Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZATORI CONTEMPORANI

Romanul unui om din Est

Gheorghe GLODEANU

Alte articole de
Gheorghe GLODEANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Reputat prozator, eseist şi dramaturg, Ioan Groşan s-a născut în data de 3 octombrie 1954, în localitatea Satulung din Maramureş. În 1973 a absolvit cursurile Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare, iar în 1978 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Intitulată Filmul şi literatura română, lucrarea sa de licenţă anticipează câteva din temele esenţiale ale viitorului prozator. Scriitorul s-a format în atmosfera de efervescenţă culturală a revistei „Echinox”, al cărei secretar de redacţie a fost între 1974 şi 1978. După absolvirea studiilor, prozatorul s-a stabilit la Bucureşti. Aici participă la şedinţele Cenaclului de luni şi semnează constant în paginile revistei „Amfiteatru”. Vorbind despre Ioan Groşan, trebuie să menţionăm neapărat şi activitatea de excepţie pe care a desfăşurat-o în cadrul grupului literar-experimental Ars Amatoria. Scriitorul a debutat în 1974 în revista „Echinox”, dar a devenit cunoscut prin publicarea a două volume de povestiri de excepţie, Caravana cinematografică (1985) şi Trenul de noapte (1989). Sunt cărţi de referinţă care au marcat o epocă şi care au făcut din autorul lor unul dintre cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale. După 1989, asupra lui Ioan Groşan a planat prejudecata că este un autor puţin prolific, ce se risipeşte în eseuri, publicistică şi teatru. Ea este însă contrazisă de numărul volumelor publicate, chiar dacă ele nu s-au ridicat la valoarea primelor două culegeri de povestiri. Şcoala ludică (1990), Planeta mediocrilor (1991), O sută de ani de zile la porţile Orientului (1992), Jurnal de bordel (1995), Nuţi, spaima constituţiei (Jurnal de Cotroceni) (1998), Povestiri alese (1999), Planeta mediocrilor precedată de Epopeea spaţială 2084 (2002), Judeţul Vaslui în NATO (2002) sunt cărţile tipărite după 1989, cărţi ce ţin de aceeaşi „şcoală ludică” a prozei româneşti, născută sub zodia inconfundabilă a lui I. L. Caragiale.

Ioan Groşan reuşeşte să impună un stil propriu, o manieră personală de a aborda literatura. Prozatorul a fost ucenicul marilor scriitori ardeleni (Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu), dar experienţa acestora este asimilată din perspectiva ironică a unui creator postmodern, ce a trecut pe la şcoala lui Caragiale. Dintre modelele externe trebuie să ne oprim la William Faulkner, dar ecourile de factură intertextuală se dovedesc extrem de numeroase. Talentul de povestitor, recursul la intertextualitate, tehnica cinematografică, prezenţa insolitului, arta regiei şi a montajului, ironia, tehnica prim-planului sunt printre trăsăturile esenţiale ale naraţiunilor purtând semnătura lui Ioan Groşan. Autorul Trenului de noapte continuă bogata tradiţie a prozei maramureşene, întruchipată de triada Nicolae Breban, Augustin Buzura şi Alexandru Ivasiuc. Pe de altă parte, povestitorul anticipează creaţiile altor prozatori legaţi de Maramureş, precum Horia Ursu, Adrian Oţoiu sau Marian Ilea.

Povestitorul de excepţie a trăit mult timp cu nostalgia romanului, nostalgie transformată în creaţie prin volumul intitulat Un om din Est (Editura Noul Scris Românesc & Tracus Arte, 2010). În ciuda faptului că naraţiunea derulată pe mai multe planuri epice dobândeşte complexitatea unui roman, Ioan Groşan rămâne, în esenţă, acelaşi talentat povestitor. Nu altfel au stat lucrurile nici cu Mihail Sadoveanu, care a fost, în toate cărţile sale, un remarcabil povestitor. Romanul conţine două părţi simetrice. Evenimentele demarează în octombrie 1989 şi se încheie în primele zile ale Revoluţiei. Prin stilul său inconfundabil, Ioan Groşan are marele merit de a reda cititorului gustul pentru plăcerea lecturii. Spre deosebire de numeroşi reprezentanţi ai generaţiei ’80 care, teoretizând în mod excesiv, îşi îndepărtează cititorii, lectorul cărţilor lui Ioan Groşan redescoperă lectura ca delectare. În fruntea romanului se găseşte un motto din Muşat şi ursitorile de Mihai Eminescu, citat ce ridică problema raportului dintre realitate şi ficţiune, problemă esenţială în proza lui Ioan Groşan: „El n-a fost când era, el e când nu e”. Un om din Est se deschide cu meditaţiile unuia dintre protagoniştii cărţii, profesorul Ion Cucerzan, care este şi scriitor. În ziua în care împlineşte treizeci de ani, acesta face bilanţul existenţei sale de până atunci. În plus, el se gândeşte să redacteze – asemenea lui Groşan – un mare roman. Întâmplările cărţii sunt plasate într-un orăşel de provincie din Transilvania, cu o populaţie în care se resimte din plin multiculturalitatea. Meditaţiile tânărului aflat în căutarea „sensului vieţii” se transformă curând într-o parodie a marilor mituri ale literaturii: scrisul, erosul, istoria, viaţa literară, vocaţia. Pornind de la o bogată şi interesantă experienţă personală, Ioan Groşan demitizează profesia de dascăl. În felul acesta, el se situează în descendenţa unui prozator de talia lui Anton Holban, extrem de acid cu lumea şcolii de provincie în romanul Parada dascălilor. O altă asemănare cu autorul Jocurilor Daniei se referă la faptul că, dintre marii autori interbelici, acesta este singurul care crede că nuvela este superioară romanului, deoarece presupune o conciziune extremă, o perfecţiune formală ce nu este specifică romanului. Ion Cucerzan este un dascăl atipic, pe care îl ţin în învăţământ doar vacanţele. La literatură ajunge graţie lipsei sale de apetenţă pentru matematică şi fizică. Romancierul reconstituie atmosfera Clujului cultural de odinioară, o urbe în care personajul-narator se împrieteneşte cu Iuliu Borna (onomastica utilizată are o puternică încărcătură simbolică), cel de-al doilea protagonist al întâmplărilor. Acesta din urmă este şi el scriitor, personajele complementare alcătuind nişte dedublări ale autorului însuşi. Scriitorul recurge la procedeul colajului, redând câteva din fişele din studenţie ale eroului său. William Empson, Herbert Read, Seneca, Mircea Eliade devin pretextul unor interesante comentarii intertextuale. La tot pasul ne întâmpină parodia convenţiilor, tragicul amestecându-se cu comicul.  Ioan Groşan scrie o carte de factură narcisiacă, autorul fiind uşor de identificat în spatele celor două personaje ale sale. Ca urmare, autenticitatea, relatarea unor experienţe majore trăite de către autor în diferite medii sociale şi culturale joacă un rol esenţial în economia întregului. Nelu Cucerzan este un boem, la care alcoolul se transformă într-un refugiu din faţa cenuşiului cotidian al provinciei. La un moment dat, avem şi o trimitere clară la istorie, prin intermediul profesorului de biologie Grigore Samsaru, care, în data de 5 octombrie 1989 (adică la foarte scurt timp înainte de căderea regimului totalitar), simte o nevoie irezistibilă de a se înscrie în partidul comunist. În acest sens, el nu ezită să supraliciteze farmecele tovarăşei Szekely, secretara organizaţiei de bază din şcoală. De fapt, Ioan Groşan schimbă perspectiva asupra istoriei noastre recente. Dezastrul trăit în perioada totalitară nu este înfăţişat într-o manieră gravă, apocaliptică, tonalităţii tragice luându-i locul comicul, parodia subtilă. Un om din Est reprezintă o frescă ironică a epocii totalitare. Ioan Groşan se dovedeşte un foarte bun povestitor şi un remarcabil portretist. Pentru a se reda cât mai fidel atmosfera epocii, se recurge la tehnica colajului, reproducându-se fragmente din discursurile din „Scânteia”, organul partidului comunist. Pagini spumoase vizează maniera în care erau realizate telegramele de adeziune de odinioară, care se reduceau la o succesiune de colaje. Refuzând în mod constant clişeele, Ioan Groşan ironizează limba de lemn din perioada totalitară. Romanul conţine numeroase scene savuroase, iar dialogul este plin de umor. Sub acest aspect, experienţa trăită de către studentul în silvicultură Willy Schuster se dovedeşte emblematică. O altă scenă memorabilă, un fel de replică parodică la Duios Anastasia trecea de D. R. Popescu, este scena prăbuşirii directoarei Oproiu în WC-ul de scânduri din curtea şcolii.

Ioan Groşan prelucrează într-o manieră personală şi mitul lui Don Juan. De fapt, romancierul propune o perspectivă inedită asupra erosului. Ion Cucerzan, cel poreclit Nelu Sanepidu, are o serie de escapade amoroase, ce se transformă în tot atâtea povestiri independente în cadrul întregului. Înzestrat cu un accentuat spirit de aventurier, acesta face elogiul sexului. Iubirea nu mai are nimic din idilismul romantic de odinioară. Don Juanul de provincie devine profitorul plictisit al micilor dezastre feminine, martorul apatic al bovarismelor de duzină. Sentimentele lipsesc cu  desăvârşire, toate femeile sunt identice, seducătorul abandonându-şi imediat victima. Escapadele amoroase ale personajului ne poartă prin medii sociale extrem de diferite, astfel încât scriitorul reconstituie cu talent o lume revolută. În mod indirect, cititorului i se propune şi o interesantă tipologie feminină. Pentru a diversifica registrul narativ, prozatorul recurge la genul epistolar. Este vorba de însemnările adresate lui Iuliu Borna de către prietenul acestuia, Nelu Sanepidu. Aflat pe punctul de a părăsi ţara, Nelu Cucerzan (variantă autohtonă a lui Don Juan) îşi lasă caietul de însemnări singurului său prieten. Personajul transcrie într-un caiet roşu cele mai importante experienţe ale existenţei sale. Preambulul notaţiilor poartă data de 19 iunie 1990, dar evenimentele zugrăvite se referă la perioada de dinainte de Revoluţie. Epistolierul îşi face portretul spiritual, îşi explică porecla, vorbeşte de continua frenezie erotică în care trăieşte şi meditează asupra conceptului de vocaţie. Întâmplările romanului se derulează pe mai multe planuri, dar, periodic, firul epic este întrerupt pentru a se povesti o nouă istorie Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu. Autoanalizându-se, seducătorul îşi pune problema vocaţiei şi constată că are una singură, cea a amorului fizic. Pe parcursul periplului său erotic, el caută femeia ce exprimă spiritul locului şi care se transformă pentru scriitor în tot atâtea muze. Parafrazând celebrele deziderate ale Revoluţiei Franceze, deviza cuceritorului sună în felul următor: „Liberté, egalité, sexualité”. Povestea Annelisei M. din Sighişoara devine o incursiune în viaţa de cenaclu, cenaclul facilitând noile cuceriri amoroase. Înzestrat cu nişte strategii de seducţie bine verificate, Don Juanul de provincie face apologia aventurii şi nu îşi exprimă regretul că nu îşi mai reîntâlneşte victimele. Nu întâmplător, refuzul revederii devine „condiţia oricărei capodopere amoroase”. Personajul-narator elogiază sexul fără obligaţii sociale. De aici prezenţa unor fraze emblematice precum: „Totul ne conduce, ne îndrumă, ne călăuzeşte spre sex”. Sau: „Totul, într-un cuvânt, ne invită, deşănţat şi deşuchiat, sub plapumă”. De fiecare dată asistăm la o demitizare a iubirii, seducătorul părăsindu-şi victimele fără remuşcări sau prejudecăţi. Femeia este mereu sedusă şi abandonată pe parcursul escapadelor ce se desfăşoară în diferite puncte cardinale ale ţării. Niciodată nu există un „va urma” după actul seducţiei. „Viaţa nu se măsoară numai cu stomacul”, sună concluzia naratorului, citându-l pe celebrul istoric literar de odinioară Ion Dodu Bălan. De altfel, livrescul este prezent din plin în paginile romanului. În plus, o serie de personaje din realitate se transformă în personaje de roman. În acest sens, este sugestiv rolul jucat de către poetul Viorel Mureşan, văzut ca mediator erotic în Sălaj. Tot ca personaj este prezent şi istoricul literar Zigu Ornea. Nu sunt ignoraţi nici foştii dascăli de la Filologia din Cluj, dintre care unii sunt prezentaţi parodic, deoarece nu se ridicau la nivelul pretenţiilor studenţilor.

Partea a doua a romanului continuă povestea cuceririlor amoroase ale profesorului de provincie. Un alt fir epic reprezintă însă o parodie a vânătorii mitice a unui cerb fantomatic. În esenţă, prozatorul pune problema raportului dintre realitate şi ficţiune. Vânătoarea fabuloasă organizată în cinstea primului-secretar al P.C.R. se transformă în vânătoarea degradată a unui cerb olog şi domesticit, supranumit de către localnici Gică Şchiopu. Descrierea pare o replică peste timp a celebrei Vânători regale a lui D. R. Popescu. Dar nu putem ignora nici ecourile din Moartea căprioarei de Nicolae Labiş. Romanul abundă în trimiteri livreşti, în replici celebre preluate din marile opere ale literaturii române şi universale. Totul se găseşte sub semnul ludicului, iar povestirea seduce şi se naşte din seducţie. Printre multe altele, nota de originalitate este conferită şi de fresca ironică a societăţii totalitare. De raportul dintre realitate şi ficţiune ţine şi povestea lui Iuliu Borna. Tot ce notează acesta pe hârtie se transformă în realitate, la fel ca în romanul Lumea în două zile de George Bălăiţă. Alteori, ca şi la Camil Petrescu, îndrăgostiţii fac filozofie în pat. Motivul privirii din debutul romanului aminteşte de Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, iar relevarea automatismelor zilnice ce ne ghidează destinul are ceva din existenţialismul lui Camus. Şi seria trimiterilor livreşti ar putea continua.

Merită să mai reţinem meditaţiile despre artă ale scriitorului, în care acesta se prezintă, în opoziţie cu romancierul de factură balzaciană, asemenea unui demiurg ironic, tainic şi binevoitor. Coerenţa şi echilibrul sunt considerate trăsăturile esenţiale ale unui text, chiar dacă ele sunt abordate sub forma unor pastişe. Marile tablouri epice, incontrolabile, sunt refuzate de dragul crochiurilor în tuşe clare, cu desene narative rapide. Mica demiurgie a scriitorului nu permite decât aducerea pe lume a unor întâmplări şi a unor fiinţe nedesăvârşite, a unor ciorne de viaţă.

Romanul lui Ioan Groşan reprezintă un veritabil eveniment literar, situându-se în prelungirea firească a celor mai importante scrieri ale prozatorului. Odată primul volum publicat, nu putem decât să aşteptăm, cu real interes, apariţia volumului următor. După toate aparenţele, acesta promite o frescă acidă a societăţii româneşti postdecembriste.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog