Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Primul candidat „de dincolo” la președinția României

Mircea DRUC

Alte articole de
Mircea DRUC
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

1. Sindromul amputării

Acum 26 de ani, am declarat răspicat: Vrem reîntregirea Patriei! Credeam sincer că o altă ieşire din impas nu există. La 28 noiembrie 1991, am plecat la București. Intenționam să iau cuvântul în cadrul ședinței festive consacrate aniversării a 73-a de la Marea Unire. Eram pe atunci deputat la Chișinău, din partea Frontului Popular. Am ajuns în capitala tuturor românilor cu gânduri bune. Doream să le amintesc colegilor parlamentari că avem un obiectiv strategic comun: Reunirea. Conducerea Camerei și cea a Senatului nu-mi permiteau să urc la tribună. Dar s-au implicat îndârjit doi parlamentari – poetul Ion Alexandru și scriitorul Claudiu Iordache. Am reușit, astfel, să-mi rostesc alocuțiunea în sala Parlamentului din Dealul Mitropoliei. Redau extrase din acea cuvântare, pentru ca tânăra generație să aibă idee cum gândea, în 1991, un basarabean/nord-bucovinean/moldovean unionist: „Comemorăm, oarecum liberi, ziua de 1 Decembrie! Dar... nu cred că de dragul retrospectivei. Comemorăm pentru a transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios, nu e decât o cale istorică spre ziua de astăzi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt popas în drumul nostru spre un viitor necunoscut.

Nu cred că românii fără ţară, „purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi”, ar putea fi fericiți, tot aşteptând să vadă Bucureștiul. Mie, bunăoară, imperiul mi-a permis să trec Prutul abia acum câteva luni, la cei 49 de ani împliniți. Nu cred că am putea admite la infinit ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, aşa cum o făcea ardeleanul Octavian Goga, poetul tuturor românilor înstrăinaţi, înainte de Marea Unire din 1918, zicând: „Și printre voi îmi duc povara / Stropit de râs și de noroi, / Căci vai de cine-şi pierde ţara / Ca să şi-o ceară de la voi...”. Nu cred că vorbele mele v-ar face să bănuiţi că aveţi în faţă un „populist” melodramatic şi puţin cam exaltat. Nu, nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: „De ce Mircea Druc, feciorul lui Gheorghe şi Ileana, ţărani români dintr-un judeţ din nordul Basarabiei, fiind ales deputat de către alegători români, într-o circumscripţie pe pământ românesc, nu poate lua cuvântul în Parlamentul României, decât aşa, ocazional, ca acum, la o aniversare, într-o şedinţă festivă. E timpul să se deprindă o lume toată cu ideea că în curând se vor prezenta în Parlamentul Ţării toţi deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub ocupaţie străină. Nu cred că cineva, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din altă parte, ar reuşi să mă convingă că n-ar fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa. În acest cadru, unicul reproş pe care îl admit la adresa mea e: anticiparea. Da, recunosc: eu cuget şi acţionez ca şi cum Re-unirea s-ar fi produs deja. Şi mă gândesc la ceea ce avem de făcut mai departe, într-o țară reașezată.

Cred însă că adevărul şi libertatea, fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne pot fi servite pe tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi. Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi adevăr celor captivi. Celor rătăciţi sau induşi în eroare. Adevărul se cere trăit. Iar libertatea cucerită prin luptă. Şi menţinută – cu preţul unei vigilenţe eterne. Românii au cedat destul! Explicaţiile, justificările nu au acum niciun rost. Nu merită o prea mare atenţie nici insinuările unor străini, care caută să ne ţină în captivitate, la propriu şi la figurat. Nici frica patologică din oasele noastre nu o putem scoate rapid. Străinii şi românii timoraţi vehiculează: „Occidentul preferă acest status quo”. „Moscova n-o să ne dea gaze şi petrol”. „La Kiev nici nu vor să audă. Mai e şi Budapesta, unde se inventează mereu nişte simetrii”. Iar la Chişinău – tactica paşilor mărunţi: unul înainte, doi înapoi. Şi, vorba Leonidei Lari, unii se complac „domnitori peste trei judeţe şi o stână”. La Bucureşti, elitele mai stau la cumpene: ce câştigă cu ideea naţională fiecare partid sau lider politic în parte? Toate acestea sunt niște premize false. Uşor de combătut: cu argumente de ordin istoric, economic şi geopolitic. Cu silogisme, statistici şi fapte. Şi le vom combate mereu. Ori de câte ori vom avea ocazia.

Acum vă amintesc doar că avem un singur obiectiv strategic: „Reîntregirea Patriei”. Noi, românii de pretutindeni, având credința în Dumnezeu, spunem: „Vrem Reunirea!”. Acest deziderat este un liant vital care ne lipseşte. Pornim pe calea Reîntregirii și astfel vom face să dispară o bună parte din actualele animozităţi, care ne macină pe noi, românii. Vom crea condiţiile concilierii naționale. Vom mai tempera egocentrismul fiecăruia dintre noi, politicianismul nociv, regionalismul provinciilor istorice și patriotismul de fotbal sau de cartier. „Reunirea!” – căci altfel între Ucraina şi România va apărea o nouă Irlandă de Nord. Un nou Liban. Un nou Cipru. Nu putem admite fragmentarea teritoriilor strămoşeşti, răpite odinioară. Vor avea de pierdut nu numai românii. Nu numai Europa de Est, ci şi occidentalii, atât de nereceptivi la problemele României nedreptăţite. Mișcarea de Renaștere Națională a românilor din teritoriile anexate în ’40-’44 de imperiul sovietic roagă Parlamentul și Guvernul să dea curs unui apel lansat de numeroase ONG-uri basarabene. Apel susținut şi de către toți deputații Frontului Popular din Parlamentul de la Chișinău. Cerem să fie adoptată de urgență o lege vizând reconfirmarea cetăţeniei tuturor românilor înstrăinați, oriunde s-ar afla în prezent. Cerem, de asemenea, ca Parlamentul României să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Să recunoască acest stat în devenire numai după soluţionarea problemelor legate de consecinţele Pactului Ribbentrop–Molotov.

Îmi dau prea bine seama că, chiar în clipa aceasta, cineva dintre compatrioții noștri, cei care ne aud la radio, sau chiar din această sală, îmi reproşează: „Suntem un popor dezamăgit! Ne-am epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!”. Nu! Nu e adevărat! Niciodată, dar niciodată timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în prezent... Numai reuniţi vom reuşi. Pentru început, o altă ieşire din impas nu există. Şi nimeni nu ne poate garanta că vom supravieţui în cea de a treia conflagraţie mondială. De data aceasta o conflagraţie economică şi ecologică, care ne va cuprinde în curând. „Reunirea!” – căci altă soluţie nu există. Medicii şi psihologii cunosc anumite cazuri când oameni schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se va întâmpla şi cu Naţiunea Română dacă va abandona idealul Unirii. „Sindromul amputării” nu va dispărea niciodată...

În încheiere, mă adresez către Domniile Voastre de la tribuna Parlamentului Țării mele România cu rugămintea: să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism!; să aibă loc alegeri, să respectăm regula, democraţia şi bunul simţ!; să spunem lumii clar, cu fermitate: Vrem Reîntregirea!; să cugetăm, să acţionăm ca şi cum Re-unirea s-ar fi produs deja; să ne sincronizăm asupra problemelor României Reîntregite!; să nu vorbim despre Unire, să ne unim!

Așa să ne ajute Dumnezeu!”.

 

2. „Lecția / ideea Druc”

Cadrul legislativ. În 1992, pentru a doua oară, după evenimentele din decembrie 1989,  electoratul român a fost chemat să aleagă un nou parlament și un nou președinte al țării. Conform noii Legi privind alegerea președintelui României, fiecare cetățean român putea să-și depună candidatura îndeplinind o condiție obligatorie: să prezinte o listă de cel puțin 100.000 de susținători. Indiferent dacă venea din partea unor partide sau ca independent. Față de 1990, numărul candidaților înscriși oficial pentru alegerile prezidențiale s-a dublat, ajungând la șase. Alegerile pentru Camera Deputaților, pentru Senat și pentru președinte al României s-au desfășurat simultan, la 27 septembrie 1992.

Scrutinul prezenta o dublă surpriză: pentru prima oară în procesul electoral românesc era înregistrată o candidatură independentă. Fostul președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM venea la alegerile prezidențiale din România cu o platformă unionistă surprinzătoare și un slogan inedit: „Nu există români „de dincolo” și români „de dincoace”. NOI suntem ai Țarii!”. O declarație a candidatului independent – „Dacă voi învinge, considerați că Reîntregirea este înfăptuită” – era de un optimism care începea să contravină flagrant elanului tot mai anemic al unionismului, minat de noua realitate. Întâmplarea avea loc în faza fierbinte a războiului ruso-român nedeclarat, în ajunul declanșării unei crize economice generalizate și a unor relații Chișinău–București tot mai neclare; idealul Unirii, după „Podurile de flori” de la Prut și „Podurile de sânge” de la Nistru, părea sortit să rămână doar în cărțile de istorie. Însă, cu participarea în scrutinul electoral a unor „candidați de dincolo” (Leonida Lari la parlamentare și Mircea Druc la prezidențiale), Unirea a mai captat, pentru un scurt timp, atenția opiniei publice interne și externe.

Contestații. La Biroul Electoral Central au fost depuse trei contestații vizând doi candidați la președinție: Ion Iliescu și Mircea Druc. În cazul președintelui în exercițiu, un contestatar cerea clarificarea afirmației din „România Liberă”, conform căreia Ion Iliescu ar fi dispus folosirea armelor contra manifestanților în 25 septembrie 1991. Un alt contestatar acuza semnarea tratatului cu fosta Uniune Sovietică. În cazul lui Mircea Druc „reclamantul”, un ziarist la „Universul Bucureștilor”, pretindea că „împricinatul” n-ar avea cetățenie română, ci moldovenească. În seara zilei când autointitulatul jurnalist a decis să mă elimine din cursă, am participat la „Studioul electoral” al Televiziunii Române la ora 22.30. Întrebat de reporter ce opinie am despre contestație, am comentat în felul următor: „Acum câteva zile, la o emisiune TV, am declarat: mi-am restabilit cetățenia română obținută la naștere; astfel am devenit nespus de bogat, fiindcă nu mai sunt „un om fără țară”, vorba poetului transilvănean. Dar iată că s-a găsit un invidios, care dorește să mă lipsească de această avuție, recuperată după o jumătate de secol. Vorbind serios, problema nu e Druc, ci participarea noastră la alegeri. În fond, avem pe rol o tentativă de a nega, din start, ideea și dreptul românilor din teritoriile naționale înstrăinate. O încercare perfidă de a exclude basarabenii și nord-bucovinenii din viața politică a Țării. Dar, diversiunea antiunionistă, indiferent de cine și de unde ar fi inspirată, nu va avea succes”.

La dosarul meu fusese atașată și o declarație din partea mai multor deputați și senatori, depusă la Curtea Constituțională de către Ioan Alexandru. Parlamentarii români argumentau corectitudinea înregistrării de către Biroul Electoral Central a candidaturii lui Mircea Druc. Curtea Constituțională, păstorită de profesorul şi academicianul Vasile Gionea, cu majoritate de voturi, în numele legii, a respins contestația. Simbolic, o decizie contrară ar fi fost percepută de către toți românii unioniști drept o nouă cedare/trădare a Basarabiei, similară cu cea din iunie 1940. Hotărârea Curții Constituționale nr. 5 din 3 septembrie 1992 a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr. 234 din 23 septembrie 1992.

Au existat numeroase contestații și de alt gen, care m-au ofticat din cale afară. Mă refer la atacurile din mass-media de la Moscova și Kiev, Chișinău și București. În noua ipostază, îmi erau de ajutor licența în psihologie, activitatea de psihoterapeut, imunitatea sau experiența de disident și militant al mișcării de eliberare națională în clandestinitate (1959-1990). Totuși, în unele cazuri, nu reușeam să rămân „nemuritor și rece”. Mai ales când din partea unor publicații, de la care așteptam mesaje de încurajare și solidaritate, veneau niște insinuări neghioabe. De exemplu, revista „Naţiunea”. Citez din nr. 28 (105), 10-16 iulie 1992:

„Dl Mircea Druc, președintele Frontului Democrat Creștin din Basarabia, a fost anunțat candidat la Președinția României. Ce poate fi mai frumos în ideea ca un basarabean din Basarabia, ca un român din partea încă neunită cu țara, să fie președinte al României? Propunerea, venită de la Mișcarea Ecologistă, contrastează însă cu democrația creștină, ideologia profesată de dl Druc. Mă rog, în epoca noastră, înainte de a dispare, ideologiile se interferează... În mod interesant și subiectiv am dori foarte mult ca un român (ca dl Druc) să ajungă președinte al Rusiei, ale cărei realități le cunoaște foarte bine, pentru că sunt identice cu cele din Basarabia bolșevizată... Doamne, cât ne-am bucura ca dl Druc să ajungă președinte al Rusiei! Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl Druc însă ca președinte al României. Dl Druc este tot atât de străin – român fiind – de realitățile românești, ca și dl Rațiu, român de viță veche, îmbogățit prin negustorie în țara de negustori a bătrânului Albion. Dar dl Druc are un avantaj: ne-a arătat ce-a fost în stare cât a fost premier în Republica Moldova. Dar are și un dezavantaj: dacă pe dl Rațiu perfidul Albion și experiența din țară l-au făcut să nu mai candideze (Cheia fericirii sale s-a rupt), pe dl Druc, se pare, Moscova îl ține scai de candidatura la președinția României. Așa este, dle Druc?”.

Semnături. Cu certitudine, cei prezenți la Biroul Electoral Central, în seara când îmi depuneam candidatura, nu intuiau ce se petrecea în sufletul meu. Aveam deja informații că faza fierbinte a războiului ruso-român de la Nistru s-a stopat. La 21 iulie 1992, la Moscova fusese semnat de către Snegur și Elțin, asistați de Smirnov, un dubios „Acord de pacificare”. Secesionista Pridnestrovie obținuse tot ce-a dorit, inclusiv dreptul la autodeterminare, în ipoteza unirii Republicii Moldova cu România. Una dintre condițiile „armistițiului rușinii” a fost desemnarea lui Andrei Sangheli ca prim-ministru și destituirea miniștrilor Ion Costaș, Anatol Plugaru și altor patrioți. Chișinăul n-a cerut în schimb măcar eliberarea prizonierilor de război; printre aceștia și Ilie Ilașcu, președintele secției Tiraspol a Frontului Popular Creștin Democrat. Eram președintele Frontului, dar nu vedeam nicio posibilitate reală de a-l ajuta cumva. România fusese complet eliminată de la negocierile instituite de Mecanismul Cvadripartit. Neoliberalii de la Kremlinul „amicului” meu Boris Elțin ne-au plasat o bombă cu ceas – trupele ruse staționează în Republica Moldova și în prezent.

Unica mea consolare: la București, după o jumătate de secol, se consfințea dreptul românilor din teritoriile ocupate de imperiul ideocratic bolșevic de a participa la viața politică a Patriei. Era prima și unica reparație morală efectivă pentru românii din Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța, sortiți să vegeteze în teritoriile naționale înstrăinate. Pentru NOI, unioniștii de la Chişinău și Cernăuți, implicarea în alegeri însemna distrugerea unui sentiment de românofobie, inoculat timp de decenii de către „eliberatorii” sovietici și perpetuat de rușii și ucrainenii democrați și neoliberali. Doream ca alegerile din 1992 să fie fixate de cronicari ca un preludiu al Reîntregirii Patriei. În schimb, a doua zi, 28 august 1992, președintele de la Chișinău se întâlnea la Huși cu omologul său din București. Acolo, Snegur avea să declare morocănos: „Înscrierea candidaturii lui Druc la funcția de președinte reprezintă o chestiune ce privește doar România; conducerea Republicii Moldova are alte probleme, mai importante, de care trebuie să se ocupe”. Cea mai actuală era, desigur, ocazia de a ura succes lui Ion Iliescu în cursa electorală.

Întrebat fiind de ziariști, imediat după înregistrarea candidaturii, cu ce sentimente pornesc în cursa electorală, am spus: „Candidatura mea, ca independent, a devenit o realitate în primul rând datorită entuziasmului și dăruirii; aproape 1.000 de basarabeni și nord-bucovineni, răspândiți în toată România, au lucrat zi și noapte, fără răgaz. Unii au venit direct din tranșeele de la Nistru în acalmia dintre două lupte cu mercenarii ruso-ucraineni. Adeseori, flămânzi și însetați, adunând cu atâta chin cele 105.022 de semnături, au îndurat insulte și agresivități din partea unor conaționali, care au avut norocul de a se naște dincoace de Prut. Sunt sigur că vom învinge. Nu mă refer la victoria mea, ci la victoria noastră, a tuturor celor care au într-adevăr sentimente oneste și care sunt români adevărați”.

Venise la Biroul Electoral Central un grup numeros de oameni purtând drapele tricolore cu gaură, ca să mă susțină moral. Le-am mulțumit și mi-am exprimat speranța că vom reuși în toate doar fiind strâns uniți și consecvenți până la capăt. Ziarul „Cotidianul” menționa a doua zi: „Printre numeroșii participanți la acțiunea de înregistrare a candidaturii lui Mircea Druc s-au aflat și membri din conducerea Alianței Civice – Ana Blandiana, însoțită de Romulus Rusan și Nicolae Prelipceanu. Solicitată de ziariști să comenteze evenimentul, dna Blandiana a declarat: „Mă bucur foarte mult, poate mai mult pentru români, decât pentru dl Mircea Druc, că s-au strâns cele 100.000 de semnături obligatorii. Mi s-a părut o imensă rușine că au existat cetăţeni români care să-i jignească, să-i agreseze pe basarabenii care adunau semnături. Cred că este foarte bine că există un candidat la președinție din Basarabia. Acest lucru reprezintă un simbol ce poate fi considerat un pas spre reîntregirea țării”. Ziarul „Graiul Maramureșului” din 3 septembrie 1992 puncta: „Domnul Mircea Druc este singurul dintre candidații la președinție care a reușit, ca independent, să adune cele o sută de mii de semnături necesare. Basarabeanul cu cetățenie română sporește emoțiile electoratului în cursa prezidențială”.

Mass-media a reținut și ceea ce am declarat după depunerea semnăturilor: „Pentru NOI, 27-31 august 1989 a însemnat o primă și mare victorie. Iar 27 august 1991 n-a fost decât o inducere în eroare, o iluzie, deoarece n-am crezut că independența, proclamată în ziua aceea, înseamnă și independența față de Patria-mamă România. Astăzi, 27 august 1992, NOI marcăm o tristă aniversare și totodată un început. Suntem pe calea cea bună. Regret însă că predicția mea nu s-a adeverit: la 1 decembrie 1991, când un grup numeros de parlamentari de la Chișinău și București au constituit Consiliul Național al Reîntregirii, spuneam că cele două state românești se vor uni în iulie-august anul acesta. Au fost ratate câteva oportunități de a ne reapropia și reîntregi. Dar, nu e un pericol de moarte pentru idealul Unirii. În ultimul timp, înregistrăm doar o stagnare a unui proces istoric ireversibil”.

Campania electorală. În cadrul scrutinului, candidații au avut la dispoziție trei săptămâni, între 31 august și 24 septembrie 1992. La start, mi-am dat seama că nimerisem într-o situație fără ieșire. Candidații la președinție, în afară de mine, aveau în teren oamenii și logistica unor structuri ale formațiunilor politice de care aparțineau. Echipele de experți / consultanți le sugerau în ce localitate ar putea aduna mai multă lume la întrunirile electorale. Eu însă acționam după „metoda probe și erori”. De aceea, chiar din prima zi am călcat cu stângul, după cum a și remarcat „Tineretul liber” din 4 august 1992: „Domnul Mircea Druc a ales Constanța pentru debutul campaniei sale electorale, din mai multe motive: i s-a spus că aici are cele mai mici șanse, dar a venit, mai în glumă, mai în serios, după principiul „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”; a existat și o doză de sentimentalism, dar și una foarte serioasă – importanța acestui județ. Sâmbătă însă, la ora 11.00, pe o vreme caniculară, în Sala Sporturilor din localitate, nu s-au adunat nici 100 de oameni. Imaginea acestui prim contact electoral era de-a dreptul dezolantă. Totuși domnul Druc nu și-a pierdut cumpătul – calm, aproape imperturbabil, a prezentat în fața micului auditoriu motivele deciziei sale de a candida pentru postul de șef al statului. Ba chiar, cu umor, privind locurile goale din jurul său, domnia sa a mărturisit că se aștepta ca măcar adversarii săi politici, susținătorii altor candidați să fie prezenți în număr mult mai mare la această întâlnire”.

Pe tot parcursul campaniei electorale și, ulterior, ori de câte ori apărea ocazia, precizam: participarea mea la alegerile prezidențiale din 1992 n-a fost ambiție personală, ci obligație statutară de lider național ales al Frontului Popular Creștin Democrat. La Congresul al treilea, care s-a ținut în februarie 1992, cei 800 de delegați, întruniți în incinta Operei din Chișinău, au hotărât în unanimitate: „Românii din teritoriile înstrăinate vor participa la alegerile parlamentare și prezidențiale din Țara noastră, România! Indiferent de somațiile venite de la Moscova sau Washington, Kiev sau Budapesta!”. Nici de sugestiile „înțelepților” de la Chișinău și București nu au ținut cont liderii și aderenții Frontului Popular Creștin Democrat. Când Congresul a votat Rezoluția, nimeni nu avea o imagine clară cum va decurge participarea basarabenilor la alegerile din România. Toată lumea era entuziasmată: „E vrerea noastră (sic!), suntem români și punctum, avem mandat și, de azi înainte, vom participa la viața politică a Țării!”. Personal, am demarat consultări cu formațiunile politice și rugam conducerea acestora să selecteze și să admită pe listele lor câte un candidat din Basarabia. Au răspuns pozitiv doar două partide: PNȚCD și PUNR. Celelalte s-au eschivat.

În februarie 1992, mă gândeam că vom reuși să-l convingem pe Mircea Snegur, sau, de ce nu, pe Alexandru Moșanu, să participe la alegerile din România. Îmi părea că așa ar da bine; e mai solid pentru percepția electoratului și a observatorilor străini; ar avea mai mare efect dacă agențiile de presă străine ar difuza știrea: „În România, la alegerile prezidențiale din toamna lui 1992, participă și președintele Republicii Moldova”. Rapid însă mi-am dat seama că nici Snegur, nici Moșanu nu-și doreau să se angajeze într-o atare competiție. Mai ales că nimeni nu le putea garanta a priori victoria. Cu certitudine, ei mai aveau motive și de alt ordin; în plus, la Nistru se declanșase faza fierbinte a războiului ruso-român.

Într-o asemenea conjunctură mi-a revenit sarcina să mă înscriu în cursa electorală ca să salvăm onoarea Mișcării de Renaștere Națională a românilor basarabeni. Un rol important în luarea deciziei l-a avut și regretatul Nicolae Lupan, scriitor, jurnalist, luptător antisovietic, fondatorul Asociației Mondiale „Pro Basarabia și Bucovina”. Între timp, o delegație a voluntarilor basarabeni m-a convins definitiv că nu există o altă cale: „Domnule Druc, fiți purtătorul nostru de cuvânt! Vă mandatăm ca să duceți la București mesajul nostru de Reîntregire a Patriei. Noi rămânem la Nistru, în tranșee, să murim apărând pământul strămoșesc!”. Și, anume sub acest aspect, consider că s-a mai făcut un pas simbolic spre Reunire. Să-mi fi spus atunci cineva (analiștii, cârcotașii de serviciu) cum puteam soluționa într-un mod mai onorabil problema. Ar fi fost imposibil să convocăm un congres extraordinar la care Mircea Druc, ales recent în calitate de președinte, ar fi debitat o nerozie: „La congresul Frontului Popular Creștin Democrat din februarie curent ne-am cam aprins și am votat pripit o Rezoluție de mare importanță politică. Acum însă ne-a mai scăzut fierbințeala; nu mai avem nici curaj, nici forțe ca s-o îndeplinim!”.

Precizez: nu au niciun rost speculațiile că, chipurile, Rezoluția din februarie ’92 a fost o diversiune a unor membri din conducerea Frontului, care „doreau să scape de Druc”. Indiscutabil, la Chișinău existau destule persoane, unele controlate de Moscova sau Kiev, care ținteau să ajungă în fruntea Mișcării de Renaștere Națională, ca s-o decapiteze din interior. Însă factorul decisiv al implicării mele în alegerile din România a fost cu totul de alt ordin. La 28 noiembrie 1991, în sala Parlamentului României din Dealul Mitropoliei, am rostit discursul prezentat mai sus. Când am coborât de la tribună, s-a apropiat de mine Radu Ciontea, liderul Partidului Unității Naționale a Românilor (PUNR). Avea ochii în lacrimi. Am discutat apoi cu un grup de parlamentari din Transilvania. M-au întrebat tranșant dacă aș vrea să candidez din partea PUNR-ului la viitoarele alegeri din România.

A fost o mare surpriză pentru mine. Întotdeauna, datorită istoriei comune, am simțit că există o afinitate aparte între basarabeni, bucovineni și transilvăneni. Am continuat contactele cu Radu Ciontea. Eram bucuros și decis să conlucrez cu formațiunea sa. Pe parcurs însă conducerea s-a schimbat. Și Ioan Gavra a făcut o declarație pentru presă: „Nu vom mai susține candidatura lui Mircea Druc; el nu reprezintă o forță de coeziune; vom găsi un alt candidat basarabean”. Și, sincer, mi-am zis: ce bine ar fi dacă noua conducere a PUNR ar reuși să-l convingă pe Mircea Snegur să candideze. Până la urmă, „basarabeanul” selectat de Gavra drept candidatul cu o mult mai mare „forță de coeziune” decât Druc avea să fie Gheorghe Funar, un fruntaș născut în Banat.

După destrămarea Uniunii Sovietice, NOI urmăream un obiectiv politic primordial: să demonstrăm comunității internaționale că frontiera pe Prut devenise o chestiune fictivă. Pentru „românii de dincolo”, care au sperat și au supraviețuit o jumătate de secol, barierele artificiale nu au mare importanță. Cugetam și acționam atunci, ca și în prezent, pornind de la ideea că România ar fi deja reîntregită. Formulasem și mă conduceam de următoarele principii de activitate practică în teren: sincronizare, interferență, transplant. Cu părere de rău, abia în ultimii ani, aceste principii sunt aplicate de jos în sus, tot mai frecvent și mai constructiv. Județele și municipiile, orășelele și comunele se înfrățesc. Administrațiile locale valorifică oportunitățile și tot ce este mai de preț pe ambele maluri ale Prutului și în întreg spațiul românesc. În 2017, conducerea Statului Român, formațiunile politice și Bucureștiul văd lucrurile altfel în comparație cu mentalitatea din primele două decenii de după 1989.

Dar primul pas, și poate cel mai important, a fost legea care prevedea reconfirmarea cetățeniei românilor care o pierduseră fără voia lor. Insistam ca cetățenia să fie acordată tuturor originarilor din teritoriile naționale răpite în ’40-’44. Mă refeream la experiența Germaniei. Bonn-ul stabilise prin lege: orice etnic german, oriunde s-ar afla, avea drepturi de cetățean al Republicii Federale Germania. Solicitam cetățenia română fără prea multă birocrație și cât mai curând posibil pentru toți românii, care nu și-au pierdut-o din propria voință. Argumentam: „Basarabenii, nord-bucovinenii și locuitorii din ținutul Herța nu și-au dorit să devină Homo sovieticus și cetățeni ai imperiului ideocratic bolșevic. Tot mai mulți declară că vor să-și restabilească cetățenia română, obținută la naștere, să fie așa cum au fost bunicii și părinții lor după Marea Unire de la 1918 – cetățeni ai României Reîntregite”.

La 10 septembrie 1992, ora 22.05, am fost la „Studioul electoral” al Televiziunii Române. Moderatorul emisiunii m-a întrebat prin ce diferă programul meu în privința Unirii? Cu această întrebare se adresa, pe rând, tuturor candidaților, deoarece absolut toți aveau inclus în programele lor un aliniat – „Reîntregirea țării”. Am răspuns: „Participând la această campanie electorală pentru funcția de președinte, candidații doresc să obțină puterea politică. Firește, acest deziderat constituie, în general, sensul luptelor politice și al scrutinului electoral. Mie însă nu mi-a fost sete niciodată de putere; mă obligă să fac politică situația actuală din Basarabia, precum și pericolul destrămării Statului Unitar Român și al Națiunii Române, după un model, acum în derulare, într-o „țară vecină și prietenă”. Și fac politică așa cum mă pricep. Și-i rog pe toți românii să-mi ierte „aroganța” sau lipsa de modestie. Să nu se supere colegii mei de competiție, dacă pot să mă exprim așa. Ei vorbesc despre Unire pentru a câștiga voturi, pe când NOI, inclusiv eu, o și construim, încet și sigur, pas cu pas. E o diferență, mare și principială”.

Cei șase candidați erau caracterizați de către unii jurnaliștii români neoliberali în felul următor: „Trei sunt procomuniști – Druc, Iliescu și Funar, iar ceilalți trei sunt neocomuniști”. De ce, mă rog, Mircea Druc era un procomunist? „Fiindcă nu a declarat niciodată că este anticomunist”. Îmi părea atât de naivă sau răuvoitoare această abordare, încât nici nu mă mai osteneam să vin cu justificări.  Adică, degeaba le spuneam că exclud orice cult în afară de cultul lui Cristos și al Națiunii, tot procomunist rămâneam. Încă un mic detaliu: eu pronunțam „Cristos” și „sunt”, unii mă corectau: „Hristos” („ca în rusește”) și „sânt” („pe moldovenește”). La Chișinău, diverși comentatori mă considerau un partizan al terapiei de șoc, atât în economie, cât și în problema integrării celor două state românești. Întâlnindu-mă cu alegătorii la Iași, le-am explicat: nu sunt pentru o Unire declarată, ci una construită. Nu e cazul să așteptăm până când Moscova și Kievul ne vor spune printre dinți: „Români, dacă tot aveți voi un imn atât de mobilizator, deșteptați-vă, nu mai dormiți, uniți-vă!”. Și nu e necesar să vină domnii Iliescu și Snegur până la Prut, călare pe cai albi, să schimbe niște fanioane, decretând: „Gata, uăi, Unirea s-a înfăptuit!”.

La insinuările „înțelepților moderați” replicam adeseori: „Dacă trecerea de la vorbe la fapte se cheamă „terapie de șoc”, atunci voi promova-o mereu, indiferent de funcția ocupată”. Și, timp de un an cât am fost președinte al Consiliul de Miniștri al RSSM (o funcție mai mult fictivă, strict subordonată Centrului imperial), aplicasem deja principiile constructiviste formulate în programul meu electoral. N-am mai ținut cont de obstrucționarea sistematică din partea structurilor birocratice de la Moscova. Nici de situația din celelalte colonii sovietice. Primii din URSS am trecut de la miliție la poliție. N-am reușit să facem jandarmerie, fiindcă opoziția comunistă invoca ostentativ „palma jandarmului român” din perioada interbelică. Personal, ca ieșire din blocaj, am propus modelul italian (carabinieri). Am modificat în Moldova sovietică sistemul de învățământ. Am preluat din România concepția liceelor și notarea cu 10 puncte. Am solicitat sprijinul Bucureștiului ca să înființăm Academia de Studii Economice și Academia de Poliție. În locul școlilor sovietice de zece ani am constituit la Chișinău licee bilingve: român-englez, francez, spaniol, german și italian. Urma să deschidem încă două licee român-portughez și român-turc. Am trimis la studii în România și în alte țări europene peste 3.500 de tineri basarabeni. Am găsit o modalitate ca să-i ajut și pe tinerii nord-bucovineni (autoritățile ucrainene nu le eliberau pașapoarte ca să meargă la studii în România). Am plantat în Basarabia și la Chișinău 20.000 de puieți de stejari și alte specii de arbori; le-am adus de la pepinierele din Suceava, Botoșani și alte județe. Până atunci, autoritățile comuniste plantaseră mai mult, în mod special, mesteacănul alb, simbolul Rusiei, ca să ne deosebim și imagologic/peisagistic de malul drept al Prutului, unde predomină stejarul, teiul, salcâmul și nucul, într-un cuvânt, flora autohtonă.

La emisiunile TV și radio, întrebările moderatorilor și ale cetățenilor, fără legătură între ele, vizau cele mai diverse domenii. Telespectatorii și radioascultătorii reținuseră deja, din mass-media, că am vizitat mai multe obiective industriale. Și, firește, doreau să le vorbesc despre felul în care consideram că principiile mele, expuse în programul electoral, ar putea fi aplicate. În cadrul vizitelor electorale, oriunde aș fi ajuns, căutam să cunosc pe viu întreprinderile din zonă. Am bătut cu piciorul platformele industriale din Cluj, Brașov, Ploiești; am ajuns pe la toate șantierele navale, toate combinatele metalurgice, pe la fermele agricole din județele Constanța, Tulcea, Galați și Buzău. Cu o zi înainte de principala dezbatere la TV, vizitasem obiectivele economice din Pitești. Peste tot descopeream premise de aplicare a viziunii mele Etnosistemice. Eram convins: unica soluție viabilă de redresare economică este revoluția managerială, axată pe principiile meritocrației. Peste tot în România întâlneam persoane instruite, deștepte, lucide. Și de fiecare dată îmi ziceam în gând: „Uite, doamna s-ar descurca excelent în fruntea ministerului sănătății; domnul ar fi bun de președinte al țării; uite o formidabilă candidatură de prim-ministru”. Spuneam electoratului: „Numai printr-o autentică revoluție managerială, prin profesionalizarea conducerii, aplicând și celelalte principii enunțate, am putea redresa Sistemul Național Producător. De aceea le propun românilor Triada: Redresarea economiei – Pacificarea Țării – Reîntregirea Patriei”.

„Pacificarea” reieșea din atitudinea mea față de minoritățile naționale din cele două state românești. România avea/are o situație specifică: mai rar o țară în care autohtonii să fie în proporție de 90%. Și nu existau bariere care să împiedice o rezolvare cât mai armonioasă a problemelor interetnice. În Nordul Basarabiei, unde m-am născut, nu au existat conflicte naționale. Mă refeream la o experiență pozitivă în perioada interbelică. În Piața Teatrului din Cernăuți, conviețuiau pașnic Casa română, Casa germană, Casa evreiască, Casa poloneză. Buna înțelegere, spuneau bătrânii, a durat până la invazia sovietică din ’40... În aula Universității din Iași, un domn în vârstă mi-a cerut să explic ce cred despre Ion Antonescu. Am răspuns: „Sunt un român unionist, din teritoriile răpite de URSS, și atitudinea mea față de mareșalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, este identică cu cea a evreilor față de Menahem Beghin, prim-ministrul Israelului, decedat la 9 martie anul acesta”. Atât. Ca cercetător științific și în calitate de candidat la președinție, abia așteptam să aflu amănunțit, chiar de la sursă, care ar putea fi problema minoritarilor, nu pretextul lor. Am început dialogul cu maghiarii, zicând: „Fraților, am fost și eu, timp de 50 de ani, „minoritate națională” într-un imperiu spulberat recent. De aceea, acum, în țara noastră România, mă comport conform proverbului:Ce ție nu-ti place altuia nu face!”. Haideți, încetișor și câte oleacă, cum spun moldovenii, să vedem ce probleme aveți. Vă asigur – toate vor fi soluționate în cadrul legislației și standardelor ONU; așa cum se rezolvă ele în Uniunea Europeană, în SUA, în oricare țară de pe mapamond, care pretinde că a rezolvat deja problemele minorităților într-un mod echitabil”.

Important: Electoratul român mi se prezenta cu mult mai inteligent decât afirmau frecvent unii ziariști și politicieni. Mi-am dat seama de un fenomen de care, sper, că vor ține cont tinerii basarabeni și nord-bucovineni, viitori candidați la scrutinele din România Reîntregită. Chiar dacă multă lume nu are capacitatea de a diagnostica exact, românul simplu, în general, sătul de corupție și promisiuni, te simte cine ești, ce ești și ce scopuri urmărești. Și dacă minți, ai pierdut.

Din turneele electorale reveneam la București cu impresii inedite, dominante. Ca român din teritoriile ocupate, care nu trecusem Prutul decât după o jumătate de secol, m-am convins: România este extraordinar de frumoasă, cu un mare potențial de redresare socioeconomică, dar crunt nedreptățită. E păcat, ziceam, să ai așa o țară și să nu poți să duci în ea o viață decentă, la standarde europene. M-a impresionat profund și pozitiv diversitatea, particularitățile de la un județ la altul. Percepeam Țara ca un splendid mozaic, irepetabil. Nu mă așteptam să întâlnesc tocmai în Satu Mare și Sălaj atâtea afinități cu peisajul, înfățișarea oamenilor și ambianța rurală din Nordul Basarabiei, unde m-am născut și am copilărit. M-am simțit ca acasă la Timișoara și Arad, la Sibiu, Zalău, Oradea și Baia Mare. Nu mai zic de Bucovina și Moldova. Sufeream, căci nu puteam ajunge mai repede la Brașov și la Craiova. Întâlniri și impresii de neuitat la Deva, Galați, Tulcea.

Țin minte și o scenă amuzantă la Tulcea. Mă concentrasem asupra discursului la mitingul electoral care urma să înceapă. Auzind vociferări, am ieșit afară, unde se adunase lumea. O doamnă agitată se contra cu niște cetățeni. Când m-a văzut, l-a înșfăcat pe unul de braț și l-a adus în fața mea, somându-l răspicat: „Nu te mișca, domnule! Stai pe loc și ia aminte!”. Apoi către mine: „Mă iertați, o să vă explic ce s-a întâmplat. Dar mai întâi vă rog să răspundeți! Prompt, scurt, tare! Ca să audă toată lumea! Cum se numește satul în care v-ați născut?”. „Pociumbăuți”. „Unde ați făcut școala primară?” „În deal, la popa”. „Ai auzit, provocatorule?”, – se adresă femeia către domnul derutat pe care încă îl mai ținea strâns de mânecă. Apoi, către mulțimea intrigată: „Eu sunt fiica popii! În ’44 ne-am refugiat! În casa noastră s-a făcut școală pentru elevii din clasele primare. Cu domnul Mircea Druc nu ne-am mai văzut de la botezul nostru. Tatăl meu, preotul Kuharski, ne-a botezat. În aceeași zi. Într-o apă, cum se spune la Pociumbăuți. Am venit bucuroasă la miting să-mi revăd consăteanul și am dat peste acest individ. Umblă printre oameni și-i instigă: „Nu-l ascultați pe Druc, să nu-l votați! E un jidan din Basarabia!”. Astfel, am descoperit la Tulcea refugiați din satul meu și localitățile vecine. Era printre ei și domnul profesor Tutunaru ajuns la 90 de ani. În copilărie auzisem lucruri frumoase despre fostul director al școlii din Zăicani.

Desigur, în campania electorală acumulasem și unele impresii negative. De exemplu, patriotismul „de fotbal” sau „de cartier”. Ca să menajez vanitățile provinciilor istorice, reiteram, ori de câte consideram oportun, că sunt basarabean prin naștere, bucovinean prin educație, transilvănean prin empatie, dar cu o singură cetățenie – cea română. Totodată, spuneam că mi-ar fi plăcut să însușesc tot ce au mai bun bănățenii, dobrogenii, aromânii; să fiu ager ca oltenii, ca să nu le permitem impostorilor să ni se urce în cap, să ne tragă pe sfoară... Nu puteam procura un pahar cu lapte la cantină, hotel, dar nici în cartier. Îmi displăcea faptul că foarte multă lume fuma, bea whisky și cafea. Cunoșteam deja situația din fosta Uniune Sovietică. Mă gândeam că românii erau pe cale să devină dependenți de nicotină și mari consumatori de surogate. Având și o imunitate deficitară, ca a noastră, la ce ne putem aștepta în privința natalității dacă tinerii fumează, beau cafea și tărie, ca în Rusia? Care va fi structura biopsihică a viitoarei generații?... M-am simțit fericit în casa unui pădurar din Maramureș, care a găzduit echipa mea timp de două zile. Eu nu am băut decât lapte proaspăt. Apropo, în 1992, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să iau o decizie definitivă: să nu mai beau niciodată în viața mea alcool și să nu fumez. De atunci și până în clipa când aștern aceste rânduri n-am încălcat angajamentul. La rugămintea mea, acest legământ de abstinență totală a fost binecuvântat de confesorul meu, părintele Constantin Galeriu, regretatul profesor și teolog. Întâmplarea s-a petrecut înainte de implicarea în campania electorală. Merită relatată pe larg și o voi face-o într-un alt context.

Am ținut neapărat să am întâlniri cu electoratul la Iași, Suceava, Botoșani, Ipotești. Din capitala Moldovei am mers la Pașcani, ca să punem țara la cale cu salariații de la întreprinderile din zonă. Am ajuns apoi în Transilvania; am depus flori la mormântul poetului Octavian Goga, marea revelație a unui adolescent basarabean aflat sub ocupație sovietică. După ce am vizitat mai multe județe din țară, mi-am înnoit programul electoral lansat inițial. Am adăugat câte un capitol aparte pentru armată, școală și biserică. Am simțit peste tot: programul meu are mai mare priză în plan profesional decât teritorial. Cu bagajul de cunoștințe din fosta URSS, nu mai aveam emoții când intram pe porțile fabricilor și uzinelor din România. Nici în discuțiile cu savanții, scriitorii, artiștii, ofițerii nu aveam bariere. În fața literaților mărturiseam că în anii de studenție la Leningrad eram un mare adept al Școlii latiniste din Transilvania. Când mă întâlneam cu inginerii, medicii, profesorii, specialiștii în agricultură, salariații din complexele industriale, înțelegerea era perfectă. Nu cred că mă înșelam, despărțirile erau atât de calde. Dar, la mitingurile împânzite cu lozinci și dominate de vociferări exaltate/agresive, cu «частушки» românești – niște strigături politice rimate, comunicarea cu electoratul nu mă mulțumea defel.

Cum se explică faptul că, în campania electorală, nu încercam emoții negative, nu aveam bariere de comunicare cu lucrătorii din fabrici și uzine, CAP-uri și IAS-uri? Problemele și aspirațiile diverselor categorii profesionale din România le înțelegeam perfect din două motive personale. Primul: m-am reciclat de câteva ori; la sovietici, odată exclus din partid, nu mai puteai continua activitatea pedagogică. Am fost trimis la „munca de jos”, ca să mă reeduce colectivele de oameni ai muncii; am îndeplinit diverse funcții în Centrala industrială din Mâtișci (o suburbie a Moscovei), cu un efectiv de peste 25.000 de angajați; cea mai mare întreprindere din URSS, producătoare de materiile de construcție, inclusiv din toxicul polivinil-cloric. Am lucrat apoi, în posturi diferite, la Combinatul de prelucrare a lemnului și producere a mobilei din Cernăuți. Al doilea motiv: în perioadă 1971-1982, ajunsesem un fel de «интелектуальный батрак» („argat intelectual”). Ca să am o «крыша» („protecție”) și să primesc o locuință la Moscova, concomitent cu activitatea în întreprinderi, am scris pentru doi șefi lucrările de doctorat, inclusiv articolele științifice în domeniile respective. Ca să-mi întrețin familia, am mai scris două lucrări, contra cost, pentru două persoane cu mulți bani. Astfel, am asigurat patru disertații, susținute cu brio de către patru cetățeni sovietici de etnie diferită, care, astfel, au devenit patru candidați în științe, în patru domenii diferite, cu acte/diplome în regulă. Am mai scris încă două disertații pentru mine. Pare incredibil, dar acesta e adevărul demonstrabil oricând; mai în glumă, mai în serios, aș putea afirma că Mircea Druc este de șase ori candidat în diverse științe (varianta sovietică) sau de șase ori doctor (varianta românească). Menționez prima oară acest fenomen inedit. Cred că ar prezenta interes fiind dezvăluit într-un studiu aparte sau, mai curând, într-un roman din viața sovietică, scris în stilul școlii neorealiste italiene.

Ulterior, mi-am dat seama: răul care mi l-au făcut kaghebiștii și nomenclaturiștii devenise un bine. Experiența de 11 ani în producție s-a transformat într-un avantaj. „Vasta experiență”, invocată adesea demagogic, nu înseamnă repetarea la infinit a unor deprinderi ce țin de o singură profesie. Însă la Chișinău, în 1990-1991, niște lideri politici (de regulă, absolvenți ai Institutului agricol sau/și ai școlilor superioare de partid sau școlilor superioare ale KGB) năimeau jurnaliști ca să-l tracaseze pe Druc la tot pasul. Președinții de colhoz și directorii de sovhoz, ajunși deputați ai poporului, mă acuzau de „incompetență”. Totuși bietul prim-ministru, autor și lector al unor cursuri de organizare și conducere, după atâta cercetare și atâtea teze de doctorat, se pricepea și el la ceva, chiar de-ar fi fost un mărginit, sau bătut în cap din născare.

Însă gâștele colhoznice erau sigure: pentru funcția de președinte al Consiliului de Miniștri ar fi fost mai bun un om de-al lor. Unul care vreo două decenii neîntrerupt să fi condus un colhoz, să fi lucrat contabil la un minister sau prim-secretar de raion. Cu toate că o atare carieră nu era decât o „experiență îngustă” – secretele unei meserii însușite maximum în cinci ani. Aceste deprinderi însă nu-l ajută pe un lider într-o conjunctură tot mai schimbătoare. Oricând, pentru rolul de președinte de țară sau de prim-ministru poate fi mai adecvată o persoană cu expertiză în mai multe domenii; se descurcă mai bine un om integru, fără cazier, care în viața sa ar fi fost, pe rând, marinar pe un cargobot, participant la o expediție în Antarctica, profesor de dans sportiv, merceolog și director al unui mare depozit angro. Aceasta se cheamă „experiență vastă” și numai ea te ajută să faci față în situații conflictuale, de dispecerat, să iei decizii însoțite de risc, să anticipezi și să prezici. Concluzia la care am ajuns: pe parcursul vieții fă tot posibilul, evită „cretinismul profesional”; am în vedere amprenta comportamentală lăsată de exercitarea îndelungată a unei singure activități. Indiscutabil, orice activitate umană lasă urme specifice în felul de a fi. Dacă nu te reciclezi din șapte în șapte ani, intervine uzura morală.

Participanții la întrunirile electorale întrebau candidații la președinție cum își imaginează ei viitorul guvern, pe cine ar numi prim-ministru. La acest capitol nu se înfiripase nicio idee în mintea mea. Ziceam: devenind președinte, mă voi adresa parlamentului cu rugămintea ca deputații și senatorii să-i evalueze pe cei cinci candidați și să decidă care ar fi mai bun pentru funcția de prim-ministru. Întrebat pe cine aș alege între Roman și Stolojan, spuneam că sunt supărat pe amândoi. Pe domnul Roman fiindcă s-a „dispersat”. N-a rezolvat mai întâi o problemă de strategie economică: finalizarea, nu abandonarea construcțiilor începute deja, inclusiv canalul București–Dunăre. Ar fi rămas în cronici ca un prim-ministru al continuității și eficienței manageriale. Pe domnul Stolojan eram supărat pentru blocajul economic, pentru inflația prea mare, punerea pe butuci a industriei și agriculturii și pentru că nu aducea niciodată vorba despre Basarabia și Nordul Bucovinei.

Colindând județele Moldovei, am poposit și la Mircești. Nu puteam să exclud din program Ruginoasa. La muzeul Alexandru Ioan Cuza am avut parte de un ghid fascinant. O doamnă, Mariana, vorbea cu atâta pasiune despre întâmplări și fapte inedite pentru mine. După Mica Unire, primul Domnitor al României a fost obligat să abdice, să ia calea exilului. Și, culmea, nu i se mai permitea să revină acasă pentru că ar fi „perturbat” cumva situația politică. Am dedus: încă o lovitură de stat a partidelor. Pentru o clipă am uitat pe ce lume mă aflu. Parcă m-am pierdut cu firea și am exclamat: „Am să-l răzbun pe domnitor!”. Avusesem sentimentul că eram un urmaș al lui Alexandru Ioan Cuza; că aveam datoria să întreprind ceva ca toți puciștii să fie aspru pedepsiți. În capul meu tot ce relata ghidul muzeului se asocia cu niște întâmplări recente: întoarcerea regelui Mihai de la frontieră, aversiunea față de exilul românesc, debarcarea mea comandată de Kremlin și operată  de clanul Snegur–Moțpan–Sangheli din Republica Moldova.

În septembrie 1992, ca o sinteză a tot ce-am spus alegătorilor în timpul campaniei electorale, am rostit la TV România următorul discurs: „Stimați compatrioți! Noi, românii basarabeni, participanți la actuala campanie electorală, ne transformăm într-un simbol al Continuității. Implicarea românilor basarabeni în alegerile actuale înseamnă consecvență în lupta pentru un ideal codificat în conștiința generațiilor de români, care a fost și este idealul suprem – „Dacia Phoenix”. Patria noastră care renaște din propria-i cenușă. Anume pentru acest ideal, pentru această cauză a României Reîntregite și prospere ne-am angajat să activăm utilizând toate mijloacele posibile.

După o eclipsă de 50 de ani, românii din teritoriile naționale temporar ocupate vor fi reprezentați în forul suprem al Țării-mamă. Însăși prezența noastră, a românilor înstrăinați, în actuala campanie electorală înseamnă deja o mare victorie politică pentru întreaga națiune română. Opinia publică mondială va constata că România, urmând exemplul Germaniei, își refuză statutul de țară dezmembrată. Alegerile din 1992 vor fi fixate în cronici ca un preludiu al Reîntregirii Patriei.

Nu m-am înscris în cursa electorală din vanitate, din interese conjuncturale sau de grup. Acceptând să candidez la funcția de președinte al României nu fac altceva decât să manifest consecvență în transpunerea în viață a rezoluțiilor Congresului al III-lea al Frontului Popular din Moldova, care s-a ținut la Chișinău, în februarie 1992. Aceste rezoluții preconizează participarea noastră, a românilor din teritoriile ocupate, la alegerile din septembrie 1992. Participarea mea la alegeri semnifică, de asemenea, respectarea principiilor de sincronizare, interferență și transplant, principii care stau la baza activității Consiliului Național al Reîntregirii, fondat la 1 decembrie 1991, la inițiativa unui grup de parlamentari de la Chișinău și București. Candidând la funcția de președinte, eu nu pot aparține unei singure formațiuni politice. Cauza și conștiința îmi dictează să depășesc orice convenție și orice conveniențe înguste de partid. Nu pot reprezenta un partid, eu reprezint un ideal!

Acum, ca niciodată, Statul Român necesită un președinte independent și echidistant. De aceea, nu pot avea ca obiectiv electoral decât problematica strategică a renașterii Națiunii Române, respectând cu strictețe următoarele principii: Cugetă și acționează ca și cum România ar fi reîntregită; Revoluția managerială – unica soluție viabilă; Investigare, instruire, inovare; Proprietate, autoritate, stabilitate; Transformă, dar nu distruge, restructurează, dar nu dăuna; Domnia legii și Dictatura legilor Naturii. Timpul și spațiul alocat nu-mi permit să comentez aceste principii pe care este axat programul meu electoral. Voi descifra doar două din aceste principii: Transformă, dar nu distruge, restructurează, dar nu dăuna.

Cei care au dorit să restructureze vechiul sistem decizional centralizat al comuniștilor au cauzat daune grave protecției sociale și siguranței statului. Reformatorii pripiți au vrut să transforme relațiile și forma de proprietate colectivă, dar, privatizând, au distrus și procesele tehnologice. Drept urmare, în agricultură, de exemplu, nu mai funcționează sistemul de irigare și România a pierdut 5 milioane tone de porumb, evaluate la 600 milioane dolari. Iar pierderile totale, cauzate de distrugerea sistemului de irigare, se vor ridica, anul acesta, la cifra de 1 miliard de dolari. Astăzi muncitorii din industriile nocive nu mai primesc lapte ca antidot și grădinițele din țară nu au lactate pentru copii. Un alt principiu enunțat este dictatura legilor, inclusiv ale Naturii. Nu dorim o nouă dictatură a unei clase, a unui partid, a unei camarile, sau a unei persoane. Și dacă voi fi ales, voi cere ca portretul liderilor politici, inclusiv al președintelui, să nu depășească mărimea unui timbru poștal. Excludem orice cult, în afară de cultul lui Isus Cristos.

Cu toate că președintele are prerogative limitate, voi „deranja” cu insistență noul Parlament ca să definitiveze, cât mai urgent, corpul de legi și voi face tot posibilul pentru a impune dictatura legii, în toate compartimentele societății. Ajungând președinte, voi cere ca noul guvern să aplice, riguros, toate principiile enumerate pentru atingerea a două obiective strategice: 1) reîntregirea și supraviețuirea României ca stat, în actuala conflagrație economică mondială; 2) o nouă calitate a vieții prin natalitate, longevitate, performanțe de sănătate și de creativitate; prin antrenarea spirituală și fortificarea biopsihică a națiunii pentru o intrare onorabilă în mileniul al treilea; prin adaptarea și rezistența românilor la șocul schimbărilor permanente și al transformărilor de ordin economic, ecologic, social și biologic. Bineînțeles, în realizarea acestor obiective strategice un rol esențial îl va avea știința biologică, medicina și credința în Dumnezeu. Programul meu, care va fi dat publicității, include și obiective tactice, cum ar fi: asigurarea cu alimente, îmbrăcăminte, locuințe, medicamente, materiale de construcții. Vom realiza aceste urgențe chiar dacă va trebui să cadă guvernul în fiecare an, cum se întâmplă în unele state occidentale. Altfel, nu are rost să mai facem politică.

 „Realiștii” și „pragmaticii” mă întreabă adeseori ironic: dle Druc, ce șanse vă acordați? Le răspund: eu nu-mi pot acorda nicio șansă, dumneavoastră decideți. Chiar dacă mi-ar garanta cineva că voi fi ales cu 80%, aș considera o înfrângere aflând că celelalte 20% sunt tineri. Dacă te resping tinerii, nu ai nicio șansă să faci ceva pentru România. Aș vrea să mă susțină înțelepciunea națiunii, bătrânii. Căci dacă te resping bătrânii, înseamnă că nu ai autoritate și mandat de încredere. Aș fi recunoscător dacă m-ar susține managerii, proprietarii, țăranii, muncitorii, inginerii, cercetătorii, fără de care nu poți câștiga o competiție, un război economic în plină desfășurare. Sunt creștin și aș putea conta să fiu susținut de Biserică și de credincioși. Mai știm cu toții că Marea Unire a făcut-o și armata națională. Tot armata noastră, bine echipată, este și va fi garantul perpetuării românilor în spațiul nostru ancestral, hărăzit de Dumnezeu. Dacă nu mă susțin militarii, înseamnă că nu am șanse să-mi realizez programul. Tineri și bătrâni, manageri și proprietari, țărani și muncitori, ofițeri și preoți, cu voi aș vrea să pornesc pe calea grea, a reînnoirii din noi, activizând întreaga viață a națiunii, realizând o transformare radicală, dar fără distrugeri!

Stimați telespectatori! Aveți în fața dumneavoastră pe cel mai bogat om din lume. Dar o viață întreagă am fost cel mai sărac de pe pământ, fiindcă eram un om fără țară. Acum câteva luni mi-am recăpătat cetățenia română pe care o pierdusem fără voia mea. În patru luni am obținut ceea ce am așteptat conștient timp de 40 de ani. Și, să știți: sunt fericit pentru că patria noastră – România – este atât de frumoasă și are un potențial enorm de creștere și dezvoltare. Și acum, vă rog să transmiteți, din om în om, din casă în casă, un simplu și mare adevăr – nu există român de dincolo și de dincoace de Prut. Românii de la Chișinău-Nistru sunt aceiași români ca și cei de la Chișinău-Criș. Românii de la Cernăuți au același suflet și aceleași drepturi ca românii de la Timișoara. Cei din cetățile lui Ștefan cel Mare și Sfânt de pe Nistru (cetățile Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă) sunt aceiași români ca cei din cetățile vestice ale țării – Arad, Oradea, Baia Mare.

În încheiere, mă adresez tuturor cu o rugăminte: uitați-vă acum la mine, ca să mă țineți minte. Eu nu voi putea aplica, pretutindeni, în țară, portretul lui Mircea Druc în culori. Nu dispun de mijloace financiare. Costă prea scump portretul în culori al unui candidat la președinția României! Eu, care de copil am înțeles cât de greu se câștigă existența, având bani, i-aș cheltui cu totul pe altceva: pe medicamente pentru voluntarii-combatanți și polițiștii basarabeni răniți în lupte; pentru ajutoarele familiilor de refugiați din stânga Nistrului și ale celor căzuți pe front; pe manuale și burse pentru tinerii din Cernăuți și Herța. De aceea, vă rog, rețineți imaginea de pe ecranul televizorului și poate că vă veți aminti de mine la urnele de vot. Vă mulțumesc!”.

Agențiile de presă străine erau unanim de acord că alegerile din septembrie 1992 din România s-au desfășurat într-un mod civilizat. Isteria de la 20 mai fusese uitată. Ambele tabere mari păreau dornice de liniștea lor. Titlurile materialelor transmise spre lumea largă mi-au întărit convingerea că nu întotdeauna marile agenții de presă sunt și mari diagnosticieni. Cea mai adecvată analiză a făcut-o agenția de presă spaniolă: „Românii au optat pentru continuitate și pentru o schimbare lentă a societății”. În rezultatul alegerilor pentru Cameră și Senat, România devenea o țară dificil de guvernat. Ignoranța și sărăcia, teama de schimbare, inerția naturală a omului simplu sufocat de lipsuri, sătul de politică și programele economice ale partidelor puțin persuasive ne prezentau lumii întregi ca pe niște oameni suferinzi de abulie. Aveau să urmeze patru ani de lupte intensive, de exhibiționism parlamentar și de multe serenade la adresa românilor în presa internațională. Ne așteptam ca în cele două camere ale parlamentului român să domine o instabilitate în stil italian sau, mai bine zis, de tip polonez, cu singura diferență: în România asemenea situație avea să fie stimulată de un președinte aliat cu vechile structuri comuniste, care reprezentau aproape o jumătate de țară. „Cât mai avem de plătit?”, se întreba Viorel Patrichi în „Tineretul liber” din 1 octombrie 1992.

În 1992, România se crampona cu disperare de imaginea unui părinte liniștitor, precum Ion Iliescu, care în campania electorală a avut o prestație tipică de nomenclaturist. La fel ca și electoratul din stânga Prutului. În decembrie 1991, a fost ales Mircea Snegur cu alura sa de „președinte împăciuitor”, antiunionist, adversar al schimbărilor radicale. Opoziția reunită în cadrul Convenției democratice și-a plătit erorile tactice: desemnarea tardivă a lui Emil Constantinescu, al cărui mesaj nu a convins „oamenii muncii de la orașe și sate”. Mai persista și o confuzie creată de PNȚ, care părea mai preocupat de restaurarea monarhiei decât de victoria în alegeri. Iar candidatul independent Mircea Druc, conform datelor oficiale, a obținut 326.866 de voturi, respectiv 2,75% din totalul voturilor valabil exprimate. În realitate obținusem peste 5%. Ulterior, ajungând prin județele țării, mai multe persoane mi-au mărturisit: „Am fost în comisia de numărare a voturilor. Știind că nu puteți câștiga alegerile, unii membri fie vă anulau voturile, fie le treceau la Iliescu sau Constantinescu, în dependență de orientarea lor politică”. Eventualilor cititori ai acestor evocări le mărturisesc acum sincer că am rămas profund dezamăgit de propria-mi prestație în campania electorală. Ca și de toate discursurile mele publice, dar mai ales de propria-mi ținută la emisiunile TV. Totuși despre cel de al șaselea candidat, „fără nicio șansă” la președinția României, câteva publicații din România, Republica Moldova și Cernăuți au punctat aspectele inedite și pozitive.

Ziarul „Libertatea”, septembrie 1992: „De la început să facem o distincţie netă între preferinţele personale şi concluziile ştiinţifice ale politologului pe baza analizei obiective a conjuncturii politice şi a tendinţelor specifice ale electoratului din România în acest septembrie 1992. Dintre candidaţii prezidenţiali mi-a plăcut cel mai mult dl Mircea Druc, ca ţinută şi forţă intelectuală, dar analiza obiectivă îmi spune că nu are nicio şansă în competiţia electorală pentru Cotroceni... Una din imperfecţiunile democraţiei este aceea că votul popular nu decide totdeauna în favoarea omului cel mai bun, din cauza rolului precumpănitor pe care îl joacă maşinăria politică de partid. Dar, cum remarca Winston Churchill, într-o dictatură selecţia poate fi şi mai rea, aşa cum a dovedit-o cu prisosinţă sistemul comunist...”.

Ziarul „Tineretul Liber”, din 1 octombrie 1992: „Mircea Druc, onest, direct și fără șanse, este considerat de unii, pe nedrept, iepurașul lui Iliescu sau al lui Constantinescu... „Ai văzut, bă, i-a mâncat basarabeanul pe toți aseară la televizor. E mai deștept decât toți” –, striga cineva într-o stație de troleibuz. „O fi, mă, da e deștept pentru el. Noi n-avem nevoie de așa ceva”, i-a răspuns interlocutorul. Deși românii din Basarabia au solicitat cetățenie română de la Președinția și Parlamentul României pentru a participa la vot, nu au fost onorați nici măcar cu un răspuns formal. Frica de Kremlin era încă reală la București și rezultatele acelor alegeri îndepărtau și mai mult unirea românilor”.

Revista „Europa Est/Vest”, în editorialul intitulat „Lecția Druc”, din 27 septembrie 1992:Mircea Druc ne-a demonstrat tuturor că rămâne un mare român, un mare patriot şi, în plus, un mare cunoscător al treburilor economice. De altfel, candidatul independent Mircea Druc a oferit în partea a doua a întâlnirii o adevărată lecţie celor cinci colegi de competiţie electorală... Maturitatea politică şi experiența acumulată ca prim-ministru în teritoriul românesc din stânga Prutului au demonstrat că Mircea Druc este, pe tărâm economic şi managerial, cel mai în cunoştinţă de cauză, cel mai priceput. El a făcut dovada cunoaşterii economiei mondiale... Într-un cuvânt, Mircea Druc a demonstrat tuturor românilor, tuturor partidelor politice aflate în competiţie, că pe el se poate conta atunci când se va forma noul guvern...”.

Revista lunară „Vatra”, editată de Uniunea Scriitorilor din România, în editorialul din septembrie 1992 intitulat „Un învins care face mai mult decât un învingător: ideea Druc”: „După recensământ sperietoarea maghiară a început să arate destul de jalnic și ridicol; abia un milion și jumătate, cu țigani cu tot. Era de așteptat, în asemenea condiții, ca vocația patriotismului nostru electoral să se înfrupte din altă temă: cea a Basarabiei. Când colo, aceasta e prezentă în toate discursurile politice doar în modul decorativ. Dl Mircea Druc – care reprezintă, într-adevăr, un simbol și o idee, n-a reușit să facă niciunde un miting mai de doamne-ajută. Toate organizațiile „pro” Basarabia s-au ascuns pe unde au putut când a fost vorba să dea față cu ideea unirii. Aceasta e departe de a deveni un sentiment imperios. Idealul unirii e pentru prea mulți un ideal facultativ, ceea ce înseamnă că e mai puțin decât nimic. Ezitările noastre rușinoase, felul în care-i tratăm pe basarabeni ca pe niște români de mâna a doua, tărăgănarea unui act pe care alții l-ar fi făcut cu ochii închiși vor încărca de penibil paginile istoriei. Pentru că tot suntem mereu cu ochii pe ei, să ne gândim ce-ar fi făcut ungurii într-o situație asemănătoare. Ideea Druc e azi înfrântă. Dar omul care o poartă, cu temperamentul lui sobru și echilibrat, patetic și îndârjit, face mai mult decât orice învingător. Înfrângerea lui de moment nu e decât premisa victoriei. Altfel, rușinea unui întreg neam va fi de nesuportat”.

Țin să menționez, în mod special, enorma susținere morală venită din partea publicațiilor „Țara”, „Glasul Națiunii”, „Sfatul Țării” de la Chișinău și „Plai Românesc” de la Cernăuți, precum și publicația lunară „Cuvântul Românesc” – o voce demnă a românilor răspândiți pe toate continentele. Publicația „Plai Românesc” din 23 septembrie 1992 scria: „Alegerile din România nu-i pot lăsa indiferenți pe românii din teritoriile aflate în componența Ucrainei. Cu atât mai mult că printre cei șase candidați la președinția Țării se numără și Mircea Druc, unul dintre membrii fondatori, fost vice președinte al Societății pentru cultura românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți. El nu ne împarte poporul în români de „dincolo” și în români de „dincoace”. Și după cum a remarcat nu o dată, nu ne vom putea integra în Europa decât uniți. De aceea foarte mulți români nord-bucovinenii, când se roagă în biserici, aprind câte o lumânare și în sănătatea lui Mircea Druc”. Iar „Sfatul Țării”, cotidian al parlamentului de la Chișinău, m-a desemnat printre cele 10 personalități ale anului 1992, motivând astfel: „Pentru temerarul său demers în viața politică, pentru efortul neobosit de a păstra vie în conștiința neamului cauza Reunificării”. Am rămas profund recunoscător, deoarece atașamentul lor constructiv față de idealul Unirii m-a ajutat să rezist în acea inegală și extenuantă încleștare ideologică.

În 1998, scriitorul, revoluționarul, unionistul Claudiu Iordache constata: „Mircea Druc avea să fie primul şi ultimul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. Viaţa sa, o parte activă în umbra Imperiului Sovietic, o alta, ca român stabilit la Bucureşti – o asumare extremă a condiţiei ingrate de a fi român cu adevărat. Fost prim-ministru al Moldovei în 1990-1991, Mircea Druc nu a convins Puterea de la Bucureşti să treacă de la declaraţii de intenţii la realizarea Reîntregirii. Izolat în indiferenţa cosmopolită a capitalei României, ultragiat continuu în trecutul său, ţinta serviciilor secrete ruseşti, abandonat adesea de „fraţii” de dincolo şi de dincoace de Prut, Mircea Druc, candidat la preşedinţia României în 1992, cunoaşte astăzi arsura indiferenţei ori ingratitudinii româneşti”.

Aici e cazul să fac o precizare principială: nu am primit din nicio sursă vreo compensaţie personală. Și nu aștept din partea nimănui gratitudine pentru credința într-un ideal. Mă consider un simplu cetățean român (fost cetățean sovietic). România a făcut și continuă să facă posibilul pentru noi, românii înstrăinați, din Basarabia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și de pe alte meleaguri. În tot cazul, eu personal nu am avut, nu am și nu voi avea pretenții. Am făcut prea puțin pentru România fiindcă nu am o altă armă decât speranța și credința nestrămutată în idealul Reîntregirii. Mulțumesc mereu lui Dumnezeu că există România. Dacă aș fi fost evreu îi mulțumeam lui Iahweh fiindcă există statul Israel. Am jurat credință Patriei mele (Carpaților, Dunării, Nistrului, Tisei și Pontului Euxin). Urmăresc acum mass-media care relatează acțiunile recente întreprinse în Republica Moldova de către domnul Traian Băsescu și echipa sa. Sper că va reuși; este omul care nu a pierdut nicio bătălie politică, în comparație cu „Mircea Druc – un mare campion al pierderilor”, cum l-a numit talentatul jurnalist și poet Boris Vieru.

Cu toate eșecurile înregistrate, eu rămân așa cum am fost și până în prezent – unionist. Deși, pe zi ce trece, românii, în ansamblu, se transformă într-o soluție suprasaturată de informații contradictorii. Parțial și din această cauză, foarte mulți concetățeni se arată tot mai defazați în privința Reunirii. Scepticii susțin că pe timpul „podurilor de flori” erau mulți români care voiau să ne unim, dar nu se putea. Însă acum ne-am putea reunifica, dar sunt mai puțini doritori. Optimiștii constată că spirala istoriei s-a întors. Timp de 25 de ani nu am mai avut o conjunctură atât de favorabilă pentru Reîntregirea Patriei. Ne aflăm într-o situație similară cu cea din 1991, înainte de prăbușirea imperiului ideocratic bolșevic. Iar România și Republica Moldova nu mai au mentalitatea din 1990. Aceste două state românești sunt mai puțin expuse amenințărilor externe. Iar calitatea resurselor umane este net superioară pe ambele maluri ale Prutului.

Ca „unionist fanatic”(vorba rușilor/ucrainenilor), admit în continuare că, inopinat, ar putea interveni și unii factori externi, care să forțeze Reîntregirea. Așa cum s-a întâmplat după puciul bolșevic din 1917, războiul civil și relațiile ruso-ucrainene, care, începând cu 2014, parcă se repetă. Mă gândesc acum și la un factor extern de alt ordin, despre care am aflat abia în 2016. Marius Diaconescu a publicat în www.adevărul.ro un document inedit: „La 28 iunie 1991, Senatul SUA a emis Rezoluţia 148 prin care susţine reunificarea Republicii Moldova cu România”. Admitem că cei care atunci reprezentau SUA la București n-au găsit de cuviință să informeze autoritățile române. Însă pentru mine, acum, în 2017, ar fi cu mult mai important un răspuns la următoarele trei întrebări: 1. Ambasada României la Washington l-a informat pe Ion Iliescu, președintele în exercițiu, despre Rezoluția 148?; 2. Cineva de la București a informat pe cineva de la Chișinău despre Rezoluția 148, înainte ca Statul Român, inopinat, să recunoască primul independența statală a Republicii Moldova?; 3. Președintele Mircea Snegur a știut de existența respectivei rezoluții a Senatului SUA? Întreb, fiindcă la 27 august 1991, dacă am fi avut știre de Rezoluția 148, mesajul meu ar fi fost următorul: „Domnule președinte Mircea Snegur! Domnule președinte Alexandru Moșanu! Domnilor deputați ai poporului! Afară, în Piața Marii Adunări Naționale, poporul, care ne-a ales, cere să reconfirmăm, prin votul nostru, ceea ce au decis, la 27 martie 1918, predecesorii noștri, deputații Sfatului Țării! În caz contrar, nimeni nu va putea ieși din incinta parlamentului!”.

Conștient de gravitatea momentului, îmi asumam riscul inerent și mă angajam cu fermitate să-i înduplec pe cei doi președinți și pe colegii deputați. Cu siguranță, în acel moment, NOI, unioniștii, dispuneam de toate mijloacele de convingere adecvate situației. Îmi dădeam seama totodată că Moscova și Kievul ar fi recunoscut imediat independența Republicii Moldovenești Nistrene, declarată la Tiraspol, cu două zile mai înainte ca Chișinăul să fi votat independența Republicii Moldova. În consecință, Armata a 14-a ar fi blocat toate trecerile peste râul Nistru, devenit din nou frontieră cu România. Atât, și nimic mai mult. Căci, conform Rezoluției 148, SUA urma să recunoască reunificarea Republicii Moldova cu România.

Volens, nolens, în actuala conjunctură globală se impune o chestiune clasică – „Cine pe cine?”. Aceasta este dilema luptei de clasă și a luptei naționale. Și, totodată, un principiu fundamental de politică internă și externă. Pentru fiecare națiune, a răspunde adecvat la întrebarea „Cine pe cine?” semnifică, de fapt, „A fi sau a nu fi?”. În cazul nostru, pentru supraviețuirea României ca Stat și Națiune, este necesar să conștientizăm următoarele argumente/postulate:

1. Marea Unire de la 1918 a fost imperios necesară pentru consolidarea națiunii române și pentru binele milioanelor de români din afara frontierelor trasate după Mica Unire de la 1859. În prezent însă, integrarea celor două state românești este absolut necesară pentru supraviețuirea Statului Unitar Român și a Națiunii Române; torpilarea integrării celor două state românești este o chestiune de strategie imperială. Pentru EI, existența în continuare a Republicii Moldova reprezintă „un rău necesar”. Un atu pentru a menține pe agendă problema dezmembrării Statului Național Român după modelul iugoslav. De la declararea la Chișinău a independenței s-a trecut la următoarea etapă. Există deja în safeuri câteva scenarii și proiecte gen „Moldova Mare”. Proiecte care implică, în mod inevitabil, destrămarea României.

2. Reunirea cu Țara-mamă România nu a reprezentat niciodată o urgență pentru elita politică și clanurile mafiote din Republica Moldova. Și nici nu putem rămâne la infinit dependenți de motivația schimbătoare a străinilor. Dacă Helmut Kohl ar fi ținut cont de părerile francezilor, britanicilor, americanilor, rușilor, am fi avut și în prezent două state germane. Unionismul românilor este un drept natural de a fi în spaţiul nostru ancestral: în Carpaţi, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Pontul Euxin. Reîntregirea reprezintă calea noastră de la vis la realitate, un model, al românilor, de supraviețuire ca Stat și Națiune.

3. Obiectivul strategic – supraviețuirea României ca Stat și Națiune – condiționează mobilizarea totală a resurselor posibile și disponibile; mijloacele tactice determină, în mod obligatoriu, întreaga activitate operativă în fiecare subsistem al Statului Național Unitar. Integrarea celor două state românești, și nu altceva, constituie în prezent unicul Proiect de Țară. Dacă Bucureștiul nu elimină de facto consecințele pactului Stalin-Hitler, procesul destrămării României va continua.

In concluzie. De-a lungul istoriei, românii au trăit mai multe evenimente de o importanță vitală. Putem invoca o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai Bravu. Comemorăm anual Unirea Principatelor la 1859. Nu omitem proclamarea Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23 august 1944 şi decembrie 1989, numite și insurecții sau revoluții. Desigur, au fost şi alte momente istorice. Însă anul 1918 marchează apogeul. Și nu mă refer doar la data de 1 decembrie, ci la anul întreg. Din istoria noastră milenară, 1918 este un an crucial – expresia voinţei de unire într-un spaţiu geografic ancestral moștenit: în Carpaţi, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Opțiunea românilor la Chişinău – 27 martie, la Cernăuţi – 27 noiembrie, la Alba-Iulia – 1 decembrie 1918 a însemnat finalitatea luptei purtate de predecesori pentru afirmare și supraviețuire. Până la acea ora astrală a românilor, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare performanţă.

 

Am mai spus și repet: nu contează că „masele largi ale oamenilor muncii de la orașe și sate” (ideologemă ideocratică bolșevică) nu au obiective naționale strategice; că marea majoritate a românilor de pretutindeni operează cu fenomene de bâlci, cu sintagme precum „eu și revoluția” sau „să moară capra vecinului”. Unionismul este un ideal care nu ține cont de clanuri, de interesele nașilor, finilor și cumetrilor, nici de acțiunile lor trecătoare. După un secol, există semne clare că ora astrală ar putea bate din nou. Reeditarea performanței din 1918 devine posibilă, deși scenariul ar putea avea o regie diferită. Important însă e rezultatul final – revenirea Statului Român, de jure și de facto, în teritoriile sale, integrate în 1918 și răpite în ’40. Realizarea acestui obiectiv strategic nu este misiunea mulțimilor, ci a unei minorități creative a Națiunii Române, care construiește Reîntregirea zi de zi, cu răbdare, credință și efort conjugat.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog