Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Între roman şi eseu

Magda URSACHE

Alte articole de
Magda URSACHE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Am fost provocată de prietenul Adrian Alui Gheorghe cu următoarea întrebare: „Cărţile dumneavoastră de eseuri sunt impregnate de epic, aşa cum romanele au veritabile pagini de eseu. Cât îl încurcă eseistul pe prozator? Cât îl ajută?”.

I-am răspuns că m-a văzut bine. Mă aflu deliberat pe graniţa eseu-roman, aşa este: scriu texte de frontieră. Şi da: eseista e dublată (se dedublează?) de povestaşă. Poate că eseul şi ficţia se opun. Nu şi pentru mine. Eu nu găsesc că proza e opusă diametral eseului. Mai mult încă: poezia ia câte ceva din eseu (şi mă gândesc la Mircea Ivănescu); Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter a lui Matei Călinescu mi se pare, ca să zic aşa, un „roman eseistic”. Cât despre I. L. Caragiale, o!, e dramaturgul cel mai impur: nu-i mai întâi şi mai întâi sociolog? Patimile după Piteşti e un docu-roman, ficţiune simulată: e şi nu e Goma personajul principal.

Pentru că sunt atipică, scriu eseuri atipice şi romane atipice. Bolile spiritului critic (Editura Libertas, 2006) are acest subtitlu, dat mie de Luca Piţu. Pun genurile să se intersecteze. E o mişcare de genuri, o întretăiere, şi nu de azi, de ieri. Après Barthes, de al cărui discurs am fost îndrăgostită, scriitura închide în ea cer şi pământ, poezie şi proză. Romanul meu e scriitură slobodă, de capul ei, cum vrea ea, în afara voinţei mele. În mod conştient, nu ştiu când intră eseul şi când iese; nu ţine de voinţa mea, nu aleg, sunt aleasă de vocea secundă, o voce misterioasă venind din adâncuri, din străfunduri. Nu eu stabilesc ordinea, un personaj apare când vrea el şi nu-i scorneală, vă rog să mă credeţi. Nu ştiu sfârşitul romanului, nu mi-l povestesc mie niciodată. Nu ştiu ce se va întâmpla cu personajul principal, chit că prefer naraţiunea la persoana întâi. Însă m-am cam plictisit de naratorul personaj din primele două romane, folosindu-mă apoi de două, chiar de patru voci narative. Mi-am desfigurat biografemele anume. Nu sunt, indubitabil, nici Lia, nici Caterina, nici Lili-Marleen, nici Iordana, nici Iris. Şi, ca să nu fiu confundată cu cel (cea) care narează la persoana întâi, am introdus-o pe Magda U., cu temele ei obsesive, adevărul memoriei, în principal. În Rău de România, eroina vorbeşte cu Magda Ursache, dar şi cu ea însăşi, vocea a doua; în Bursa de iluzii, Magda U. e un fel de raisonneuse pentru Iris. N-am scăpat de mine nici în romanul la care scriu cu pauze, Diodor, pauze lungi şi dese. Or, ştiţi bine: când scrii roman trebuie să accelerezi continuu, până la capăt: montagne russe. Dacă încetineşti, l-ai stricat.

În fond, ce-i justificat şi ce nu în roman? Ce-i oprit şi ce-i permis în roman? Ici proză, colo eseu... „Ş-apoi dă, Doamne, bine!”, vorba lui Creangă. Urăsc proza oficioasă, ca să-i zic aşa, ascultând de reguli fixe. Sunt o indisciplinată.

E şi nu e lumea lui ca-şi-cum în romanele mele şi observaţia îi aparţine lui Luca Piţu, care mi-a prefaţat Astă-vară n-a fost vară... (Institutul European, 1996): „povestaşa îi şi nu-i Magda, după cum la palierul istoriilor vehiculate romanesc, Vali Munteanu, Popuţoaia, Vasile Ciubâcă ori Leon îs fiinţe fictive, de hârtie, oricât ar încerca să ne convingă de contrariul un Adăscăliţei, un Gavrilă Istrate, un Ţucu Andriescu sau alţii eiusdem farinae”. Leon, în care Luca s-a recunoscut, poartă ochelari în Universitatea care ucide, „ceea ce nu posedă pretinsul corespondent din exteriorul istorial”. Adică el însuşi. Pe Vali Munteanu, Luca l-a luat drept D. Irimia, deşi biografemele (Luca le spune găinăreme) aparţineau în principal lui N. Creţu, „hermeneutul hormonaut”, spre a-i spune ca Saul Bellow, dar şi lui D. Irimia ori Iulică Popescu („ce va fi dat Secului, în 1987, propriile studente, conversatoare în lectorat franţuz cu un jurnalist britanic; acu abuză de ele şi le persefute”). Şi nu-s textele lui Luca, mai ales ca stil, proză curată, în limbă piţuliană, anti orice canon al românei standard? În fond, vă reamintesc ce a spus Valéry, că stilul nu-i decât o deviaţie de la normă. Stilemul Luca Piţu nu-i decât un écart, o deviere, o abatere de la exprimarea comună, cuminte. Când îl recitesc pe Luca, nu mai sunt deloc deprimată privind literatura română. Mereu cade în pagina mea, ca perele de pe masa de scris de la Văratec, câte o piţulă de-a lui. De altfel, culeg necontenit îndrăzneli de lexic din cărţile altora şi le mulţumesc pentru ele. Mai exact, mă îmbogăţesc cu ele. Fac şi eu manevre lingvistice, „foarţez” şi eu cât pot, ca Şerban Foarţă. Atipic-nu-i aşa? – când dihonia s-a generalizat, când scriitorii mănâncă (la Lacrimi şi sfinţi, localul restauratorului Dinescu) şi se mănâncă între ei.

Dar trebuie să-i dau încă o dată dreptate lui Luca: „doar bunul Dumnezeu îşi va mai aminti cine fuseră Janeta Benditer, Gavrilă Istrate, Adăscăliţei, Ţucu, Iorgu Iordan ş. a., când numai specialiştii vor mai opera cu Theofil Simenschy, Petru Caraman şi alţi faimoşi dezuniversitaţi cu tăvălugul bolşevic din învăţământul moldav”.

Aşa este: s-au pierdut şi cheile romanului Bietul Ioanide, dar asta nu m-a împiedicat să mă documentez serios pentru Diodor, romanul pomenit, să inserez în el documentul care nu minte. Şi deţin multe documente – provizie (lucrez cu fişe şi pe fişe). Nu mă sfiesc să dau toate numele. Îmi iau libertatea de a ingera note şi notule în roman, ceea ce se trage de la eseu, dar şi personaje reale, cu nume şi prenume. În Strigă acum... am pus bibliografie la sfârşit.

La o lansare de carte (Conversaţie pe Titanic), profesorul Constantin Ciopraga numărase câte nume reale intraseră pe o singură pagină. Era vorba de lista din revista proletcultistă „Orizont”, cu cei declaraţi Morţi la 23 August. În cazul ăsta nu-i niciun abuz, sunt mulţi, domnule Profesor, i-am răspuns. Ţinta romanului meu erau ororile şi erorile comuniste, prezentate, mai nou, de tinerii prozatori „sub forma unui comunism de operetă şi de tot hazul”, cum observă Alex. Ştefănescu. Ludicitatea nu prea rimează cu martiriul din puşcăriile comuniste, cu asasinatele prin tortură. Şi-l citez pe basarabeanul Ion Lazu, autorul unui proiect pentru un Memorial, care nu s-a mai realizat: „un sfert dintre scriitorii vremii au fost anchetaţi, arestaţi, închişi, stopaţi, speriaţi să renunţe la opoziţie, la scris”. Nu-mi vine să zâmbesc când citesc ce scria, prin anii ’30, Louis Aragon: „ochii albaştri ai Revoluţiei care strălucesc cu o cruzime necesară”. Această cruzime necesară l-a distrus şi pe Barbu Slătineanu, pentru că multiplicase, la maşina de scris, „poezii mistico-duşmănoase” de V. Voiculescu şi pentru că purtase „discuţii cu caracter duşmănos despre evenimente politice interne şi internaţionale” cu Vladimir Streinu, cu Şerban Cioculescu, Alice Voinescu, părintele Anania, Andrei Scrima, Dinu şi Cornelia Pillat... În fapt, a refuzat angajamentul cu Secu. N-a vrut să devină „agentul Petrovan” şi a murit în închisoare, la 31 octombrie ’59.

Da, mă întorc spre document, spre eseu, ca să dau mărturie. Urăsc proza amputată de responsabilitate.

„Şi ce frumoase descrieri de natură faci! Lasă eseul!”, m-a sfătuit Profesorul Ciopraga. Mi-am recitat, în gând, un distih de Petru Romoşan: „Căci multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură. Multă glorie”. Nu, n-am urmat indicaţia Profesorului, care mi-a spus şi cu alt prilej să las politica şi să fac descrieri de natură, argumentând cu ce i-a reproşat Mihalache Dragomirescu lui Caragiale: că n-are peisaj. Nenea Iancu i-a zis-o că are destul: „... şi mai cred că peste destul, în artă, nu mai trebuie deloc”.

Nu i-am mai răspuns atunci Profesorului Ciopraga că am învăţat o lecţie de la Flaubert: nicio descriere gratuită; toate în legătură cu personajele, ca să le contureze mai ferm, să ni le arate mai clar. Pădurea vorbeşte în Madame Bovary, ca să ştie cititorul că Rodolphe a intrat în posesia Emmei. Flaubert nu vrea s-o spună direct, nu vrea să scrie o scenă de sex explicit, dar cititorul înţelege că au intrat unul în altul. Evit şi eu tot ce-i inconfesabil. Literatura scato a fetelor, mai ales când nu le bântuie talentul, o detest.

Da, deşi aş vrea să fug în ficţiune, mă trezesc că scriu reportaje de front intello. Cred că romanul e haină civilă, în timp ce publicistica e haină militară. Au fost multe momente când produsele imaginaţiei mele mi s-au părut inutile. Am preferat publicistica, greşit sau nu, construcţiilor pe apă. Nu mă mulţumeşte fabularea, realitatea fictivă, în timp ce foiletonul intră în roman ca tramvaiul de Baza 3. Bătrânu considera acest tramvai cel mai bun dintre... personajele mele. Câtă nevoie este de epică, de vreme ce traversăm o epocă fabulo? Şi am lăsat-o pe povestaşă pe drum pentru polemistă. Atipică, la fel ca-n aroman (oricum, naraţiune pură n-am prea scris).

În Pământul şi cerul lui Jacques Dorme de Andreï Makine, directoarea literară a unei edituri pariziene îi reproşează autorului: „prea multe lucruri brute, neprelucrate deloc în imaginar”. Replica lui, că este „adevărul gol-goluţ”, n-o convinge. „Tocmai asta nu merge. E prea adevărat pentru un roman.” Numai că eu, cum am mai spus, asta urmăresc: adevărul memoriei. E vorba de raţiunea sau „naraţiunea de a fi”, cum ar zice Robert Şerban.

Ce-i drept, am fost întrebată mereu, la lansări de romane, dacă s-a întâmplat în realitate sau nu, dacă e „adevărat” sau nu ce povestesc. Ficţiune sau adevăr? Is the question. Pot să exclam şi eu ca Ana Blandiana: „Doamne, câtă literatură conţinem!”. Sunt multe detritusuri, „rămăşiţele zilei”, „sfărâmături” din viaţa noastră, a mea şi a Bătrânului, în romanele mele. O să le decriptez odată. Sunt multe trăiri şi multe trăite, cum spune Al. Cistelecan despre Liviu Antonesei: „un catalog de trăiri şi de trăite”.

Petru mă sfătuia să nu calchiez realitatea, să inventez, nu să mă spovedesc. Numai că vocabulele mele au o memorie pentru cititor şi o memorie pentru mine şi Petru. „Lasă secretă mitologia noastră”, m-a rugat. N-am avut intenţia asta, dar a trecut trecutul nostru în romanele mele. Mă scuzam: trebuie să fie un bob din trăitele noastre, Petru; ficţionalizarea vine după.

Oarece putere de convingere pare să am. Am fost convingătoare în Strigă acum... Defectul de mers al lui Lili-Marleen a fost crezut de o elevă a colegiului „B.-P. Hasdeu” al meu. A exclamat: „Dar nu sunteţi şchioapă!”. Chiar am vrut să scriu un roman cu titlul Efect de real.

A scrie a fost modul meu – unicul – de a supravieţui în comunism. „Literatura, după Mario Vargas Llosa, este tot ce s-a inventat mai bun ca să ne apărăm de nefericire şi de restrişte”. A fost şi modul meu de a scăpa de senzaţia urâcioasă că aş fi clacat social. Acum, e modul meu de a mai respira după plecarea lui Petru. Tot Flaubert, marele: „A scrie e un fel de a trăi”. În ce mă priveşte, a scrie e un fel de a supravieţui. Spune eroina mea, Iordana, în Rău de România, când i se gătise făina: „Trecutul? O haină mai mare cu nu ştiu câte numere. Prezentul mă strângea în spate, iar viitorul nu mă încăpea”. Premoniţie? Da, singurătăţile Iordanei sunt acum singurătăţile mele. Şi-i o metaforă pentru dezastru. Cu Bătrânu construisem normalitatea noastră într-o lume anormală. O lume paralelă, total diferită de cea imediată. Şi de ce n-ar fi fost realitate cea închipuită de noi doi? Nu sunt mai vii vietăţile născocite de marii condeieri? Moby Dick, mitica balenă albă, motanul Behemoth, şoricelul lui Boris Vian, ghepardul lui Lampedusa, melcul lui Ion Barbu, melcul Adeodatus al lui Mihai Ursachi, pupăza lui Nică şi corbul lui Poe, oaia lui Saint-Exupéry, gata să mănânce roza şi Mioriţa marelui anonim... Şi-n loc să mă strădui să inventez o vietate, măcar un obiect (ca un scrin negru, ca pălăria pusă de Faulkner pe capul domnişoarei Meaddowfill ori ca drama chinezului bătrân, preparată de Dai Sijie, perişoare de jad în zeamă sărată), eu mă lupt cu căpuşele, cu invazia de căpuşe de tot felul şi-n fel de fel de feluri. În ograda noastră culturală, privatizările şi retrocedările preferenţiale au atins patrimoniul scriitorilor. Mai sunt şi văduvele abuzive, nepoţii abuzivi, proprietarii de drepturi de autor; iar căpuşele editoriale sug ce-a mai rămas de supt.

Bursa de iluzii e tot roman critic: asta am vrut, asta am scris. Se putea intitula Scriitor, fişa postului, dar şi Cititor, fişa postului, aşa cum am ţinut să precizez pe coperta a patra a eseurilor Vieţile cărţarilor contemporani după Magda U.

Aşadar, culisez între roman şi eseu, ca să evit monotonia eseului prin poveste şi a poveştii prin eseu. Dar cel mai mult mi-a folosit genul... dramatic. Din teatru îmi place să cred că împrumut naturaleţea replicii. Cineva m-a întrebat dacă nu scriu piese de teatru şi de ce n-o fac.

Dar, să pun punct aici, ca să nu transform răspunsul la întrebare în... eseu.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog