pe drum, lămurea entuziasmat: „Mircea Druc are o fetiţă!”. „Să vă trăiască!”, – de dimineaţă până seara târziu. Când să perfectăm actele, secretarul Creţu Vasile zice: „Mircea, mai bine scrie tu, corect, ca la carte!”.

Și am scris, ruseşte, bineînțeles, aşa cum cerea legea sovietică: „Druc Anamaria Cezara Mircevna”. Am adăugat, ca să fie toată lumea fericită, un al doilea prenume (lucru inadmisibil), fiindcă bunica, mama mea, tare mai vroia ca pe nepoata ei, cea dintâi, s-o cheme Cezara.

Când s-a născut a doua fiică, trăiam și lucram la Chişinău. Influenţat de Dale Carnegie, am schimbat tactica: „Vă rog frumos, mă puteţi ajuta cu un sfat? Soţia şi soacra insistă să punem prenumele fiicei Eva, dar mie îmi place Corina. Lucrătoarea de la biroul stării civile a luat iute actele, le-a verificat, apoi a întrebat mirată: „La ce vă trebuie Eva!? Sunteţi moldoveni, ambii părinţi! Lasă, fie Karina, tot mai bine!”.

După prăbușirea Imperiului ideocratic și revirimentul pravoslavniciei, ne confruntăm cu aceleași probleme. La birourile stării civile mentalitatea sovietică a rămas intactă. Părinții sunt „îndrumați” cum e mai bine să-i cheme pe noii cetățeni ai noului stat independent în devenire. Ca să poată obține certificatul de naștere a copilului cu numele dorit, o demnă familie de români basarabeni s-a mutat în dreapta Prutului. La Chișinău, în 1992, doamna și-a dus copilul la o biserică „de-a noastră”, aparținând de Mitropolia Basarabiei, repusă recent în drepturi. I-am întâlnit când se întorceau acasă și Anișoara, mama băiatului, cu lacrimi în ochi, mi-a relatat ce-a pățit. La împărtășanie, copilul, întrebat cum îl cheamă, a răspuns: „Decebal”. Surprins, preotul s-a răstit: „Ce prenume mai este și aista!? De unde l-ați scos?”. „Dar cum trebuia să-l cheme? Vladimir?”. La această replică sfântul părinte și-a ieșit cu totul din fire. Biata femeie nu avea știre că popa, căsătorit cu o rusoaică, are un fecior și-l cheamă Vladimir.

La București, un ginere de al meu, transilvănean din Sibiu, i-a pus numele băiatului „Mircea Felix”. Când la botez, aflăm că „așa nu merge”. Fără nume de sfânt nu se poate. L-au înregistrat „Mihail Mircea Felix Bucur”. Băiatul a crescut mare. Acum decide singur cum îl cheamă. Pentru ca situația să nu se repete, pe nepoată am numit-o „Francesca Maria Bucur”. Un alt ginere, oltean din Craiova, și-a înregistrat copilul mai simplu – „Alexandru Teodorescu-Druc” – și toată lumea îi spune „Alex”.

Prin 2010, auzind întâmplător de opţiunea mea onomastică „Mircea-Pantelimon”, doamna Nina Negru, cu toată francheţea, îmi sugera: „Domnule Druc, sfântul Pantelimon este ocrotitorul medicilor. Un model de doctor creştin. „Doctor fără de arginţi. Cel în toate puternic ca un leu”. Unul dintre cei mai mari unionişti basarabeni a fost Pantelimon Halippa. Pe șeful primului guvern al Basarabiei îl chema Pantelimon Erhan. V-ar prinde bine să fiţi asociat cu unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi ai Bisericii lui Hristos și cu artizanii Marii Uniri de la 1918. Reveniți, neapărat, la prenumele Pantelimon”.

Toată stima pentru doamna Nina Negru și vastele sale cunoştinţe de literatură, istorie, filozofie. Este una dintre puţinele basarabence cu doctoratul în teologie. Totuşi eu rămân recunoscător celor care au decis să mă cheme Mircea. Pe parcursul anilor trăiţi în URSS, eram întrebat adeseori: „Ce fel de prenume mai e şi acesta, Mircea? Cum ar fi pe-a noastră?”. Le părea că ar fi cu mult mai bine Mihail Druc sau Dmitri Druc. Şi de-atâtea ori am respins intenţiile binevoitorilor de a-mi rescrie actele! Unora le explicam: românii folosesc prenumele Mircea frecvent, dar îl au și bulgarii, și sârbii, în variantele Mircio și Mirce. Credeam că rușii, frații noștri întru ortodoxie, aflând de originea slavă a prenumelui „Mircea”, își vor atenua un pic elanul habotnic.

Apropo, am tot umblat prin lume, dar nici într-o ţară, unde mă prezentam Mircea Druc, nu m-a chestionat nimeni: „Cum ar veni Mircea pe-a noastră?”. Pare-mi-se că în ultimul timp prenumele acesta nu mai este bizar sau inadecvat. Lumea se deprinde, cred eu. Contribuie într-un fel performanța lui Mircea Lucescu în lumea fotbalului. Și opera lui Mircea Eliade, care, fiind tradusă masiv în rusă, este asimilată creativ și de intelighenția din spațiul ex-sovietic.

Pe mine însă de mic copil și până am terminat facultatea mă strigau Marcel. Deși în catalog, în acte eram trecut Mircea. Bunica Eugenia se indigna că dincolo, peste Prut, a întâlnit oameni în etate, dar cu nume de prunci, căci se prezentau Puiu și Pușa. Și mai zicea bunica: Nicușor este un băiețel, dar un om de stat nu poate fi decât Nicolae. La Pociumbăuți era clar pentru toată lumea: Marcel este un copil frumușel și cuminte. Când ajunge om mare, serios, la loculul lui și în toată firea, devine Mircea. Când am consultat dicționarele onomastice, am descoperit că, de fapt, Mircea și Marcel sunt două nume diferite. Îmi conveneau ambele și mă recomandam după caz și împrejurare.

Mircea este un om care caută să aducă pace și liniște în jurul său. Apreciază frumusețea, are grijă de partenerii de viață, este loial, ține la amici și colegi. Este bine organizat și se dedică în totalitate activității profesionale. De regulă, este un creativ și uneori îi place sa trăiască într-o lume imaginară unde se ascunde de cei din jur.

Și prenumele Marcel îmi convenea. Știam de existența a numeroși sfinți și martiri cu acest prenume. Sfântul Marcel, denumit și „cel fără dormire”, făcea parte dintr-un cor, care cânta zi și noapte, drept laudă perpetuă adusă divinității. Mai aveam un motiv. La școala din Zăbriceni, după triumful filmelor indiene, eram pentru colegi un Raj Kapoor. Iar la Universitatea din Leningrad, când oamenii sovieticii erau deja cuceriți de cinematografia italiană, colegele rusoaice mă numeau „Marcello, drug”, cu gândul la Marcello Mastroianni.

Copilul Marcel este inteligent, serios și ordonat. Nu le face probleme părinților. Ei pot conta pe responsabilitatea lui în orice situație; are grijă de ai săi, dornic să le facă pe plac în orice moment. El va fi tentat de o profesie ce necesită precizia, de științele exacte, de exemplu, sau de domeniul estetic, al decorațiunilor sau imobiliarelor.

Bărbatul Marcel se impune direct, decis, autoritar și directiv. Rezervat, prudent și neîncrezător, el este o persoană șarmantă: îi place să fie admirată de persoanele de sex opus. Elegant și rafinat, acordă o atenție sporita aspectului său fizic. Efortul nu-l sperie, chiar din contra, este un bărbat laborios și conștiincios; este curajos și persoanele din jurul său apelează adesea la el, deoarece inspiră încredere. În momentul în care este criticat, când este rănit în amorul propriu, devine coleric, arogant și agresiv. Este alergic la dezordine, la cel mai mic fir de praf, nu tolerează ca cineva să întârzie la o întâlnire programată.

Lui Marcel îi place ordinea, precizia, stabilitatea și nu apreciază deloc lucrurile care nu sunt naturale, sănătoase. Are un simț înnăscut al organizării, al gestiunii. Pe plan sentimental, este pudic, rezervat; uneori are probleme de comunicare. Cu picioarele pe pământ, deloc romantic, se manifestă ca o persoană posesivă dacă partenera de viață nu are un comportament pe placul său. Gelos și protector, el nu acceptă nicio greșeală din partea acesteia, este extrem de ranchiunos.

Aș putea să mai adaug multiple caracteristici negative ale omului născut sub semnul Leului, indiferent că-l cheamă Mircea sau Marcel. Cei care mă cunosc au libertatea să decidă ce nume mă caracterizează mai exact, în ce măsură mă încadrez în respectivele tipologii onomastice și zodiacale. Acum însă chiar că nu mai are nicio valoare pentru mine. Important e că în satul meu din nordul Basarabiei oamenii alegeau prenumele mai altfel, de prin cărți, în pofida calendarului pravoslavnic obligatoriu sau a unei liste de prenume aprobate de un Soviet Suprem.

Înainte să împlinesc şaisprezece ani, am prezentat metrica românească la biroul stării civile din centrul raional, ca să-mi elibereze un certificat de naştere sovietic. Şefa biroului m-a întrbat: „Băiete, ai de gând să-ţi faci paşaport? Te pregătești să intri la vreo instituţie de învăţământ?”. Am dat din cap afirmativ. „Înţelegi ruseşte? Hai să indicăm peste tot „naţionalitatea moldovean”. Şi a părinţilor, şi a ta. Dacă te scrii „român”, nu prea ai şanse să ajungi student”. Cu siguranţă, de multe ori în viață am mers la compromis, dar acesta nu mi-l pot ierta.

Inexplicabil, dar la transcrierea certificatului din română în rusă mi-au modificat data naşterii, indicând – 27 iulie. Astfel, în primul meu pașaport sovietic am fost fixat drept: „Druc Mircea Gheorghevici, moldovean, născut la 27 iulie 1941, în satul Pociumbăuţi, raionul Brătuşeni, RSSM”. Şi aşa a rămas cât am trăit în URSS.

În peregrinările mele prin vastul imperiu sovietic eram întrebat adeseori dacă sunt „Druc” sau „Drug”. Nu știam la sigur ce sunt. DEX-ul limbii române înregistrează ambele variante. Numele de familie Druc e destul de răspândit în județele Suceava, Botoșani, Cernăuți și Hotin. În Pociumbăuți, locuiau două ramuri Druc: din partea locului și străini. La supărare, bunica Anghelina zicea: „Veneticii lui Marion Druc, aduși de vânt!”. Îmi părea foarte rău, fiindcă țineam la bunicul Ostin. În drumul vieții, am întâlnit români, germani, evrei, slovaci, polonezi purtători ai aceluiași nume de familie. Dicționarele onomastice în diverse limbi indică numeroase etimologii și definiții diferite. Țineam însă, în mod special, să-i conving pe cei interesați că nu vin de la „drug” (prieten, în rusă), ci, mai curând, de la „druk” (tipograf, în germană).

Pe parcursul anilor am urmărit evoluția „fenomenului onomastic”. Procuram neapărat cărțile de telefoane ale orașelor Chișinău și Cernăuți. Citeam cartea de telefoane cu creionul în mână; mă indigna numele de familie al multor șefi: Țaranov, Bradulov, Barbov, Kerdivarenko, Babilunga, Bovanegra, Catârev, Șolari, Plațânda, Mamalâga, Bodulatiev și altele. Ei, după „eliberare”, au pus în practică stratagema Kremlinului de rusificare a Basarabiei și nordului Bucovinei. Unii dintre ei acumulaseră o vastă experiență. Vezi lucrarea de referință Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, autor istoricul basarabean Igor Cașu. Mă întrebam atunci: ai putea oare să ai încredere în asemenea indivizi? Cum de permit să le fie schimonosite numele strămoșești în asemenea hal!? N-au niciun pic de demnitate personală! Consătenii mei, la o adică, ar fi ripostat vehement: „Auzi, mata, să nu mă faci din cal măgar!”.

O altă anomalie: preluarea treptată de către românii din teritoriile ocupate a formei ruso-ucrainene de politețe și adresare cu «имя и отчество» („prenume și patronimic”). Când veneam vara în vacanță de la Leningrad, mă amuzau discuțiile cu un vecin, brigadier în colhoz. Mă saluta voios, neapărat în rusește: „Bine ai venit, Marcel Gheorghevici! După care urma, în română: „Te poftesc la o „butâlkă de pivă”. „Mulțumesc frumos, bade Ioane. Pe etichetă e scris „bere jigulească”, dar mata îi zici „pivă”. „Ei, scrie bere, da-i tot pivă”. În 1990, la guvernul RSSM, toată lumea îi dădea cu „Mircea Gheorghevici!”. Din start, am cerut ca la serviciu să nu-i aud adresându-se între ei decât cu „domnule”, urmat de funcția respectivă. Însă după debarcarea prim-ministrului Mircea Druc agrarienii și rusofonii au impus din nou, peste tot, „Mircea Ivanovici”, „Piotr Chirilovici”, „Andrei Nicolaevici” etc.

 

Notă la cartea în curs de pregătire „EI și NOI”

Marea pasiune a lui Mircea Druc rămâne Prezentul. Dar respectă istoricii adevărați și arhivarii, modelatori onești ai unor timpuri apuse. El practică și un remediu psihotera­peutic, astăzi la modă: „Iartă-i pe toţi şi pe tine însuţi!”. Însă, involuntar, se dedă amin­tirilor, căci nu poate uita Trecutul. Drept urmare, definitivează o carte intitulată „EI şi NOI”. O lucrare autobiografică în care „EI” sunt restauratorii Imperiului, iar „NOI”– promotorii Etnoresurecției. Cartea este elaborată în baza amintirilor și documentelor. Autorul valorifică adevăruri aflate din surse directe, şi nu din maculatura propagandistică sau beletristică. Druc contează pe narativitatea și mărturiile participanților la evenimentele respective. Scrie doar ceea ce a reţinut în memorie pentru totdeauna. Relatează totul onest, fără înflorituri sau omisiuni. Doar aşa, un piculeţ, câte o tuşă pe alocuri.

Oricum, realitatea este întotdeauna mai complexă decât orice plăsmuire. Pe parcursul expunerii şi în măsura posibilităţilor amintește prima sursă – persoane concrete, pe ale căror relatări, fapte, detalii şi amintiri se sprijină. Astfel că tabloul său nu este oficial, ci unul aşa cum l-au perceput chiar participanţii la acele evenimente. Totuși el evită conștient înclinația multor autori și martori oculari de a evalua întâmplările trăite în afa-ra cadrului național, politologic și sociologic. 

Dorind să descopere amintirile ascunse și adevăratul EU, el explorează și propria conștiință. Astfel încearcă să schimbe ceea ce crede că este pentru a deveni cine este cu adevărat. În viziunea sa, actele conștiente, starea de spirit, psihicul și stimulii care ne călăuzesc derivă dintr-un substrat inconștient, format din influențe ereditare, re­ziduuri ancestrale, motive și instincte. Integrate în rețea, acestea constituie Etnopsihicul. Enumerăm capitolele principale ale cărții: De profundis, Amprente, Evadarea, Poduri, Clanuri, Revanșa, Congrese, Candidat, Persona non grata. În fond, niște întâmplări trăite de autor de la naștere până în prezent, care, pe parcursul vieții, i-au determinat acțiunile ca o radiație invizibilă.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog