Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

MEMORIALISTICĂ

EI și NOI

Mircea DRUC

Alte articole de
Mircea DRUC
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

7. Amprente

„În copilărie, creierul nu este îndeajuns de dezvoltat încât să înțeleagă primele noastre experiențe și astfel ele devin amintiri nerezolvate, inconștiente... Ca adulți, unele dintre răspunsurile noastre la situații și evenimente sunt reacții la un trecut care nu mai există. Ele au devenit reflexe protectoare automate... Putem recunoaște cu exactitate cum sunt conectate acțiunile noastre de astăzi cu experiențele din copilăria timpurie, cu relațiile cu părinții, dar și cu generațiile, istoria și cultura trecutului.”

Menis Yousry

 

 

Un disident

Pe parcursul vieții am conștientizat: diverse personaje din epoci diferite și-au pus amprenta asupra psihicului meu. Comportarea lor mi-a servit drept ghid moral în situații critice; exemplul lor declanșează frecvent un cenzor sincron. Prin empatie, reacționez identic la provocări și stimuli exteriori specifici. Continui să cred și astăzi că am fost modelat încă din copilărie de bunicul Ștefan Ciubară pe care, involuntar, l-am imitat adeseori. El mi-a rămas în memorie ca un simbol al confruntării între două lumi. Când puterea sovietică s-a înrădăcinat adânc în Pociumbăuţi, el se apropia de final. Atitudinea sa critică faţă de rânduielile sovietice i-au creat reputaţia unui disident sui generis. Din această cauză, pe timpul deportărilor și al colectivizării familia noastră trăia cu frica în sân. Bunica Eugenia îl implora adeseori: „Mata, Ştefane, nu le mai zice nimic la aiştia, că-i rău de noi! ”.

Bătrânul recalcitrant îi lua mereu peste picior pe activiştii satului. Tănase a lui Ţârlan, secretarul comsomoliştilor, nu putea să treacă pe lângă noi, că bunicul însenina la gard: „Auzi, Afanasii Ivanovici, tu ştii că tătucă-tu ieşea primăvara la plug, adormea pe brazdă şi-l ciupeau coţofenele?”.

Victima ironiei suporta tăcut acest apropo jignitor. Bunicul mai zicea şi de-a dreptul: „Activiştii sunt viţă de oamenii leneşi, curvari şi beţivi. Aiştia caută să trăiască numai din chilipiruri”. Văzând fâstâceala bietului Tănase, moşneagul continua ofensiva verbală: „De ce porţi, flăcăule, o vechitură moscălească? Am în pod o căciulă de astrahan. Drept că a mai pus baba cloşca în ea, dar mai bine ţi-ar sta decât asta, cu urechi clăpăuge...!”.

Faptul că Ştefan Ciubară era cel mai bătrân om din sat îi servea, probabil, un fel de garanţie că nu va fi pedepsit. Şi ereticul se distra. Câte un activist mai înţepat îl repezea: „Taci dracului, Haba (porecla lui Ştefan Ciubară, pe care eu, nepotul, o moştenisem). Nu mai hăbăi atâta c-o să ajungi în Siberia!”.

„Niciodată! replica moşneagul rebel. Până să mă duceţi voi în Siberia, eu mor pe drum, şi tot nu mai ajung acolo...”. Astfel îşi exprima supremaţia faţă de venetici şi impostori. Bunicul aparţinea deja acelei lumi asupra căreia eliberatorii şi gâştele colhoznice nu mai aveau nicio putere.

Îmi amintesc ce bucurie când bunicul mă lua cu el la cele două mori de pe Ciuhur. La moara lui Iuza, dinspre Pociumbeni, mă scăldam și mâncam miez de floarea soarelui de la presa de ulei. La moara lui Ladu, dinspre Stolniceni, prindeam la gârlă câte o traistă de raci. Din spusele sătenilor, aici, în casa morii, se întâmplase o mare tragedie. Înainte să-i treacă pragul, bunicul își făcea cruce. La români locuise acolo arendașul cu soția și doi copii. Ofticat de atâtea taxe și impozite, venea adesea pe la bunicul, să mai pună țara la cale. „Ștefane, să știi de la mine, vin rușii în curând... O s-o ducem mult mai bine!”.

În ’40, la o lună după cedarea Basarabiei, bunicul se trezește cu arendașul la poartă: „Ștefane, aiștia nu-s rușii, pe care eu i-am așteptat! Primește-ne, te rog, să stăm la tine o zi-două, până găsesc ceva”. Puterea sovietică îl expropriase. I-a luat moara și l-a dat afară din casă. Apoi, un șef de la raion i-a permis „fostului ilegalist” să ocupe două cămăruțe, ca gestionar al morii, devenită întreprindere de stat. Peste un an, ca să nu nimerească în mâinile nemților, evreul și-a omorât soția și copiii cu toporul și a incendiat casa. Când oamenii au sărit să stingă focul, l-au găsit spânzurat în pod...

În mod tradițional, țăranii noștri duceau tot ce aveau de vânzare la piața din Cernăuți. Acolo îi aștepta Haim, un angrosist dintre vechile cunoștințe ale bunicului. Țin minte, după foamete, venea vreun sătean alarmat: „Moș Ștefane, am «ieșit din brânză» tare bine și mă gândeam să duc cașul și urda la Cernăuți. Dar am auzit că Haim e plecat, n-o să fie sâmbăta asta”. „Fără un ovrei se face târgul. Îl găsim noi pe Mayer, că-i mare neamul negustorilor...”

Adeseori ne trezeam cu „musafiri”. Bunica era necăjită, fiindcă nu prea avea ce să pună pe masă. Eu rămâneam numai ochi și urechi. Dar nu înțelegeam mare lucru. Bunicul se întreținea cu „partenerii de afaceri” într-un fel de lingua franca: cu șefii vorbea rusește, cu negustorii – ovreiește, cu potcovarii și tinichigiii – țigănește. Se întâmpla ca bunicul să aibă nevoie de ajutor: „Hai, Marcel, cu mine, până la fierăria lui Neniță să aducem...”. „Nu vreau!” „Bine, nepoate, fără un ovrei se face târgul”. Această frază de serviciu trăda calm și înțelegerea situației: „Nu face nimic, mă descurc și singur” sau „Caut altă soluție”. Am preluat de la bunicul maniera sa de a-i trata pe cei care te refuză fără niciun motiv, sau te sâcâie cu invitații și oferte inacceptabile.

Februarie, 1951. Alegeri! Activiştii, precauţi să nu iasă cu scandal, trimit în misiune două tinere comsomoliste. Cu voce mieroasă, caută să-l linguşească pe bunicul: „Stepan Ivanovici, mata eşti om în etate, n-are rost să vii la votare prin troiene. Aducem noi urna acasă”. Dar era greu să-l tragi pe sfoară: „Lăsaţi-o baltă! Cine va trimis? Cine îmi poartă de grijă?”.

Nici bunica, nici mama nu reuşeau să-l convingă ca să accepte oferta. Şi, cu toţii, dădeau din mâini a lehamite. Aveam la activ şi alte eşecuri în acest sens. Înainte de revelion, bunicul ignorase decizia consiliului de familie. A plecat la Brătuşeni. În centrul raional avea loc trecerea în revistă a formaţiunilor artistice de amatori. A convins o bătrână vădană din sat să-l însoţească. Au urcat pe scenă, au cântat şi au dansat, piese folclorice nealterate, vechi, de când „era bunica fată mare”. Au câştigat un premiu bănesc şi câte un costum... Aşa că, nu putea bunicul să omită o eventuală plăcere cu ocazia alegerilor...

Satul e plin de pancarte şi steaguri roşii. La scoală, drânga-drânga-drâng o orchestră din strânsură. Ţineţi-vă bine, Ştefan Ciubară merge la votare! Înalt, cu ochi albaştri, în tinereţe era blond, cu barbă albă şi semeţ: „Bună ziua doamnelor şi domnilor!”, salută răspicat, pe vechi, ca la români, şi activiştii înţeleg: semn rău.

„O, ce bătrân interesant! se înduioşa polnomoşnicul de la raion. Acesta era un rus autentic, nu ca hoholii sau alți „ruşi de profesie”, de prin părţile noastre. Ce păcat că nu ştie ruseşte!”

„Eu n-am să votez! declară alegătorul capricios. Doresc, mai întâi, un cântec!” Activiştii sar alarmaţi, nerăbdători: „Ce cântec, moş Ştefan!?”. Moşul le explică. Polnomoşnicul, indulgent, face semn cu capul, în sensul: „Daţi-i drumul, ce vă codiţi atâta!”. Acesta n-are de unde să ştie că bătrânul... Ce oroare! Comandase „Vasilică din Craiova”. De fapt, nu-i poţi explica în două cuvinte unui rus născut pe Volga că adjectivul „român” conţine a priori un fel de crimă politică... Că acest cuvânt nu se poate compara nici măcar cu adjectivele „bulgar”, „maghiar” etc.

Și astfel, în ziua alegerilor, la sovietici, niște muzicanţi timoraţi – Ilarion la vioara lui fără o coardă, Sârghi la contrabas și doi țigani din Pociumbeni – unul la tobă și altul la trombon – execută un șlagăr «блатной», de la români... Ştefan Ciubară stă în poziție de „drepţi”, sobru, solemn, de parcă s-ar intona „Trăiască Regele”. Se închină şi mulţumeşte... într-o rusă perfectă. Polnomoşnicul reacţionează entuziasmat, dar iată ce aude drept răspuns, în ruseşte, desigur: „Am avut onoarea şi fericirea să trăiesc sub împăratul Franz-Iosif, sub împăratul Nicolai Alexandrovici şi acum, iată, sub împăratul Iosif Visarionovici!”.

„Stepan Ivanovici, tovarășul Stalin nu-i împărat!”, îl lămurește pripit un activist. „Dar ce-i? Eu îl servesc cu adevăr şi credinţă, sunt paznic la moara lui Ladu! Noi cu bătrâna ne mulţumim cu ce avem. Ce-ar fi să aibă şi el o capră, să dea câte cinci litri de lapte pe zi – ce, nu-i de ajuns? Atunci poate n-ar mai umbla prin sat fel de fel de agenți: daţi lapte, daţi carne, daţi ouă, daţi lână...”

Apropo, cam aşa proceda Ştefan Ciubară şi pe timpul românilor. Fusese în opoziţie permanentă cu autorităţile locale şi membrii diverselor partide politice. Avea marea plăcere să-i tachineze pe inspectorii şi agenţii fiscali. Se ciondănea mai ales cu unul Şoşu, român basarabean, dintr-un sat de pe malul Prutului. Ştia că-l cheamă Nicolae, iar pe taică-său Ion. Când îl vedea intrând pe poartă, ca să-l impoziteze, îl saluta sarcastic: „Ну, Николай Иванович, как дела?”.

Auzeam în familie că Şoşu era tare supărat. La rugămintea familiei Vornicu, agentul fiscal l-a împlinit pe Ştefan Ciubară. Dar a luat, în contul datoriei, numai hainele de gală ale domnişoarei Elena Ciubară. Cu toată stratagema, domnişoara Ninela Vornicu a pierdut partida. Cică, Ilenuţa lui Haba ar fi apărut, inopinat, la mijlocul petrecerii, îmbrăcată în hainele lui maică-sa, şi tot pe ea au ales-o regina balului.

La a doua venire, în primăvara lui ’44, eliberatorii au dezmembrat definitiv numeroasa familie a lui Ştefan Ciubară. Doi feciori, unul tehnolog-vinificator, altul profesor de matematică, şi două fiice măritate s-au evacuat peste Prut. Fiecare cu familia şi copiii săi. Au devenit astfel refugiaţi în propria lor ţară, România. În Basarabia au rămas: bunicul şi bunica, trei fiice şi doi feciori. Cel mai mare dintre feciori, Andrei Ciubară, a absolvit seminarul teologic. Nu mai ştiu din ce cauză, dar nu a reuşit să treacă Prutul. Cu toate presiunile şi promisiunile din partea autorităţilor sovietice, nu şi-a schimbat profesia. Peste vreo zece ani a obţinut din nou dreptul de a practica preoţia.

Feciorul cel mai mic a avut un mare ghinion. Elev fiind, împreună cu un coleg a fost martorul unei încăierări dintre un popă şi profesoara lor. Popa i-a somat să-şi ţină gura. Dar profesoara a decis să-şi facă dreptate şi i-a chemat ca martori oculari. La judecată elevii au spus ce-au văzut cu ochii lor: „Popa a lovit-o!”. Preotul i-a anatemizat pe ambii copii. Ghiţă Ciubară a dispărut fără urme, iar colegul său s-a spânzurat. Abia la sfârşitul lui ’44 am aflat că fugise peste Nistru. Că a fost mobilizat în Armata Roşie, că a devenit ofiţer – tanchist. Una din fiicele rămase în Basarabia a fost deportată cu familia în Siberia, iar fiica cea mai mare şi mama Ileana au împărţit destinul oamenilor din Pociumbăuţi.

 

Niște români

Citisem romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu când s-a născut fratele meu, mezinul. Am insistat să-i punem numele „Emil”, în onoarea eroului principal. Fratele scriitorului, Emil Rebreanu, executat de autoritățile austro-ungare, este prototipul lui Apostol Bologa. Un ofițer rezervist în armata austro-ungară, Apostol Bologa, pentru comportare eroică pe frontul italian, este ridicat în grad, decorat cu o medalie. Mai târziu, batalionul său este transferat din Italia în Carpați. Într-o noapte a încercat să treacă linia frontului. Cine a citit cartea sau a văzut filmul înțelege la ce mă refer: ardeleanul nu a putut să lupte contra românilor săi și a plătit cu viața.

Despre fapta basarabeanului am aflat ceva mai târziu, fiind student la anul întâi. Venisem în vacanța de iarnă la părinți. Într-o duminică ne-a vizitat un om din Zăbriceni, moș Tarpan. Tata nu era acasă. Fiindcă omul a decis să-l aștepte, am coborât în beci și am adus un ulcior cu vin. „Mulțumesc! Tare bun vin, roșu!... Închin în sănătatea celor drepți... Gheorghiță, taică-tău, m-a scăpat de la moarte... Hai să-ți spun, Marcel, cum am fost noi pe front, cu rușii. Așa, ca să ne treacă mai repede timpul.”

Când i-au mobilizat în Armata Roșie, în aprilie ’44, tata avea 28 de ani. Moș Tarpan se apropia de 50, un vecin de al nostru, Gheorghe Ieșanu, abia împlinise 15 ani. Acum, cele auzite de la moș Tarpan le percepeam ca pe o evocare axată pe contraste. Despre Armata Roșie nu prea avea cuvinte de laudă. Asupra celor cu armata făcută la români ofițerii sovietici produceau o impresie cel puțin stranie. „Босяки. Самозванцы. (Niște golani. Niște impostori”). La Dnepropetrovsk, acolo unde, în aprilie ’44, fuseseră duși recruții nord-bucovineni și basarabeni, din primele județe ocupate de sovietici, văzuse cum un subofițer beat criță înjura o patrulă – doi soldați și un căpitan.

„Am crezut că s-a zis cu el. Că-l împușcă pe loc. La români nimeni n-ar fi permis asemenea lucruri. Am făcut armata la Alba Iulia. Când se apropia sergentul, noi, soldații, ne întindeam strună. Celor mai mari în grad le prezentam onorul de la douăzeci de pași. Aveam un căpitan bănățean. Mândru, spilcuit, iute foc, dar bun la suflet... Nu se compară cu sovieticii. Am avut ocazia să păzesc niște ofițeri. Făceam de gardă la camera de arest... Odată cu noi, la Dnepropetrovsk, mai aduseseră recruți. De dincolo de Ural. Tineri de tot, nu ca ai noștri. Ieșeam cu toții la instrucție, la o margine de oraș. Tineretul lor se plictisea. Uneori ne înjurau: „moldavan-baran!”. Nu le plăceam. Prea eram ascultători, executam întocmai. Comandantul ne dădea exemplu. Pe ei, mai rar...”

S-a întâmplat, spunea moș Tarpan, după sărbătoarea Paștelui. „Rusnacii au zărit un popă; taman ieșise dintr-o bisericuță de alături, după serviciul divin. Când să ajungă în dreptul lor, unul dă comanda: „Взод, целиться!” (Pluton, arma la ochi!). Plutonul, încolonat, gata să tragă. Preotul se sperie. Scapă bocceluța și ridică mâinile în sus”.

Soldații sovietici, bucuroși de cum s-au jucat „de-a execuția”, se trântesc la pământ în hohote de râs. Recruții români, șocați, urmăreau tot ce se petrecea acolo. Preotul ajunge apoi în dreptul lor. „Și, deodată, Gheorghiță ordonă cu toată puterea, în română: «Pluton, alinierea! Drepți! Pentru onor prezentați arm!». Și ai noștri execută fulger”.

Imaginați-vă: un rus în sutană, bătrân, cu barbă albă, derutat complet; un soldat în uniformă sovietică, dar străin după chip și vorbă, se apropie de el, îi sărută mâna și îngenunchează: „Binecuvântează, sfinte părinte!”. Acum, moș Tarpan, emoționat fiind de parcă totul s-ar fi petrecut aievea, îmi descrie plastic scena: „Popii îi dau lacrimile. Îi tremură barba. Ne întrebă: «Кто вы, откуда вы, добрые люди?» (Cine sunteți, de unde sunteți, oameni buni?). Gheorghiță, taică-tu, ia poziție de drepți, raportează: «Румыны, святой отец! Из Бессарабии и Буковины. (Români, sfinte părinte! Din Basarabia și Bucovina)». Apoi, preotul trece pe la fiecare și ne binecuvântează cu semnul crucii... Rusnacii de acolo văd la ce-i duce mintea pe niște „boi de moldoveni” și rămân cu gura căscată. După asta ne-au pârât la superiori...”.

Văzându-mă uluit, moșul mai gustă din vin și deapănă mai departe: „Da la Berlin!?... Nimerisem într-o intersecție, sub foc încrucișat... Ardea un tanc. Tanchistul reușise să iasă. Îi strigam să vină, târâș, către noi. Eram foarte aproape, îl acopeream. Trăgeam tare dintr-o clădire dărâmată. Când colo, Ivan se ridică în picioare. Răcnește, înjură: «Кто посмел? Выходи, гад!» (Cine a cutezat? Arată-te, canalie!). Numai unul beat putea să facă așa ceva. L-au ciuruit momentan... Să știi, Marcel, că nici americanii nu mi-au plăcut. I-am văzut... Când ne-am întâlnit, la Oder. Eram aliați, dragă doamne. Gălăgioși, dezmățați... Curgea uniforma pe ei. Parcă erau niște partizani... N-aș fi crezut niciodată că-s bețivi. Pupăcioși..., ca rușii”.

Basarabeanul Gheorghe Druc făcuse o școală de sergenți la români. I-a fost de mare folos. Mai târziu, în tranșeele din Prusia Orientală, la Oder și în luptele de stradă la asaltul Berlinului. În timp ce-i pregăteau pentru front, s-a găsit unul să-l denunțe: „Druc a făcut armata la români... Are și grad”.

Un ofițer NKVD, vorbitor de română, l-a interogat îndelung. Comandantul batalionului, în loc să-l pedepsească, l-a pus să facă serviciu de front și alte exerciții cu basarabenii și bucovinenii, care „deocamdată” nu posedau rusa. Probabil au judecat pragmatic: „important să-i pregătim cât de cât pe acești moldoveni, să-i trimitem în linia întâi, iar acolo se va vedea”. Gheorghiță se descurca excelent. Moldovenii, disciplinați, progresau vizibil. Lucru care pe unii îi irita. A venit și un control de la statul major. Ofițerul superior, văzând cum mărșăluiesc pe câmpul de instrucție foștii militari români, iar acum ostași sovietici, s-a cam oțărât: „Gardă regală, ce-i asta? Exces de zel, n-are rost... Vedeți dacă știu să împuște și... înainte, la Berlin!”.

Am aflat mult mai târziu cine l-a pârât pe tata. Chiar de la turnător. Când trăgea să moară, consăteanul l-a chemat la el: „Gheorghe! Atunci, la Dnepropetrovsk, eu am spus că tu ești ofițer român. Mă gândeam, poate îmi vor da ceva de mâncare. Nu pot îndura foamea. Ne hrăneau, ții minte, numai cu varză murată. În ’49, ridicau oamenii să-i ducă în Siberia... Eu eram în activul de partid. Am ținut morțiș să fii trecut în lista culacilor... Odată, la Oder, am tras în tine, din spate, dar nu te-am
nimerit... Te invidiam, ți-am purtat ură încă din școală. Când eram flăcăi, ți-au furat caii cu tot cu căruță... Să știi, că eu i-am pus la cale pe țiganii din Pociumbeni. Iartă-mă, Gheorghe!...”. „Dumnezeu să te ierte, Grigore. Eu te-am iertat...”

Încă un român pe care îl invoc adesea în disputele dintre EI și NOI. O altă amprentă conștientizată... Moș Pintilie Druc, fratele bunicului Ostin, era poreclit „Ferdinand capu-nant”, fiindcă purta căciulă înaltă, la fel ca regele României și, cică, chiar semănau la chip. Când cineva aducea vorba despre nemţi şi ruşi, acesta pufnea în râs. Şi, neapărat, relata o întâmplare trăită: cum a fost el prădat de nişte militari germani. Într-o bună zi, cam pe la început de iulie ’41, se trezeşte cu o maşină la poartă. Coboară câţiva soldați. Printre ei şi un traducător. Acela i-a cerut să deschidă beciurile. Basarabeanul avea tocmai două, semn că-i om înstărit. L-au pus să umple ulciorul, să bea un păhar, după care au degustat şi ceilalţi. Recht gut! S-au consultat, au tras maşina în curte, au încărcat butoaiele şi au numărat mărcile.

A rămas moş Pintilie descumpănit, cu teancul de mărci germane în mână: „Poate oi face ceva cu ele la Cernăuți...”, se consola bătrânul. A doua zi, pe la amiază, cineva bate din nou la poartă. Omul deschide și... aceiaşi soldaţi. „Ce mai vor oare!? Mi-au luat tot vinul.” Pedanţi, grijulii, militarii descarcă butoaiele deşarte. S-o fi gândit că n-au dat bani pe ambalaj şi nici n-are rost să se piardă bunătate de butoaie. Şi moşul era îngrijorat că la toamnă n-o să aibă în ce pune vinul.

Dar de unde au ştiut nemţii că „Ferdinand capu-nant” are cel mai bun vin? Era în sat un om singuratic, şchiop din născare. Când se schimba puterea, el îi pâra pe cei care au vin bun şi cai buni. Astfel abătea pericolul de la casele rudelor sale bogate. Prin ’49, când a înţeles că nu vom scăpa de colectivizare, s-a spânzurat.

Pătărania mai are şi prelungire. În primăvara lui ’44, ajunseseră pe la Pociumbăuţi eliberatorii. Au intrat în acelaşi beci. Fără să gândească, au dat o rafală. Din butoaie ţâşnea vinul ca dintr-o fântână arteziană. Euforici, extaziaţi, beau din căşti şi gamele, fleşcăind prin vin până la glezne. Amintindu-şi, moş Pintilie se tânguia: „Pe aiştia nici să prade nu-i ajunge capul! Mi-au ciuruit butoaiele, mi-au stricat beciul... Că dacă se aşezau ca oamenii la masă, le-aș fi adus vin cu găleata. Şi pâine, şi slănină. Și tot ce aveam de mâncare...”. Morala fabulei, sentinţa – nici să prade nu-i ajunge capul – le-a intrat în cap basarabenilor pentru totdeauna. Propaganda sovietică nu reuşea să elimine amprentele. Adevăruri, nu din auzite, ci însuşite prin propria experienţă de viață...

Încă o amprentă: mă gândesc la amicul meu, regretatul Petru Dudnic, un român transnistrean. Era perioada studenției mele la Chişinău, octombrie 1957 – aprilie 1960. Petru Dudnic făcuse rost de «Список абонентов Кишиневской городской телефонной сети по состоянию на 1 августа 1958 г. Партийное издательство ЦК КП Молдавии Кишинев. 1958 г.» Seara, la cămin, tolănit pe pat, răsfoia cartea aceea de telefoane. O studia încruntat. Într-un târziu, pe coperta interioară a scris o dedicație: „Lui Mircea Druc, spre ținere de minte și cugetare îndelungată”.

Mi-am dat seama rapid de sensul gestului său. Făcuse o mare descoperire. În lista alfabetică a abonaților din Chișinău, capitala RSSM, la fiecare literă nu se aflau decât două sau trei nume de familie autohtone.

Uneori, Petru Dudnic, viitorul poet și jurnalist, avea accese de umor sumbru: „Drug! Mircea! Eu sunt de peste Nistru! Tu, frățiorule, să mă asculți. Să-mi porți respectul. De ce? Păi, noi, șantiștii, de pe malul stâng, construim comunismul din 1917. Iar voi, basarabeni procleți, de pe malul drept, abia din ’40”. Tot el mi-a băgat în cap o teză rimată, ca o strigătură: «Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!».

Cam în aceeași perioadă am avut ore de practică pedagogică la Școala moldovenească nr. 1 din Chișinău. Ulterior Grupul nostru a avut o întâlnire de instruire cu un inspector de la Ministerul învățământului. Când să plecăm, Petru Dudnic își exprimă nedumirirea: „Suntem la practică la Școala moldovenească numărul 1. În capitala republicii și să arate atât de sărăcăcioasă?!”. Inspectorul, un bielorus în vârstă, ne-a explicat cu blândețe situația: „În prezent la școala moldovenească vin copii de prin mahala și satele vecine. În curând toți părinții își vor da copiii la școlile ruse”. Spusele inspectorului au sunat pentru mine ca o sentință: „Voi, aborigenilor, urmează să dispăreți!”.

În decembrie 1971, când KGB făcea percheziții pe la casele naționaliștilor basarabeni, mi-am îngropat arhiva, inclusiv corespondența, în poiata mătușii mele, sora mamei, deportată în Siberia, în 1951. După 15 ani, ea obținuse permisiunea de a reveni în Basarabia. Dar cei deportații nu aveau voie să se întoarcă în localitatea de unde au fost ridicați; s-a stabilit cu familia la Vatra-Ghidighici, o suburbie a Chișinăului. În 1974, am dezgropat arhiva, ca s-o iau cu mine la Moscova. Atunci m-am ofticat peste măsură. Prin cele două genți de piele, puse într-o cutie de carton, pătrunsese apa. Am uscat atent documentele cu fierul de călcat și la becul electric, ca să mai pot restabili câte ceva.

Extrase din scrisorile românului transnistrean Petru Dudnic către românul basarabean Mircea Druc:

„Ak-Tau, continentul Asia”, 19 noiembrie 1959.

Marcel, aici, în Ak-Tau, toți „poliționerii” sunt moldoveni. De aceea, noi, moldovenii, ne simțim aici, ca Petrică Lucinschi la voi, la facultate. Când apare vreo problemă: „Auzi, mă frate! Ce-i cu rusul acela? Ia să nu-l mai văd prin Ak-Tau!”. „Bine, frate!” Ei, dar asta cu miliția nu are prea mare importanță, căci, în orice situație, biruitorii suntem noi, urmașii lui Ștefan cel Mare. Mai pe scurt, se tem toți de moldovenii noștri, ca de-o bombă. Și să știi, Mircea, că-mi pare bine, nespus de bine îmi pare. Am devenit optimist din cale afară. Ca și tine. Deși n-am fost niciodată pesimist. Mă bucur de frumusețea „basmelor vieții contemporane”. Lupt pentru pace și... bani!

Alte noutăți. De sărbătoarea Marelui Octombrie, combinatul de ciment din Ak-Tau nu ne-a dat salariul. Eu și Simion am stat închiși în cameră, flămânzi. Ca tine și alți studenți de la Chișinău. De la gazda noastră am furat niște curechi murat și posmagi. Eram atât de fericiți! Ne părea că am ajuns pe Lună. Pe urmă, stăpânul casei s-a dus în oraș, la fete tinere. Noi am rămas singuri, cu stăpâna... Ea ne-a adus două sticle de votcă, de cea de 40 de grade. Am băut împreună „de sănătatea apusei noastre tinereți”. După care femeia și-a amintit tinerețea sub cearșafuri albe. Cred că te pricepi... Și iată că din ziua aceea gazda se poartă cu noi de parcă am fi niște sfinți, sau îngeri. Ne hrănește pe ascuns; să nu vadă el. Și din când în când ne roagă s-o mai „gâdilim”... Așa trăim.

Ce aș mai putea să-ți spun? Uite, de trei zile stau acasă că mi-am scrântit un picior. Treceam pe la miezul nopții prin cimitirul pușcăriașilor și am căzut într-o groapă. A săpat-o cineva în ajun pentru un bețivan singuratic, care „și-a dat pielea lui Allah”. Și încă bine că-mi plângeau ochii cu lacrimi de votcă, altfel m-aș fi scăpat, zău, în izmenele mele muncitorești...

Acum, Mircea, să-ți spun adevărul: m-am supărat un pic pe tine. De ce îmi scrii ca unui calic? Poate mă ai de Silifante, recunoaște? Iată de ce în scrisoarea aceasta am decis să-ți înșir numai prostii și lucruri minore. Știu eu!? Poate că astea te interesează mai mult. Poate că ai poftă să râzi. Eu însă râd tare rar pe aici...

Mă, voi, cei de la Chișinău, nu vă mai lăudați că sunteți europeni! Voi fi și eu cândva... „ne-asiatic”. Visez aventuri ca un copil. Mă văd în vis în Singapore, în Magadan, pe Oceanul Pacific. Dar cred că și acestea sunt niște iluzii bolnave. Am aici un prieten, Tolea Omeliuta, fost marinar. A colindat lumea de-a lungul și de-a latul: Singapore, Veneția, Alexandria, peste tot a umblat. Mi-a povestit. Și a fost atât de interesant! Și am hotărât să nu mor până nu văd Singapore. Sunt sigur, odată și odată îl voi vizita. Fie ce-o fi, dă-i în mă-sa pe toți! Că tot până la urmă viermii își vor face adăpost în creierii noștri.

O știre, numai pentru tine. Până în 1952, aici, în Ak-Tau, a stat în pușcărie marea cântăreață Lidia Ruslanova. Amânunte cu altă ocazie.

Auzi, Mircea, Drug, scrie-mi, cât mai mult, despre toți și despre toate, despre rebeliunea „arhiproștilor” de la Chișinău, să-mi scrii”.

„Ak-Tau, regiunea Karaganda, 10 martie 1960.

Marcel, permite-mi să-mi expun un punct de vedere propriu, legat de niște chestiuni care ne preocupă pe ambii. Tu te revolți și pe bună dreptate. Căci vine străinul în casa ta și se face mare și tare peste tot ce ai mai scump. Firește, asta nu-ți convine. Când îi auzi cum îi batjocoresc pe moldoveni cu fel de fel de vorbe – „țigani, boi, berbeci, proști, cu limbă păsărească și obiceiuri împuțite”, îți vine să-i ucizi; eu îi scuip în față, deocamdată. Contra unor asemenea „ruși mitocani” trebuie să luptăm. Totodată, e strict necesar să facem deosebire între poporul rus și ne-ruși, care, cu timpul, s-au asimilat. Aceștia sunt doar niște indivizi, care vorbesc, într-o oarecare măsură, limba rusă și se comportă cu ai lor și cu celelalte minorități naționale mai brutal decât rușii pursânge. Sper că mă înțelegi ce spun. Părerea mea: noi nu putem să-i ignorăm pe ruși în orice privință. Uite, chiar americanii, francezii, toate popoarele lumii, inclusiv românii noștri, sunt nevoiți să recunoască: rușii sunt eroii zilei și ai veacului. Și, cu atât mai mult noi, cetățeni ai Uniunii Sovietice, de orice naționalitate, ne putem mândri cu succesele rușilor...

Degeaba vin moldovenii noștri încoace. Nu are niciun rost, e prăpăd peste tot. M-am săturat de-acu de atâta ciment. Aș reveni acasă chiar astăzi, dar mi-i rușine, frate, să mă arăt în ochii tatei cu mâna goală. Măcar un costumaș de vreo 150 de ruble să-i cumpăr...

Mâine plec la Karaganda, la spitalul regional. Mă vor interna, probabil, pentru vreo zece zile. Mă doare tot corpul, dar am învățat să rabd. Ferească Allah, să mai mori prin stepele acestea! Nu te înmormântează nimeni, zău!...

Continui scrisoarea fiind de-acu internat în spital. Mă doare, totul mă doare, însă moldoveanul nu se dă! Salutări cordiale din partea lui Simion Plămădeală. Când vin acasă, îți divulg toate secretele lui. Am permisiunea sa. Nu-l mai vezi, frate, prin Chișinău, vreo șase ani.

M-a vizitat o fată din Karaganda, Tonea Simakova, studentă la medicină. A aflat că sunt bolnav și a venit să mă vadă. Parcă mi-au mai trecut durerile”.

 

Recensământ

E vorba de recensământul din 1959, invocat în prezent de cei nemulțumiți de rezultatele trucate ale nefastului recensământ din 2014. Stataliștii rusofoni, bunăoară, se lamentează indignați: „am revenit la numărul de locuitori din 1959”. Eu însă țin minte presingul demografic din anii ’60-’70. Populația celor șase județe basarabene, devenite RSSM, se dublase datorită politicii de cadre a Centrului imperial: aducerea masivă de dincolo de Ural a lucrătorilor pentru complexul militaro-industrial, invazia matrimonială și afluxul veteranilor „eliberatori”. De aceea, acum, într-un fel, pot suporta mai ușor dezamăgirea legată de „densitatea populației RM pe kilometru pătrat”. Am invidiat întotdeauna națiunile baltice, care ignoră „principiul” domnitorului Alexandru Lăpușneanu „proști, dar mulți”, fiind axate preponderent pe calitatea resurselor umane.

În 1959, administrația orășenească și decanatul facultății au selectat un grup numeros de studenți, printre care și eu. După un instructaj minuțios, urma să fim cenzori la recensământul populației din luna decembrie. Pe mine m-au repartizat la Sculeanca. O mahala prăpădită de la marginea nord-vestică a Chișinăului. Umblam mai mult seara, precum ceilalți cenzori, ca să găsim oamenii pe la casele lor. Aproape la fiecare poartă o tăbliță în rusă: «Осторожно! Злая собака!» (Atenție! Câine rău!). Pe stâlpi nu ardeau felinare, străzile numai gropi și noroi. Noaptea, când să revin la cămin, mi se făcea frică. Mă temeam mai tare de oameni decât de maidanezi. Umblam cu un ciomag în mâna dreaptă. În stânga țineam mapa cu formulare. Aveam de traversat și un cimitir evreiesc. Cam pe atunci, autoritățile comuniste începură să radă treptat cimitirul. Protestele timide n-au stopat profanarea memoriei seculare. Veneticii erau indiferenți, iar evreii se temeau să nu fie incluși în lista sioniștilor... Peste morminte au ridicat mai târziu un scuar și case de locuit, vizavi de fabrica de încălțăminte „Zorile”.

Intrând în casă, salutam vioi în rusă și imediat în română. Un fel de test. În dependență de cum îmi răspundea locatarul, alegeam limba în care să-i explic regulamentul. În română, desigur, îmi venea mai bine. Țin minte un caz. La o casă am dat peste o mamă și doi copii. Un băiat și o fetiță, își făceau temele la lumina unei lămpi cu gaz. Numele de familie curat românesc – Vornicescu. Femeia însă nu înțelegea nimic în română. „Soțul e moldovean. Încă nu a venit de la lucru. Eu sunt ucraineancă, din Kirovograd”. Trec grijuliu în formular răspunsul la întrebări. La punctul „Naționalitatea” mă opresc: „Pe copilași, cum să-i scriu?”. Femeia nedumerită: „Ruși, desigur! Ce întrebare și asta!?”.

Deodată, parca de sub pământ, se aude un geamăt răgușit. Până în clipa aceea n-am observat că în fund, lângă sobă, stătea culcată o bătrână, probabil foarte bolnavă. „Feciorașule!... Ai dat „bună seara”. Se pare că ești român”. „Da, mătușică!”. „Te implor, să nu-mi scrii nepoțeii „ruși”, cum dorește ea. Veneticii mi-au împușcat soțul. Chiar aici, în casa aceasta, sub ochii mei. Iar feciorul nostru, un bleg rătăcit, a venit de la armată însurat, cu o muiere de-a lor...”. Nora s-a panicat: „Ce spune? Ce vrea?”.

Ca să calmez situația, le-am lămurit îndelung ceea ce prevedea legislația sovietică în vigoare. Mai întâi în rusă, apoi în română. În cazul căsătoriilor mixte, dacă apar divergențe, rubrica „naționalitatea minorilor” nu se completează. Când vor ajunge la maturitate, copiii vor decide singuri de ce naționalitate sunt. La cămin, pe fata și băiatul cu numele de familie Vornicescu i-am trecut în formularul de recensământ – „moldoveni”. În noaptea aceea de decembrie 1959 n-am mai putut să adorm...

 

„Răbdare, Druc!”

Am îmbătrânit, însă nu pot șterge din memorie o scenă. Anul 1958, la Chișinău. Căminul studențesc de pe strada Frunze, numărul 104. O cameră-salon cu zece paturi cazone de fier, în blocul vechi, la „deadea Sașa Rabinovici”. Intră vertiginos un tânăr. Desprinde mâna tremurândă de la gură. Incredibil, în palmă sânge închegat și dinți dezbătuți. De data aceasta suferise cel mai timid dintre noi. Un student sufletist, de la filologie. Îl stimam fiindcă debutase deja prin ziare cu poezii.

Pe la finele anilor ’50, în RSSM, „roata roșie”, deznaționalizarea brutală și anihilarea silențioasă își făcuseră efectul. În Chișinău limba română se mai vorbea doar pe la Institutul pedagogic. Studenții traversau zilnic parcul catedralei. Seara reveneau la cămin vorbind încetișor în limba lor maternă. În colțuri întunecate, printre tufari, îi pândeau huliganii rusofoni din oraș. Se repezeau fulgerător: «Говори человеческим языком, царан(Vorbește ca oamenii, țărane!). Adeseori se lăsa cu bătaie. Ca martor ocular, m-am încăierat și eu de multe ori.

Printre noi, studenții de la țară, aveam și un exemplar mai altfel. Un orășean, crescut la Bălți. Era mai mare de ani, cu armata făcută. Se evidenția: chipeș, stilat, mare șugubăț. Pe noi, tineri modești de la țară, umorul său ne distra, ne încuraja. Vorbea rusește impecabil, fără pic de accent. Când apărea sâmbăta seara la ringul central de dans, fetișcanele de oraș trepidau. Se bucura de succes și la studentele mai stilate, din grupele rusești. Unii colegi îl invidiau... M-a văzut odată în fața oglinzii, încrețit de durere. Îmi pipăiam o vânătaie proaspătă sub ochi. Râzând, și-a exprimat compasiunea: „Răbdare, Druc, răbdare! Na, niște „тройной одеколон” și puțină vată. Tamponează, că ajută. Asta e, rusnacii se poartă urât ... Ne vom revanșa cumva. Ei ne freacă pe noi... Dar și noi, moldovenii, pe... rusoaice. C’est la vie!”.

Pentru comparație și cugetări, fac un salt peste trei decenii. Prezint succint situația și evenimentele din capitala RSSM descrise de Leonid Klementovici, originar din Râbnița: „În anii tulburi 1989-1992, eram student la Chișinău. Orașul de atunci nu prezenta o panoramă sumbră ca în prezent, ci un important centru industrial, cu multe întreprinderi în funcțiune. Și, practic, era un oraș rusofon. Majoritatea locuitorilor rusofoni erau oameni instruiți și culți; lucrau în diverse domenii social-culturale și industriale. Dar apăruseră tot felul de subculturi ale tinerilor rusofoni, inclusiv găștile de huligani. În anii ’90, la fel ca pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice, acestea au devenit o forță motrice a banditismului. La Chișinău, chiar și în 1992, o puteai lua peste bot mai repede pentru vorbă moldovenească decât pentru vorbă rusească”. (Леонид Клементович. Приднестровье – страна, рожденная пропагандой. www. l-clementovich.livejournal.com).

De la amintirile lui Leonid Klementovici despre anul 1989 mă întorc la scrisorile lui Petru Dudnic din 1959).

Regiunea Karaganda, 20 octombrie 1959.

Marcel, aici, în Ak-Tau, în fiecare noapte bătăi, omoruri. Moldovenii noștri – invincibili, niște eroi adevărați. Ieri, chiar eu i-am tras unuia o mamă de bătaie, știi, „de cea românească”. L-au dus la spital. Mie, auzi, mi-au dat «строгий выговор». Ăștia nu-și pun mintea cu mine, cred că sunt dintre cei condamnați. Cincizeci la sută din populația urbei sunt pușcăriași, restul... moldoveni. Într-un cuvânt, trăim ca în sânul lui Allah. Sper să pot reveni la Chișinău, poate continui studiile la facultate. Să ne zbuciumăm împreună și să numărăm stelele norocului pe firmament, cum spui tu. Am primit o carte poștală din Novosibirsk, de la Victor Krulikovschi, colegul meu de școală, l-ai cunoscut. Furtuna destinului l-a mânat și pe el în orientul sălbatic.

Scrie-mi! Dacă întârzii cu răspunsul și dacă îmi scrii scurt, nu te scuz. Aici pe 10 octombrie a căzut deja zăpada”.

Pe atunci, tineretul din Chișinău se aduna, în fiecare sâmbătă, la ringul de dans al orașului, în apropierea gării feroviare. Eu însă preferam o biserică de pe artera centrală – bulevardul Lenin. Acum, la sovietici, devenise clubul studențesc al Institutului de medicină. Mă bucuram să-mi revăd acolo foști colegi de clasă de la Zăicani și Zăbriceni: Elvira Văluță, Augustina Tăbârță, Victor Pântea, Lidia Gherman. Mândria de odinioară a dascălilor noștri.

Mă căutau uneori studenți de la Institutul pedagogic, Institutul agricol. Majoritatea de la ultimul an de facultate. Serioși, buni de însurat. Veneau cu o rugăminte nostimă: să înmânez personal o scrisoare. Destinatara – Silvia Huzum, din Pociumbăuți, studentă la medicină. Îndeplineam onest misiunea. Mă flata faptul că Silvia, consăteana mea (toată lumea credea că mi-i verișoară), era atât de frumoasă. Că o mulțime de bravi cavaleri încercau s-o curteze.

Într-o seară, la clubul medicilor, Elvira Văluță îmi șoptește iritată: „Nu mai vorbi moldovenește! Aici, la medicină, te iau peste picior...”. Am rămas înmărmurit. Să aud așa ceva de la o fostă colegă de școală la Zăicani!? Instantaneu, mi-a apărut în minte chipul lui Apostol Bologa, venit acasă, la părinți, într-un concediu de o săptămână. După ororile din tranșee, rămâne șocat de viața lipsită de griji. În orășelul său natal din Transilvania, fostele colege, românce, nu scapă nicio sindrofie. Umblă la petreceri cu tineri ofițeri maghiari. Până și logodnica sa preferă să vorbească în public numai ungurește... Tot atunci mi-am amintit de Gheorghe Druc, care și-a aliniat plutonul, ca să prezinte onorul unui preot rus, batjocorit de niște tineri recruți-comsomoliști.

Ak-Tau/Karaganda, decembrie 1959.

Marcel, frate, după atâtea răvașe pline de optimism, de încredere în sine, ultima ta scrisoare m-a derutat. Mă întreb, de unde ar putea veni acest pesimism? Poetul nostru Nicolae Costenco, exilat la Polul Nord, a spus: „Dacă ești bărbat, nu-ți curgă lacrimi...”. Adu-ți aminte în ce condiții a trăit și a luptat scriitorul rus Nicolai Ostrowski. Astăzi, a fi pesimist înseamnă să fii banal. Mi-am dat seama că pentru NOI pesimismul este foarte dăunător.

Marcel, spui că ai nimerit din lac în puț, că te smulgi dintr-o mocirlă și cazi în alta. Adică, nu te poți înțelege nici cu șefii de la Universitate, nici cu redactorii de la Uniunea Scriitorilor. Zici că, la ultima analiză a manuscrisului tău, criticul literar Ramil Portnoi te-a deziluzionat? Te cred, oricând îți dau crezare. EI nu te vor accepta niciodată, chiar de ți-ar înțelege durerea. Dar nu te lăsa cenzurat, scrie așa cum simți, scrie numai adevărul tău. Am umblat și eu pe la redacțiile din Chișinău cu poezii. Când pronunț „redacție”, mă cuprind fiorii. O concentrație de „oameni talentați” pe metru pătrat și toți cer de la tine „poeme contemporane”. De parcă rostul literaturii ar consta doar în cântarea vieții fericite a oamenilor muncii de la sate și orașe. Știu pe de rost poeziile lui Esenin și Evtușenko. Așa vreau să scriu, nu ode contemporane.

Regreți deciziile pripite?... Știu. Ce pot să-ți spun? Ce sfat să-ți dau? Vezi, Mircea, nici Eminescu nu era înțeles de contemporani. Din această cauză atâția intelectuali, din atâtea țări, alegeau emigrația, exilul. Neînțeles, neacceptat de regim, Esenin a început să bea. Dar amicul meu Mircea Drug umblă aiurea prin Piața centrală din Chișinău. Studiază chipuri tipice de țărani moldoveni și comercianți ovrei. Din ultimele copeici își cumpără câte un pateu cu lebăr sau curechi, ca să-și amăgească foamea. După care merge la facultate. Ascultând cursul special „Diferențe lexicale mari în limbile moldovenească și română” de Ivan Dimitrievici Ceban, îi vine să urle ca un șacal. Dar miaună ca un motan. Sau dă din coadă ca o vulpe... Astea sunt bârfele de la Chișinău. Au ajuns până la mine, dar eu nu le dau crezare. Îl știu pe băiatul acela, seamănă cu Toma Nour a lui Eminescu. Lumea din jur nu-l înțelege. Nici pe mine nu mă înțelegeau și de aceea mi-am luat lumea în cap.

Am auzit că și pe mine mă vorbesc de rău foștii colegi Lucinschi, Cazacu, Dânga. I-am descifrat încă de la anul întâi. Primul, un protejat al..., știi tu, care veghează ca toți studenții să achite la timp cotizațiile comsomoliste. Nu mă îndoiesc, va face o carieră strălucită. Al doilea, un curcan cu cravată roșie și aspirații de Don Juan. Al treilea un șoricel activist, care visează să ajungă cineva în provincie. Nu mă interesează părerea nimănui despre mine. Îmi doresc o viață spirituală, nu doar haine și mâncare. Așa cum sunt, prost, năuc, nu importă. Eu mă am numai pe mine, pe mama și tata, pe Marcel Drug și pe Mihai Plăieșu.

Să știi, Mircea, când eram la facultate nu aveam încredere în tine. Acum văd că am greșit. Nimeni, absolut nimeni, nici chiar tata nu mi-a răspuns prompt la scrisori. Numai tu, Mircea Drug. Spuneai că o să te încaieri rău cu Lucinschi dacă te mai toarnă la decanat, lui Repida și Sinița. Lasă-l, dă-i pace, nu te lega cu ei. Vezi, poate Anatol Ciocanu sau Filaret Șandrovschi te pot ajuta să aplanezi conflictul cu Petea; locuiesc în aceeași cameră la cămin, știu cum să-l abordeze.

Ce să-ți mai scriu, Marcel. Am cunoscut aici o fată, Marusea, moldoveancă, eu am rebotezat-o „Marcela”. Îmi place, ne împăcăm foarte bine, căutăm o gazdă ca să stăm împreună. Poate mă însor și revin cu ea în Moldova. Ce zici, ar fi bine așa?

Apropo! Spuneai, într-o scrisoare, despre o studentă de la facultatea de biologie. Că-i frumoasă și că nu-i indiferentă față de tine. Dar nu poți să ți-o apropii, fiindcă e rusoaică. Și că a venit la Chișinău tocmai de pe Volga. Dar, în suflet, o iubești, nu-i așa? Recunoaște, fii sincer... Mi-ai scris că nici moldoveanca de la medicină, fosta ta colegă de școală, nu te înțelege. Că nimeni nu pricepe care este idealul tău în viață. Mie îmi pare bine că am un prieten ca Mircea Druc. Îl stimez pentru că își iubește neamul, poporul român din sânul căruia se trage. Dar foarte multă lume este nepăsătoare față de asemenea valori. Majoritatea e lipsită de orice mândrie națională.

Mircea! Cred că îți faci prea mari iluzii în privința moldovenilor noștri. Iată câteva exemple concrete, de aici, din Ak-Tau, unde mă aflu în prezent. O bună parte dintre muierile noastre se culcă pe sub garduri cu ruși, ceceni, lituanieni. Fiindcă îl înșela soția, unul de-al nostru s-a aruncat sub tren. Ea nici nu a vrut să-l înmormânteze. Să-l ducă acasă, la Criuleni, nici vorbă. „La ce-mi trebuie? N-am bani. Nu-i vina mea că l-a călcat trenul ca pe un câine”. Mihai, un prieten de al meu, l-a înmormântat aici, omenește. A rămas un copil orfan de tată. Peste două săptămâni, prin Ak-Tau circulă zvonul că moldoveanca ceea își vinde copilul. O caută o familie de ruși, soț și soție: „Ni-l dai cu 900 de ruble?” „Nu, eu cer o mie pe el!” „Bine, îți dăm o mie!”.

Înțelegi tu, Mircea Druc, ce-ți scrie amicul tău Petru Dudnic? Își vând propriii copii, nu neamul! Nu ideea ta națională... Este al treilea caz pe aici când moldovencele și-au vândut copiii. Și mai am atâtea exemple negative despre noi, moldovenii. Asta e situația, Mircea, și e trist de tot. De acolo, din Chișinău, nu se prea vede ce se întâmplă în lume. Dar lumea e plină, arhiplină de moldoveni. Și multora dintre ei le este rușine să-și vorbească limba maternă printre ruși... Ce să mai zică lumea despre noi, moldovenii...?”.

La o distanță de peste o jumătate de secol, de această întrebare retorică a lui Petru Dudnic avea să-mi amintească o altă întrebare – „De ce nu-mi place Moldova”, formulată în „Adevărul” la 19 mai 2010 de Ramona Ursu, o tânără jurnalistă din Iași:

„Sunt moldoveancă din moşi-strămoşi, cu părinţi, bunici, străbunici născuţi şi crescuţi în partea asta de ţară. Toată viaţa am trăit în Iaşi. De ce nu-mi place Moldova? Pentru că cel mai des am auzit la moldoveni „nu se poate”. Pentru că ne-am obişnuit să fim în topul handicapaţilor, al sărăntocilor, al beţivilor, al violatorilor ţării. Pentru că nu pot să plec în weekend cu maşina la Viena din cauză că n-avem autostradă. Pentru că nişte nenorociţi de aleşi judeţeni din Botoşani şi Suceava s-au certat de la numele unui aeroport până n-au mai investit niciun ban în el. Pentru că un alt aeroport, cel internaţional din Iaşi, arată mai prost decât vila unui interlop. Pentru că atâta bârfă, scuipat de seminţe şi frecat menta n-am văzut niciunde. Pentru că în marile staţiuni turistice din Bucovina şi Neamţ doar preţurile la hoteluri sunt ca-n Occident. Pentru că de la Durău se poate vedea Ceahlăul doar în urlete de manele. Pentru că m-am săturat să ni se spună că avem vorba dulce. Nu văd nimic dulce în „ghini”, „uăi”, „şî», „iaca», „şiapî», „jin», „chişioari» sau „cartoafi». Pentru că şi moldovean spunem greşit: „moldovian». Pentru că salariile sunt cele mai mici din toată ţara. Pentru că m-am săturat de Vaslui până-n gât. Pentru că oamenii de acolo încă mai umblă cu sacoşe ceauşiste în mână. Pentru că avem la Iaşi universităţi de nota 10, unde învăţăm că cel mai bine este să muncim pentru străini. Pentru că atâţia habotnici câţi am întâlnit în Moldova n-am văzut nicăieri. Pentru că aici am învăţat să spun „vriau sî iemigrez!».

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog