Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECURS LA PATRIMONIU

Elogiul filosofiei româneşti

Alexandru SURDU

Alte articole de
Alexandru SURDU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Domnule Preşedinte,

Stimaţi colegi,

Onorat auditoriu,

Tradiţia discursurilor de recepţie la Academia Română prevede elogierea de către noul membru titular a înaintaşului pe al cărui loc a fost ales. Condiţiile postrevoluţionare de reorganizare ale Academiei Române au determinat alegerea mea „fără înaintaş”, cum se zice. Situaţii asemănătoare au mai fost şi am deci exemple ilustre pe care să le pot urma. În locul unei personalităţi academice am să aduc elogiul meu disciplinei pe care mi-a fost dat s-o slujesc, mai mult sau mai puţin liber, dar cu toată dăruirea, timp de trei decenii – elogiul filosofiei româneşti, a filosofiei româneşti cinstire.

Hegel spunea că un popor lipsit de filosofie este ca un „templu fără sanctuar”. Or, templul a fost şi a rămas centrul spiritual al oricărei comunităţi umane. În jurul acestuia se clădeşte restul aşezămintelor profane. Ele se pot extinde, în condiţii normale, spre zone periferice, fără să ameninţe cu ceva, oricât de impunătoare ar fi, existenţa nucleului spiritual. Ci, dimpotrivă, se pot înălţa, asemenea zidurilor groase de cetate, în apărarea acestuia.

Numai mânia unui tiran, provenit din tenebrele lipsei de cuget, putea să aducă spre desăvârşire idealul antispiritual de prăbuşire, început cu decenii în urmă, a templelor noastre cu altarele lor cu tot. Şi chiar a comunităţilor umane care gravitează în jurul acestora. Uitându-se faptul că pentru instituirea şi apoi înălţarea unor astfel de ctitorii au fost necesare uneori mai multe secole. Şi, dacă ele s-au făcut, a fost o trebuinţă a lor de a se face. De a se face aşa şi nu altfel.

Filosofia a apărut cu milenii în urmă şi a fost apoi mereu cultivată, în forma sa metafizică, în ciuda faptului că a fost adesea şi contestată. Înclinaţia speculativă, ca şi religia, de altfel, cum zicea Wilson, inventatorul sociobiologiei, pare a fi determinată genetic. Scientiştii, de exemplu, care nu cred în „creaţia” originară, cred totuşi în „explozia” originară, cu înfăptuirile ei pe secunde şi minute, ceea ce depăşeşte relatările biblice, în care se vorbeşte totuşi de zile. Până şi ateii se dovedesc a fi doar adversarii formelor de religie tradiţională, ei practicând cultul elitelor, al personalităţilor sau al conducătorilor, cunoscute şi acestea încă din epoca sălbăticiei.

Filosofia, ca şi religia, a avut numeroase forme. Ele diferă în funcţie de timpul în care au fost concepute, dar şi de locul în care s-au ivit. S-a tot spus că filosoful este „fiul timpului său”. Dar numai al timpului? Există oare timp fără spaţiu?

Hegelian vorbind, ne putem imagina că Spiritul Absolut curge invers, de la oceane şi mări către râuri şi izvoare. Dacă nu vine la tine vreo astfel de apă, nu te poţi alege cu nicio picătură de spirit. Dacă speculaţia filo­sofică este determinată însă şi genetic, atunci situaţia se schimbă. Poţi săpa adânc în propria ta conştiinţă şi vei găsi acolo undele freatice ale spiritului.

Filosofia românească este o filosofie târzie, a cărei constituire propriu-zisă a început după ce fuseseră deja clădite impunătoarele monumente ale filosofiei occidentale. Au fost necesare anumite condiţii social-istorice şi culturale care să ne permită, pe de o parte, să ne bucurăm de marile realizări filosofice străine şi, pe de alta, să venim cu propriile noastre contribuţii la îmbogăţirea tezaurului filosofic.

Prin urmare, lucrurile s-au petrecut în ambele sensuri. Chiar dacă n-a trecut pe la poarta noastră râul cu apă vie al spiritului, ne-am dus noi, când am avut putinţa s-o facem, şi-am zăbovit acolo pe malurile lui. Dar, în acelaş timp, am săpat în propria noastră grădină şi am găsit aici ceea ce învăţasem să căutăm.

Răspundea oare această filosofie românească, cu toate variantele ei, unei trebuinţe reale de a fi? Sau apăruse ca un simplu articol de lux? În termenii lui Hegel, putea oare ea să ocupe locul de „sanctuar” în „templul” culturii noastre naţionale?

Începuturile acestei culturi, legate de opera lui Dimitrie Cantemir şi de strădaniile cărturarilor de Şcoală Ardeleană, au loc în contextul fiinţării separate a Ţărilor Româneşti şi al stăpânirii străine a Transilvaniei, dar, în acelaşi timp, al trezirii conştiinţei naţionale a românilor de pretutindeni – conştiinţa unităţii naţionale, a comunităţii de origine, limbă şi destin, cum va zice mai târziu Constantin Rădulescu-Motru. Trezirea spiri­tului nostru naţional.

Ca forma cea mai elevată, sanctuară a conştiinţei sociale, filosofia, chiar incipientă, în etapa de sincronizare cu cea occidentală, în faza primelor sale tatonări, n-a fost străină de mişcările tectonice ale acestui spirit. Ci, dimpotrivă, prin reprezentanţii ei cei mai de seamă, a fost şi a rămas „Stâlpul de foc” al romanităţii.

Pare curios, la prima vedere, interesul constant al primilor noştri filosofi pentru logică. Pentru disciplina, în aparenţă, cea mai rigidă a filosofiei. Chiar principele Dimitrie Cantemir scrie în limba latină un mic tratat de logică şi îşi exprimă intenţia de a-l traduce în româneşte. Samuil Micu tipăreşte Loghica, adecă partea cea cuvântătoare a filosofiei, făcută „pre limba românească” după filosoful Baumeister, iar Titu Maiorescu, ulterior, publică celebra sa Logică, reeditată în opt ediţii succesive.

La un studiu mai atent al întregii opere a lui Dimitrie Cantemir, a cărei finalitate o constituie lucrările de istorie, care i-au şi adus faima savantului de talie europeană, constatăm că acesta a urmărit în mod consecvent o idee majoră şi anume aceea a unităţii poporului român pe întregul teritoriu locuit de vorbitorii aceleiaşi limbi romanice. Or, această idee, susţinută şi de către cronicari, s-a dovedit corectă nu numai pentru trecutul îndepărtat, ci şi pentru viitorul prezis naţiei noastre, în condiţii favorabile, de către marele învăţat moldovean.

Spre deosebire însă de cronicari, a căror privire era îndreptată mai mult spre anecdotica istorică a trecutului, principele Cantemir face consideraţii teoretice, logico-metodologice asupra istoriei, cu largi deschideri spre viitor. Există un mers al lucrurilor, al istoriei, ca şi al lumii în genere, un mers care nu poate să încalce legile logicii. Cine slujeşte adevărul trebuie să apeleze la legile lui. Acesta este motivul pentru care principele este preocupat de logică. Slujind adevărul şi fiind convins că el este de partea noastră, căci, în mod evident, românii se găseau pe aceste locuri cu mult înainte de venirea populaţiilor nomade, Cantemir caută să-l fundamenteze logico-filosofic, apelând la ştiinţa gândirii. Aceasta, spre deosebire de cei care, căutând să infirme adevărul, nu o pot face cu argumente logice, ci „ritorice”, cum le zice Cantemir, fiind preocupaţi mai mult de „laudă” şi „hulă”, nu de „fiinţa lucrului”, adică de adevăr.

Faţă de aceste aspecte, mai mult de „basm” decât de istorie şi de izvoare literare, Cantemir propune o îndoială de tip metodic, apropiată de cea cartesiană. Întreaga istorie trebuie să fie scrisă cu respectarea unor canoane logico-metodologice. Principele moldovean cunoştea logica vremii, dar motivaţia acestei cunoaşteri şi a interesului pentru logică este aplicabilitatea ei practică în cercetarea istoriei şi, mai precis, în căutarea de argumente incontestabile ale unităţii poporului român. O dovadă formală a acestei situaţii o constituie conceperea axiomatică a istoriei din Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în care sunt menţionate formule utilizate frecvent abia în logica simbolică actuală. Exempli gratia, enunţul: „de pe fapte a lucrurilor fiinţă se cunoaşte, adică, atunci când un lucru este făcut, înţelegem că lucrul acela pricină înainte mergătoare au avut” se transcrie logico-matematic prin „q, deci p implică q”.

Pot fi găsite, fireşte, multe alte exemple. Important este faptul că aceeaşi situaţie a determinat şi specificul preocupărilor logico-filosofice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Începând cu Inochentie Micu-Clain, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, toţi marii gânditori ardeleni au fost interesaţi de problema unităţii naţionale a românilor.

Filosofii de Şcoală Ardeleană căutau argumente logice pentru unitatea românilor, pentru continuitatea lor pe teritoriul Daciei şi pentru drepturile ce li se cuvin şi, tot începând cu Micu-Clain, adversarii romanităţii n-au găsit niciodată contraargumente, ci au apelat, cum au făcut-o de când au ajuns pe aceste meleaguri, la reprimare prin forţă, la moarte, la chinuri şi la exil. Aceasta, în timp ce Samuil Micu medita la principiul noncontradicţiei şi al raţiunii suficiente. El încerca să-i convingă, cu argumente logice, pe cei care îşi imaginau că ar fi putut să accepte, că ceea ce are o raţiune suficientă, deci un temei îndreptăţit de a fi, necesită şi traducerea sa în fapt. Dacă poporul român, prin originea sa nobilă, prin limba care dovedeşte acest lucru, dar şi prin probele clare că a fost stăpânul prioritar şi majoritar al acestor locuri, are şi el drepturi egale cu stăpânitorii vremelnici, atunci, afirmă Samuil Micu, în conformitate cu principiul raţiunii suficiente, aceste drepturi trebuiesc date în mod necondiţionat românilor. Asupritorii străini n-au respectat principiul raţiunii suficiente. Istoria însă s-a dovedit că îl respectă. Căci ea respectă mersul firesc al lucrurilor, mersul lumii în conformitate cu principiile generale ale gândirii corecte.

Filosofii Şcolii Ardelene n-au reuşit să înfăptuiască Unirea şi nici eliberarea de sub asuprirea străină, dar lupta lor dreaptă pentru Unire i-a deprins cu însuşirea dreptei filosofări, a filosofiei raţionale, corecte, bazată pe principiile universale ale logicii.

Aşa se explică şi faptul că momentul primei Uniri efective, deşi parţială, a românilor a avut un ecou atât de puternic pe tot cuprinsul locuit de aceştia. Erau create deja bazele raţionale ale Unirii. Principiul raţiunii suficiente se dovedea nu numai corect, ci şi eficient.

Corifeii Şcolii Ardelene au lucrat deopotrivă în Ardeal ca şi în Principatele Române. Aşa se explică şi faptul că prima Unire n-a însemnat un sfârşit de drum, ci, mai degrabă, un început.

Aşa se explică de ce Maiorescu, un continuator al Maiorilor ardeleni, a fost cel mai de seamă susţinător al logicii şi al filosofiei raţionale, ca şi faptul că maiorescienii Constantin Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian sau Ioan Petrovici au continuat orientarea logică şi raţionalistă a filosofiei româneşti, care devine una dintre principalele sale caracteristici. Lupta pentru unitatea limbii româneşti literare s-a dus tot pe principii logice şi raţionale, ca şi aceea pentru ortografia acestei limbi, căci unirea teritorială a fost precedată de unitatea lingvistică şi culturală a românilor.

Idealul unirii a fost cel care a determinat, în ultimă instanţă, dar incontestabil, specificul logico-raţionalist al filosofiei româneşti, dar, în acelaşi timp, odată cu constituirea ei ca atare, în epoca maioresciană, filosofia românească a condus, la rândul ei, la desăvârşirea idealului unităţii naţionale a românilor.

Maiorescienii n-au fost numai un produs al constituirii istorice a filosofiei româneşti, odată cu idealul de secole al unităţii naţionale, ci au devenit, cum era şi firesc, principalii susţinători ai acestui ideal, dinainte şi de după Marea Unire. Argumentelor logice, de principiu, le-au fost adăugate argumente antropologice şi etnopsihologice.

Nu trebuie să ne mire deci că maiorescianul Constantin Rădulescu-Motru, descendent al lui Eufrosin Poteca, logician şi psiholog, instruit de Wilhelm Wundt în psihologia experimentală şi psihologia popoarelor sau etnopsihologie, scrie lucrări speciale dedicate poporului român. Să amintim doar lucrarea Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, în care Rădulescu-Motru, ca şi în alte scrieri, foloseşte termenul de „românism”, în mod declarat, fără nicio implicaţie xenofobă, şovină sau antiminoritară.

Problema unităţii naţionale a românilor devine, în felul acesta, de competenţa unei discipline filosofice, în cadrul căreia îşi găseşte nu numai justificarea istorică, lingvistică şi culturală, ci şi contextual-internaţională.

Conştiinţa unităţii naţionale a determinat, în viziunea lui Rădulescu-Motru, conştiinţa unităţii culturale a românilor, atât pe fundalul credinţelor, obiceiurilor şi culturii populare, cât mai ales prin intervenţia marilor noastre personalităţi culturale, a strălucitelor noastre „vocaţii filosofice”, cum le numeşte Rădulescu-Motru.

Acesta este drumul firesc, considera marele nostru filosof, către înfiriparea treptată a unei unităţi naţionale de ordin superior a românilor şi a minorităţilor noastre conlocuitoare, a unei unităţi bazată pe conştiinţa comunităţii de destin istoric.

Acest lucru a fost ilustrat exemplar, deşi parţial tragic, prin desfăşurarea evenimentelor violente din cel de-al Doilea Război Mondial şi de după război. Românii din teritoriile care au fost desprinse prin forţă din trupul ţării noastre şi-au pierdut nu numai legăturile spaţiale fireşti cu noi, ci şi comunitatea de destin. În orice formă s-ar fi menţinut unitatea naţională, chiar într-un regim comunist mai aspru decât cel precedent, soarta românilor de peste Prut, destinul lor istoric ar fi fost altul. Oricât de greu ar fi trăit, n-ar fi fost exterminaţi sau deportaţi în masă, pentru a le pieri urma pentru totdeauna. În măsura în care mai există români în acele teritorii, şi mai există, slavă Domnului, ei au experienţa trecutului şi, cum au dovedit-o mulţi dintre ei, şi conştiinţa comunităţii de destin istoric cu a românilor din patria-mamă. În afara acestei comunităţi nu mai este posibilă supravieţuirea fiinţei noastre naţionale decât în mod accidental şi vremelnic.

Pe de altă parte, minorităţile naţionale care s-au încadrat în comunitatea de destin a românilor au supravieţuit împreună cu aceştia, la bine şi la rău, cum se zice.

Acestea sunt aspecte teoretice, cu multe confirmări practice, ale idealului elevat, filosofic al unităţii naţionale a românilor după Marea Unire. Şi era firesc să fie aşa, căci filosofia aceasta românească s-a născut şi a crescut la umbra ocrotitoare a acestui ideal.

Există însă şi un alt aspect filosofic al problemei care transcende trecutul şi prezentul, ca şi previziunile, mai mult sau mai puţin corecte, ale viitorului.

Este vorba de acele construcţii filosofice, de după Marea Unire, care, mai mult decât cele artistice, greu traductibile în alte limbi, au încercat zidirea, ca să zicem aşa, în eternitate a idealului nostru naţional. Două dintre ele sunt exemplare: Spaţiul mioritic şi Sentimentul românesc al fiinţei.

În prima domină orizontul spaţial al inconştientului care determină un stil cultural material şi spiritual neimitabil, ca şi un sentiment al destinului, „încuibat subteran”, cum zice Blaga, în sufletul oricărui român. Iar orizontul acesta se găseşte, în mod firesc, în centrul, în inima teritoriului locuit de români. Este spaţiul-matrice al românismului. În jurul acestuia s-a înfăptuit Marea Unire şi numai în jurul acestuia va putea dăinui.

Acestea sunt elementele de fatum, de destin pe care le determină spaţiul mioritic asupra sufletului românesc. Dar nu există oare şi o determinare inversă, din partea sufletului românesc asupra lumii, asupra fiinţei în genere?

Există, considera Noica, o rânduială sufletească, o vocaţie constructivă românească de felul aceleia în care dăltuia Eminescu vocabule valahe pentru clădirea poeziilor sale monumentale sau de felul aceleia în care poetiza Brâncuşi, rimându-şi seriile sculpturale în poeme megalitice. La fel au făcut-o, chiar cu mai multă migală, creatorii anonimi ai fiinţei noastre, întruchipată în pridvoare cu coloane, în porţi sculptate şi troiţe, şlefuite secole de-a rân­dul, pentru a le da strălucirea de astăzi a nestematelor.

Din toate acestea răzbate, spunea filosoful Noica, sentimentul românesc al fiinţei, dorul acela întru ceva, care ne şi adună pe aceleaşi pridvoare, ne ţine la vorbă în faţa aceloraşi porţi, ne strânge sub aceleaşi turle de biserici şi ne îngenunchează în faţa aceloraşi troiţe, pe fundalul cântecelor noastre bătrâneşti cu versuri mioritice. Iar dătătorii de seamă pentru toate acestea, „semădăii”, cum le zicea Noica, ai unităţii noastre culturale au fost filosofii români.

Etapa de sincronizare a filosofiei româneşti cu cea occidentală a atins apogeul în epoca numită maioresciană.

Lui Titu Maiorescu i s-a reproşat adesea sterilitatea creativă şi chiar lipsa de vocaţie filosofică. Uitându-se sau ignorându-se că nicio iniţiere nu începe cu inovaţii.

În afara faptului că Maiorescu s-a dovedit chiar precoce, prin elaborarea unui manual de logică în timpul liceului şi publicarea, la 20 de ani, a unei lucrări de filosofie în Germania, el a înţeles mai bine decât toţi contemporanii săi necesităţile imediate ale momentului de constituire efectivă a culturii române. Era o epocă în care, pentru a-şi găsi propriul făgaş, cultura noastră începătoare trebuia să se inspire, până la imitaţie, din cea occidentală, dominantă pe plan mondial. Şi aceasta, mai ales pe tărâm filosofic şi ştiinţific. Este şi motivul pentru care Maiorescu, în loc să se hazardeze în construcţia vreunei filosofii excentrice, bazată pe cine ştie ce neaoşisme, consideră fundamentale cursurile de Istoria filosofiei contemporane şi de Logică, pentru familiarizarea noastră cu filosofia curentă occidentală.

S-a dovedit că aceasta a fost direcţia cea bună, care ne-a scutit de rătăciri zadarnice şi de situaţia penibilă a unor debuturi ridicole.

Titu Maiorescu şi-a trimis principalii discipoli la studii în Franţa şi Germania şi i-a îndrumat pe propriul său drum, de însuşire a filosofiei, în vederea predării acesteia la universităţile româneşti. Ceea ce nu i-a împiedicat pe maiorescieni să-şi aducă, în cunoştinţă de cauză, contribuţiile lor filosofice.

Dacă Titu Maiorescu, pentru tendinţa amintită, a fost la un pas de a fi învinuit, pe nedrept, de plagiat, Petre Andrei constată că maiorescianul Ion Petrovici a elaborat, cu 10 ani înaintea lui Edmond Goblot, celebra raportare inversă a noţiunilor pe bază de sferă şi conţinut. O analiză atentă a lucrărilor de logică ale lui Petrovici pune în evidenţă şi alte priorităţi despre care se poate vorbi abia în zilele noastre. Amintim doar interesul acestuia pentru logica modală, în cadrul căreia a obţinut rezultate originale care pun în discuţie valabilitatea universală a anumitor legi silogistice sau problema judecăţilor singulare în silogistică, discutată abia prin anii ’50 de către Jan Lukasiewicz.

Dar şi maiorescianul Constantin Rădulescu-Motru are o lucrare remarcabilă despre Logica genetică, ceva asemănător elaborând, mult mai târziu, Jean Piaget.

Este o epocă în care abundă priorităţile româneşti, mai mult sau mai puţin recunoscute. Acum trăieşte medicul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, care s-a dovedit a fi şi un bun filosof spiritualist, aspru combătut de materialiştii vremii şi mai târziu de marxişti. Şi totuşi conceptul său de bioplasmă, despre care vorbea la sfârşitul secolului trecut, este astăzi un termen curent, reluat prin anii ’60 de biologul Eugen Macovschi şi de numeroşi savanţi americani şi sovietici. Bioplasma este considerată astăzi a cincea stare a materiei, căreia i-ar corespunde o energie specifică, bioenergia, pe care Paulescu o numise „agent animator” şi uneori „suflet”. După ultimele cercetări s-a constatat că aşa-numitul „biocâmp” este mai degrabă un câmp informaţional, uneori de natură electromagnetică, dar alteori de o natură imposibil de recepţionat fizic, ceea ce îi conferă, dacă nu semnificaţia de „agent spiritual”, cel puţin de „agent nematerial”, care se dovedeşte tot mai apropiat de ipoteza spiritualistă a medicului Nicolae Paulescu.

Dar „epoca de aur” a filosofiei româneşti a fost între cele două războaie mondiale, când filosofii români se simţeau în Occident ca la ei acasă. Se zice că Martin Heidegger, când lâncezeau discuţiile la seminar, avea obiceiul să întrebe: Wo sind die Lateiner? Unde sunt lateinerii? Iar „lateinerii” aceştia erau tinerii filosofi români, bine pregătiţi la cele trei universităţi româneşti de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj.

Este şi epoca marilor profesori de filosofie, urmaşii maiorescienilor, care nu se mai rezumau la simpla prezentare a filosofiei occidentale, ci începuseră să traseze pârtiile proprii, pe care au şi pornit filosofii mai tineri şi cei cu mai mult noroc au şi ajuns la rezultate remarcabile.

Trebuie amintit aici, în primul rând, profesorul Nae Ionescu, în jurul căruia s-au creat tot felul de legende, dar care a avut şi numeroşi adversari şi mai are încă. El a fost primul filosof român care a scris o lucrare de doctorat bazată pe cercetări de logică simbolică şi pe fundamentele matematicilor, în 1916, când dezbaterile pe aceste teme erau încă la început. Fără să cunoască lucrările intuiţioniştilor olandezi, impuse abia prin anii ’30, el adoptă, bazat pe tradiţia matematicienilor francezi, o poziţie apropiată de aceştia, pe care o expune şi în cursurile ulterioare şi care a fost continuată la noi de către matematicianul Octav Onicescu şi apoi de Grigore C. Moisil cu rezultate remarcabile.

Republicarea recentă a cursurilor pe care le-a ţinut Nae Ionescu, unele în premieră naţională, cum a fost şi cursul de filosofia religiilor, oferă astăzi dovezile materiale incontestabile că el a fost cel care i-a îndrumat cu adevărat pe urmaşii care i-au şi purtat o deosebită recunoştinţă. Poziţia fenomenologică a lui Nae Ionescu a fost adoptată ca atare de către Mircea Eliade în formula „morfologiei religiilor” şi a fost singura la vremea respectivă care a stimulat studiile de istoria religiilor, contestabilă din perspectivele critice şi apologetice care mai domnesc şi astăzi în filosofia religiei. Nae Ionescu a fost un precursor al disciplinei care se numeşte astăzi „religiologie” sau ştiinţa despre religie.

Multe direcţii, la fel de importante, trasate de Nae Ionescu, n-au mai putut fi urmate decât parţial, apropiaţii profesorului având de suferit pedepsele aspre ale urgiei comuniste. Numai Constantin Noica a reuşit să supravieţuiască fizic şi moral, după o condamnare la 25 de ani temniţă grea, din care a executat mai mult de 6 ani. Constantin Floru şi Virgil Bogdan nu şi-au mai putut reveni decât parţial după trauma comunistă, iar Mircea Vulcănescu, mândria şcolii lui Nae Ionescu, a murit, în 1952, în închisoarea de la Aiud.

Istoria filosofiei româneşti are pagini stropite cu lacrimi şi sânge. Iar aceste evenimente triste s-au petrecut tocmai în momentele de apogeu ale filosofiei noastre. Adică atunci când aceasta s-a apropiat cel mai mult, în termenii lui Hegel, de postura aceea de sanctuar al culturii române, al templului nostru spiritual.

Toate marile noastre înfăptuiri ştiinţifice şi culturale purtau pecetea vizibilă a filosofiei, se împărtăşeau din izvoarele acesteia, porneau şi se reîntorceau cu daruri preţioase care ar fi putut să conducă filosofia românească spre cele mai înalte piscuri ale recunoaşterii mondiale.

Filosofia istoriei a fost onorată de personalităţi de talia lui Xenopol, filosofia dreptului şi logica juridică de Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia; filosofia matematicii şi logica simbolică de Octav Onicescu şi Grigore C. Moisil; filosofia fizicii de Ştefan Lupaşcu; filosofia artei şi estetica de Tudor Vianu şi Mihai Ralea.

Doi dintre medicii noştri filosofi merită o menţiune specială: Daniel Danielopolu şi Ştefan Odobleja.

Medic de prestigiu, preşedinte al Academiei de Medicină din 1935, autor a peste 1 200 de studii de specialitate, Danielopolu a lucrat, de prin anii ’28, la o teorie general-filosofică a medicinei. Ea se bazează pe o interpretare dialectică, în cinci timpi, reflexivă, numită şi „cerc vicios”, a două forţe antagoniste, care se găsesc într-un raport de interstimulare reciprocă. Starea de sănătate şi de boală a organismului este reprezentată prin deschideri şi închideri ale unor cicluri pentadice de acţiune a forţelor opuse la diferite niveluri ale organismului. Ciclurile acestea nu sunt altceva decât scheme ale afrentaţiei inverse, numită feed-back, iar autorul lor este considerat astăzi un precursor al biociberneticii.

Ştefan Odobleja este autorul Psihologiei consonantiste, publicată în anii 1938 şi 1939. Ea nu s-a bucurat de o difuzare corespunzătoare decât cu aproape patru decenii mai târziu. Este vorba de o lucrare amplă de fundamentele ştiinţelor bazată pe logică şi psihologie. Aplicând metoda modelării geometrice a conceptelor şi a legilor, definirea, clasificarea şi diviziunea lor, Odobleja descoperă, la un nivel de maximă generalitate, o platformă comună a acestora, o zonă de consonanţă a unor domenii teoretice şi practice cu totul opuse în alte privinţe. Consonantismul acesta, bazat pe o lege universală a reversibilităţii ciclice, de tipul conexiunii inverse, îl conduce pe Odobleja la ideea posibilităţii de mecanizare a gândirii, de realizare a unei gândiri „artificiale şi provocate”, cum o numeşte el, pentru care a şi fost considerat un precursor al ciberneticii.

În ultimii ani ai vieţii, în condiţii precare, a lucrat la aşa-numita „logică a rezonanţei”, care urma să ofere bazele teoretice ale unei cibernetici a viitorului, în care să poată fi mecanizate şi automatizate actele creatoare efective ale minţii umane.

Aceeaşi temă a circularităţii apare în lucrările inginerului Paul Postelnicu, cu aplicaţii directe în telefonie, dar şi cu implicaţii general-filosofice, ca fenomen care ar sta la „baza genezei lumii”.

În fine, Constantin Noica face din circularitate, în lucrarea Devenirea întru fiinţă, o problemă centrală a filosofiei.

Putem aprecia, fără reţineri, având în vedere aceste exemple, că plutea ceva deosebit în atmosfera ştiinţifică şi filosofică românească. Ceva care îndemna spre un pas hotărâtor. Însăşi tema aceasta, a circularităţii, a învârtirii pe loc, a reversibilităţii dovedea o autoreflexie, o ezitare chibzuită înaintea unei hotărâri care însă n-a mai apucat să fie luată.

Mircea Vulcănescu, în cadrul unor emisiuni radio despre filosofia românească din anii ’30, o consideră, pe bună dreptate, la înălţimea exigenţelor hegeliene. Se ajunsese la existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice româneşti nu numai originale şi bine fondate pe cunoştinţele teoretice ale vremii, dar şi cu o seamă de priorităţi. Exista un mediu larg de difuzare a ideilor filosofice prin reviste de specialitate şi cultură generală, cărţi, cursuri şi conferinţe. Majoritatea oamenilor de ştiinţă aveau preocupări filosofice, iar în gimnazii şi licee se predau toate disciplinele filosofice. Apăruseră şi filosofi cu preocupări politice, istorice şi religioase, pe care Mircea Vulcănescu îi considera reprezentativi pentru unitatea elevată dintre filosofie şi identitatea naţională. Neamul, zicea Mircea Vulcănescu, este o realitate „care stă la încheietura metafizicii cu istoria”.

A fost o vreme în care filosofia românească era cu adevărat sanctuarul culturii noastre. Astăzi ne găsim departe de acele timpuri, ca şi de marile vocaţii filosofice româneşti, cărora le aducem pe această cale modestul nostru omagiu.

Înaintea noastră a făcut-o însă Academia Română, care i-a reprimit pe membrii nerecunoscuţi de fosta academie comunistă. Din păcate, niciunul dintre filosofii academicieni n-a mai apucat aceste zile. Ne referim la: Lucian Blaga, P. P. Negulescu, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru şi Nicolae Bagdasar. Ceea ce nu ne opreşte ca, cel puţin acum, să le acordăm cinstirea cuvenită. La fel şi filosofilor membri post-mortem ai Academiei Române: Petre Andrei, Mircea Eliade, Mircea Florian, Ştefan Lupaşcu, Constantin Noica, Ştefan Odobleja şi Nicolae Paulescu.

Primul pas în vederea renaşterii filosofiei româneşti, a cărei posibilitate se întrevede astăzi, o constituie înnodarea, într-un fel sau altul, a firului tăiat cu trecutul nostru filosofic. Aceasta, în ciuda faptului că, după Revoluţia din 1989, au început să fie din nou atacate în anumite publicaţii marile personalităţi de la care ne revendicăm noi ca români, de la Eminescu şi Iorga, până la Eliade, Cioran şi Noica – filosofi pe care nici n-am apucat bine să-i reabilităm după interdicţiile ceauşiste. Dar, iată, a sosit vremea când avem şi noi dreptul de a ne spune cuvântul şi anume aici, în Academia Română, sub această înaltă cupolă, sub privirea de safir a zeiţei Palas Atena.

În timpul domniei comuniste, chiar dacă au dispărut mulţi dintre filosofii noştri sau li s-a impus tăcerea, cărţile lor au supravieţuit şi s-au găsit câţiva cărturari şi filosofi care au încercat şi chiar au reuşit să republice o parte dintre acestea sau să le ducă mai departe gândul. Dar încercările lor au fost puţine şi, în ultimii ani ai dictaturii, chiar interzise.

Au existat totuşi, între anii ’64 şi ’75, înaintea „revoluţiei culturale”, şi momente de relaxare. Athanase Joja, fost preşedinte al Academiei, a înfiinţat un Centru de Logică, la care a primit o parte dintre filosofii prohibiţi sau proaspăt scăpaţi din închisorile comuniste. Într-un timp-record s-a înfiripat la Bucureşti o şcoală puternică de logică, cu trei publicaţii periodice, dintre care două în limbi străine. Ca semn al recunoaşterii internaţionale a acestei şcoli, în anul 1971 s-a desfăşurat la Bucureşti, sub preşedinţia lui Athanase Joja, al IV-lea Congres mondial de logică, metodologie şi filosofia ştiinţei. Centrul de Logică a fost însă prima instituţie filosofică desfiinţată în focul „revoluţiei culturale”, după care au urmat cele de sociologie, psihologie şi pedagogie. S-a urmărit în mod evident şi s-a reuşit în bună parte stingerea oricărei mişcări filosofice de amploare. Cu excepţia câtorva lucrări de istoria filosofiei, în care autorii erau nevoiţi să aducă ofrande idolilor străini ai marxismului, au fost publicate sporadic cărţi neutre de logică, epistemologie şi filosofia ştiinţei sau lucrări filosofice, chiar de amploare, ca Ortofizica şi Inelul lumii materiale ale academicianului Mihai Drăgănescu, apărute sub titluri care să amăgească vigilenţa antifilosofică a cenzurii comuniste.

Sunt oare astăzi condiţii prielnice pentru reînvierea ca atare a filosofiei româneşti? După ce „idolii” aceia străini au fost îndepărtaţi din „templu”? În principiu, se poate răspunde afirmativ. Căci la noi, ca şi în alte părţi, fără a mai fi oprimaţi sau interzişi, se vor ivi din nou acei gânditori solitari, care se mulţumesc cu puţin, dar care pot oferi în schimb cele mai profunde gânduri despre naţia lor şi despre destinul acesteia, ca şi al lumii în genere. Ei pot înnoda, cu timpul, firul rupt al tradiţiei noastre filosofice. Dar este oare suficient acest lucru? Pentru semnificaţia majoră, de „sanctuar”, a filosofiei? Evident că nu!

Astăzi chiar şi în Occident sunt multe piedici în calea filosofiei, care, din „regină” a ştiinţelor, a devenit „cenuşăreasa” acestora. Spiritul pozitivist al vremii a dus la triumful intelectului, a gândirii practice. Or, raţiunea, cum s-a spus cândva, nu are nici mâini cu care să muncească şi nici neruşinarea de a putea cerşi. Postmodernismul actual proclamă din nou sfârşitul filosofiei. Dar astfel de lucruri s-au mai spus.

Avem astăzi câţiva filosofi de prestigiu, cercetători, cadre didactice universitare şi studenţi care preţuiesc filosofia românească şi au pornit-o pe drumul cel bun al reconstrucţiei sale.

Este curios, la prima vedere, faptul că savanţi autentici, chiar din discipline ultramoderne, ca informatica, cibernetica, genetica ş. a., simt nevoia filosofiei adevărate şi unii chiar o practică în forma sistemelor filosofice, bazându-se în mod expres pe contribuţiile înaintaşilor noştri, savanţi şi filosofi. Acelaşi interes pentru filosofia autentică şi tradiţiile ei îl manifestă şi juriştii, revalorificând lucrările româneşti de filosofia dreptului, care erau practic interzise în regimul comunist, ca şi pe cele de filosofia istoriei, a religiei sau a artei, incompatibile cu dogma marxistă. Ceea ce înseamnă că reconstrucţia edificiului culturii noastre, a „templului”, se face, în ciuda orientării pozitiviste, cu reînscrierea din mers a filosofiei pe coordonatele sale fireşti.

Pozitiviştii şi marxiştii întârziaţi sunt însă numai o parte, uşor detectabilă, a internaţionaliştilor pentru care filosofia românească nu valorează aproape nimic. Există şi alte tendinţe, lăudabile la prima vedere, de a ne ţine mereu la curent cu ceea ce se face „dincolo” sau s-a făcut deja. Dar extazul prelungit pentru lucruri care nu ne aparţin, preluate adesea în mod necritic numai pentru faptul că sunt undeva la modă, chiar dacă nu ne este direct dăunător, ne înscrie în rândul ucenicilor, al veşnicilor învăţăcei, care nu mai ajung niciodată „calfe şi zidari”. Or, occidentalii aceia au obţinut rezultate serioase, tocmai respectându-şi propriile lor tradiţii, cum ar trebui să le respectăm şi noi pe ale noastre.

Abatele Galiani zicea că nu este important să te vindeci, ci să te obişnuieşti cu bolile tale, dacă le ai. Cu „maladiile spiritului” tău, cum le spunea Constantin Noica. Căci tocmai „bolile” acestea sunt rodnice. Ele strică, în accepţia romanticilor, echilibrul acelui principium individuationis, al liniştii şi nepăsării în faţa lumii şi a cursului ei, al calculului mecanic care ne spune, în ultimă instanţă, mereu acelaşi lucru, că unu şi cu unu fac doi! Considerând deci vindecătoare leacurile unor boli de care suferă alţii, riscăm, în măsura în care noi înşine suntem suferinzi, să ne facem mai rău, aplicându-le decât lăsându-le în plata Domnului şi văzându-ne noi de bolile noastre. Cam în felul acesta înţelegea filosoful amintit „spiritul românesc în cumpătul vremii”.

Dar există oare un „spirit românesc” sau chiar un „sentiment românesc al fiinţei”? Deci o modalitate specifică a noastră de a suferi „în cumpătul vremii” şi de a da glas acestei suferinţe nu numai în versuri, ci şi în forma aceea stranie a metafizicii? Dacă răspunsul este pozitiv, atunci nu mai trebuie să ne mire comparaţia lui Hegel cu „templul” şi „sanctuarul”, ci trebuie să ne apucăm de reclădirea edificiului, sau cum vrem să-i spunem, a unui lăcaş pe măsura acestui spirit şi abia apoi să facem măsurătorile, să numărăm, să cântărim şi să calculăm, la nevoie, asemănările şi deosebirile de alte edificii, ale altor spirite.

Chiar dacă Spiritul Absolut este acelaşi, veşnic identic cu sine, ca Fiinţa încremenită a lui Parmenides, care nu poate să respire, căci ea este Totul, el a fost conceput mereu altfel, în vremuri diferite şi în locuri diferite.

A purtat tot felul de nume şi a fost evocat în forme particulare, ca spiritus loci. Adică tot vorbim de spiritul raţionalist al filosofiei franceze, de cel speculativ al filosofiei germane sau pragmatic al celei anglo-saxone şi le tot imităm, când pe unele, când pe altele, dar uităm de propriul nostru spirit sau îl lăsăm aşa, la voia întâmplării.

În clipe de restrişte, de „cumpăt al vremii”, s-a văzut că românii au început să asculte din nou sunetul clopotelor şi s-au întors la religia lor, la lăcaşurile lor de cult, aşa modeste cum sunt ele, faţă de templele greceşti sau domurile gotice, fără să-i treacă cuiva prin minte asemenea comparaţii. Şi iarăşi s-au apucat de clădit biserici şi le fac după acelaşi tipic, în spiritul locului.

Dacă există un spirit al nostru, un sentiment românesc al fiinţei, înscris în codul nostru genetic şi scris ca atare în cărţile noastre de filosofie, nu este oare firesc să ni-l aducem aminte tocmai acum, când însăşi fiinţa noastră naţională cade în cumpătul vremii? Să nu ridicăm oare acum ziduri groase în apărarea acestui miez de lumină, a candelei în care pâlpâie flacăra spiritului nostru?

„Tensiunea esenţială”, ca să-i zicem aşa, a filosofiei româneşti o constituie tocmai problema propriei sale existenţe. Problemă care, în condiţiile normale ale unei continuităţi culturale, cum s-au petrecut lucrurile la alte popoare, care n-au trecut prin infernul comunist, nici n-ar fi trebuit să apară.

Având în vedere însă faptul că nu suntem nevoiţi să pornim de la zero, să repetăm deci istoria înfiripării ex nihilo a filosofiei, descărcarea acestei „tensiuni” are o soluţie simplă şi rezonabilă – refacerea şi continuarea în spirit constructiv a tradiţiilor noastre filosofice, a unor vocaţii filosofice exemplare de genul celor câteva, adunate aici întreolaltă, cărora le-am adus, în petrecerea anilor, ca şi în cadrul acestui discurs, mult cuvenita cinstire.

Nu spune nimeni să nu reînnodăm şi tradiţia legăturilor cu filosofia occidentală sau chiar cu cea orientală, care a şi început deja să ne inunde librăriile, chioşcurile şi pieţele şi s-o facem chiar în mod admirativ, cum am facut-o în vremuri mai bune, dar să ne vedem, înainte de toate, de bucuriile şi necazurile noastre, ale naţiei române şi ale credinţei străbune.

Să fim, cu alte cuvinte, pregătiţi când Spiritul Absolut al filosofiei va întreba, cu glasul vreunui alt Heidegger: „Unde sunt lateinerii?”, ca să-i putem răspunde fără nicio sfială: „Suntem aici!”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog