Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZATORI CONTEMPORANI

Discursul narativ postmodern. Mihaela Perciun, Cenușă rece

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Într-o discuție pe marginea romanului Cenușă rece (Editura Polirom, Iași, 2017), în cadrul revistei literare radiofonice „Un pământ și două ceruri”, pe care o realizez la postul de Radio-Chișinău, Mihaela Perciun afirma că metafora din titlul cărții o păstrează în minte din copilărie, când, intrând, împreună cu alți copii, în casele părăsite ale celor deportați, a simțit acel miros de cenușă rece, pe care l-a păstrat ani de-a rândul, developându-l abia acum. Metaforă Mihaelei Perciun mi-a amintit de un roman al lui Jonas Avigius, în traducerea Argentinei Cupcea-Josu, Ora vetrelor pustiite, în care e reflectată istoria dramatică a poporului leton, trecut prin furcile caudine ale războiului și ale deportărilor. Această conjugare a percepției artistice denotă că literatura contemporană este lesne de înțeles din perspectiva înscrierii sale în contextul unor fenomene de anvergură. Astfel, pentru a intra în miezul lucrurilor, e necesar să ținem cont de toate câte s-au întâmplat în istorie, dar și de faptul că modernismul a fost fondat, precum menționează și Marc Gontard, pe o „ordine binară de tip dialectic care permite conceperea noțiunii de unitate-totalitate, fiind vorba de opera literară ca structură, de societatea ca sistem, sau de identitatea subiectului, el însuși fiind perceput ca opoziția dintre sine și celălalt…”. La rândul său, postmodernismul, născut din conștiința complexității și a dezordinii, își are premisele, la începutul secolului al XX-lea, în dezvoltarea fizicii particulelor și a mecanicii cuantice, care, contrar determinismului, pun în evidență noțiunea de instabilitate și impredictibilitate. Însă, după cum arată autorul francez, explorarea dezordinii nu a devenit sistematică decât în anii ’70, odată cu apariția științelor despre haos, cu teoria catastrofelor, odată cu apariția unor noi câmpuri de analiză, toate acestea oferind o nouă configurație a realului. Căderea zidului Berlinului și distrugerea blocului comunist în Estul Europei marchează sfârșitul ordinii binare stabilite la Yalta și apariția în inima bătrânului continent a unor zone de turbulențe, notează același autor, descentrarea și activarea diferențelor fiind puse pe primul plan [1, p. 283-284]. Acest lucru favorizează recursul la dispositive eterogene, precum colajul, fragmentarea, melanjul sau metisajul textului de factură postmodernă, chemat să dea expresie unor anumite realități, în care întrebările ce își caută răspuns abundă. În ce moment al istoriei ne aflăm, de fapt, la ora actuală? Cum definim istoricitatea noastră? În ce constă sau cum definim site-ul nostru istoric? Cum ne raportăm la toate câte se întâmplă în jur? În ce constă realul, realitatea la care ne raportăm? Iată întrebări pe care e firesc să ni le punem din când în când. Și este cu atât mai salutabil gestul scriitorului de a se implica și de a afla răspunsuri plauzibile la astfel de întrebări. Aceste gânduri mi le-a generat romanul Mihaelei Perciun Cenușă rece, în care nu este evitată problema locului, a istoricității, pe care le caută protagoniștii în realitatea de azi. Dar mai întâi ar trebui să înțelegem în ce constă realul de azi. Realitățile sunt continue și de ele nu poți scăpa, căci nu e vorba de un real descoperit de noi, ci de unul care ni se impune. Raportul cu un astfel de real e complicat. Autoarea construiește situații pentru a defini realitatea la care se raportează personajele sale. Sau, mai exact spus, intuiește drumul către aceasta, făcând tentative de a developa puterea, ideologia totalitară care intimidează individul. Alte aspecte ce țin de realități care necesită a fi validate sunt familia, migrația, tradițiile. În mod special, acestora din urmă autoarea le dedică aproximativ o treime din conținutul romanului compartimentat în trei părți: „Cenușă rece”, „Degetele”, „Străinii”.

Vorbind din punct de vedere al istoriei, la scară mondială, suntem în perioada pe care scriitorul și filozoful Alain Badiou a definit-o drept „a intervalelor”. S-au încheiat marile experiențe istorice, care au dominat secolul al XX-lea și, bineînțeles, în această situație de interval este de așteptat venirea în istorie a unei noi generații de tineri. Elementul de noutate al acesteia ar trebui să înceapă de la raportarea ei la chestiuni din domeniul politicii, economiei, chestiuni ale vieții colective, ale vieții sociale, ale familiei. În acest moment complicat prezintă mare interes ideile directoare. Aflată în incertitudine, într-o perioadă de mari căutări, lumea de azi se caracterizează printr-o doză de dezorientare, iar Republica Moldova nu este o excepție în acest sens. Pregătirea pentru ceea ce va urma ține de o preparare subiectivă, personală. Discuțiile publice ar putea avea un mare rol în acest sens și în măsură să dea roade, căci suntem într-un interval în care se impune analiza experienței acumulate, însă acestea, din păcate, lipsesc. Romanul Cenușă rece apare anume într-un asfel de context, autoarea asumându-și sarcina de a identifica discursurile de legitimare a omului, care astăzi se confruntă cu problemele acumulate într-un trecut mai îndepărtat, în unul recent, precum și cu cele din ziua de azi. Modalitățile de confesare a protagoniștilor, a nepoatei Antoniței, a lui Tudor sau a Olgăi, sunt construite după principiul definit de către Francois Lyotard drept „flexibilitatea rostirii”, pe care cercetătorul francez o pune pe seama atomizării socialului, aceasta însemnând că fiecare dintre noi putem apela la un set foarte diferit de coduri în funcție de situația în care ne găsim (acasă, la serviciu, la biserică, pe stradă sau într-un bar, la o o slujbă de pomenire etc.) [apud: 2 , p. 55]. Anume prin prisma diversității codurilor trebuie privit felul de a gândi și de a acționa al personajelor, inclusiv al celor care constituie comunitatea satului de baștină al Antoniței, în care aceasta se va stabili în cele din urmă, împreună cu nepoata de doar câteva luni, după ce aflarea sa în centrul raional, grație lui Tudor pentru a o ști mai aproape de el, nu i se mai pare motivată. Imaginea satului este una în deplină degradare. Însă, cu toată absența reperelor morale de altădată, acesta este, în definitiv, locul în care adastă și Olga după periplul ei occidental, marcat de evenimente și încercări grele: a dat viață unui copil, pe care îl lasă în îngrijirea bunicii, a cunoscut cerșetoria, închisoarea, pentru că deținea un pașaport fals pus la dispoziție de Tudor, la rugămintea Antoniței, pentru a-i facilita fiicei lor plecarea în Occident. Menționăm priceperea cu care autoarea developează universul personajelor situate într-o zonă marginală a societății.

Luat în ansamblu, romanul Mihaelei Perciun e structurat pe relația dintre Antonița și Tudor, toate narațiunile înnodându-se în acest punct nevralgic, astfel încât am putea citi Cenușă rece ca pe un roman de dragoste, care a fost conceput în strânsă legătură cu timpul din care provin protagoniștii. Dragostea începe întotdeauna din întâmplare, mai exact, dintr-o întâmplare care se înscrie, în acest caz, în realitățile din Basarabia postbelică: îndrăgostit de Antonița, Tudor ar fi vrut să o ia de nevastă, însă este respins de tatăl acesteia, care se consideră gospodar dintr-o categorie privilegiată a satului. Drumurile celor doi tineri se despart, până când într-o noapte ploioasă Tudor o întâlnește pe Antonița, acum cadru medical într-un sat înfundat, unde e stabilită cu Nicanor, soțul său, medic și el. De aici lucrurile iau o cu totul altă întorsătură, structura romanului, sudată prin relația dintre cei doi, ramificându-se spre alte linii de subiect, cele vizând destinul soțului Antoniței și al nepoatei sale, al Olgăi, care e, de fapt, fiica lui Tudor.

Amintim în paranteză că o bună parte din romanele, piesele, dramele din literatura universală reflectă contradicția dintre aranjamentele căsătoriilor de către părinți și voința tinerilor de a-și edifica un viitor, dragostea fiind o singularitate creatoare ce nu poate fi aranjată, ea constituind prelungirea experienței unei construcții în doi. Nucleul romanului Mihaelei Perciun vizează respingerea lui Tudor. Interiorizată, respingerea se transformă într-o frustrare, care e de o subiectivitate periculoasă. Nedorit de tatăl Antoniței, Tudor devine un obsedat de cariera pe care și-o construiește prin metode caracteristice regimului, lăsându-se dus de valul succesului în societatea sovietică în care trăia. Din narațiunile sale putem deduce anumite momente decisive pentru poziția sa orgolioasă de bărbat care a ajuns pe scară ierarhică sus, acolo unde tatăl Antoniței nu-l vedea. Protagonistului însă nu-i scapă faptul că este intimidat de realitatea în care s-a pomenit: „Uite cum te modelează funcția! Nu-ți prea poți permite să fii tu însuți! Să-ți satisfaci un simplu orgoliu!”. Supradimensionat, orgoliul este pe potriva dorinței sale de parvenire. Însă, văzând cum se destramă regimul comunist și simțind că îi fuge pământul de sub picoare, el se întreabă: „Eram… fusesem un comunist înveterat? Nu știu. Mai degrabă un carierist, pentru că îmi doream o detașare de mediul general al maselor. Voiam să ajung mai altfel, să mă deosebesc. Să fiu de succes!”. Protagonistul se dovedește a fi incapabil de a ieși din realitățile intimidante. El va căuta să supraviețuiască în perioada de după ’89, folosindu-se de abilitățile de fost secretar de partid, însă eșuează în toate încercările sale. Autoarea trece în revistă într-un ritm vertiginos evenimentele bulversante, acaparante pentru protagonistul nostru care uită definitiv de ființele pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le considere cele mai apropiate: Antonița și Olga. Când va încerca să reia drumul către ele, va fi prea târziu: Antonița nu mai e în viață, iar Olga, la capătul puterilor, refuză orice dialog cu tatăl ei biologic. Din roman se desprinde o anumită imagine a feminității, așa cum aceasta se conturează în condițiile așa-numitei emancipări a femeii. Iată cum conturează Tudor, la un moment dat, imaginea femeii: „O femeie fericită arată cu totul altfel, gândește el în timp ce privește fața chinuită a Olgăi. Cum? Nu știu cum, n-am prea văzut femei fericite la viața mea, dar îmi imaginez că ar trebui să arate altfel”.

Constatăm că este vizat în roman, cel puțin tangențial, locul feminității. În general, trebuie spus că singularitatea femeii în crearea universului uman e percepută, la ora actuală, din perspectiva cvasilibertății feminine. Femeia e liberă să ocupe posturi, dar ea nu-și poate developa capacitatea creatoare, inventivă. În consecință, ea procedează aidoma bărbatului. Așa se explică și comportamentul șefei care nu vede nimic rău în faptul că îl violează pe Tudor, tânărul ei subaltern. Acesta din urmă își va însuși un stil libertin de viață, încercând să se justifice prin obligațiile față de partid, chiar și atunci când, după moartea lui Nicanor, nu divorțează pentru a-și uni destinul cu cel al Antoniței, motivând că partidul nu-i permite. Este evident că are loc o deplasare de accente în felul cum e percepută realitatea. Raportarea la realitatea sentimentelor sale față de Antonița este dezvăluită abia la sfârșit, când cu voce stinsă va recunoaște că n-a meritat-o pe Antonița. Acest lucru îl înțelege și Olga, care îl va respinge, reproșându-i că toate gesturile lui de binefacere au provocat doar necazuri în familie.

Cele trei ipostaze ale feminității întruchipate în roman prin Antonița, Olga și fiica acesteia au menirea de a conduce cititorul spre clarificarea universului în care trăim, în baza adevărului pe care fiecare îl descoperă pe cont propriu. Se impune modul în care cunoaște adevărul nepoata Antoniței, adolescenta rămasă doar cu bunica, după a cărei moarte subită va trebui să-și asume sarcina deloc ușoară a înmormântării. Viziunea asupra ritualurilor de înmormântare din satele noastre, din punctul de vedere al unei adolescente pusă în situația de a se confrunta cu duritatea vieții, este de o ironie usturătoare. Este, de fapt, aici vorba de capacitatea autoarei de a transmite felul omului contemporan de a se ascunde în penumbra realului, acolo unde mai speră că se păstrează ceva viu din valorile umane. Aflată în intervalul dintre copilărie și maturitate, nepoata Antoniței vede și înțelege clar situația halucinantă din timpul pregătirilor pentru înmormântarea bunicii: putem afirma că realul, de facto, e substituit printr-unul imaginar, al tradiției, al ritualului, care însă e profanat prin atitudinea comercială a celor care îl practică. În penumbra realului, unde mai caută un loc viabil, este plasat și Tudor, încercând să se instaleze în condiția paternală pe care, de fapt, a pierdut-o. Lucrul acesta i-l spune verde în ochi chiar fiica sa dreaptă Olga. La rândul lor, sătenii sunt plasați în penumbra realității ritualurilor strămoșești, lipsa de încărcătură a credinței de odinioară transformând totul într-un spectacol iradiat de ironie și sarcasm.

Prin acest roman Mihaela Perciun reușește să se detașeze, să ia o anumită distanța față de ceea ce se întâmplă în peisajul actual al prozei basarabene, întorcându-se la subiect, la real, la un anumit fel de intrigă, într-o manieră parodică, ludică sau ironică.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog