Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Eternizarea verii în care mama a avut ochii verzi

Constantin ŞCHIOPU

Alte articole de
Constantin ŞCHIOPU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Trebuie să recunosc chiar din capul locului că romanul Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țâbuleac (Chișinău, Editura „Cartier”, 2017) impresionează / poate impresiona din mai multe puncte de vedere: al modului în care autoarea reușește să construiască o poveste, evitând capcanele sau stereotipurile de însăilare a ei, al problematicii destul de actuale, al stilului surprinzător de interesant în cele mai dese cazuri. Cu certitudine, cartea poate fi considerată o realizare ce atestă virtuțile și posibilitățile narative ale autoarei. Este o scriere originală ca structură (se constituie din 77 de capitole, unele dintre acestea negând forma clasică de capitol) și ca tehnici narative, autoarea pledând pentru o optică dublă: relatarea (la persoana I) este realizată de către doi naratori: personajul-protagonist Aleksy, în ipostaza unui adolescent, martor al întâmplărilor, care acceptă să petreacă vara, alături de mamă-sa, bolnavă de cancer, într-un sat din Franța, și în cea a unui matur infirm, bogat, celebru, care se obligă să scrie nu dintr-o dorință proprie, ci îndemnat de psihiatru, „despre ultimele zile ale mamei și despre săptămânile de autodistrugere care au urmat”. Retrăind cronologic vara petrecută alături de mamă, naratorul-matur, în speță, interogativ și reflexiv, spre deosebire de naratorul-adolescent, care este mai mult confesiv-apreciativ, are certitudinea că amintirile sunt locul de întâlnire cu sine și cu alții, că ele îi oferă posibilitatea de a găsi răspunsuri sau cel puțin de a pune întrebări. Astfel, prin procedeul retrospecției (în treacăt, menționăm și antiteza compozițională) sunt aduse în prezentul naratorului-matur fapte, întâmplări, care l-au marcat și care îi alimentează existența („Trăiam din trecut așa cum săracii trăiesc din posmagi”). Prin urmare, relatarea la persoana întâia, confesiunea, autoanalizele, retrospecția, memoria afectivă, pe de o parte, sporesc iluzia autenticității celor relatate, pe de alta, imprimă romanului statutul de proză modernă.

Întreaga acțiune a romanului este încadrată și se desfășoară între două afirmații simetrice: Prima, dureros de tristă și furioasă („În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată” – p. 5), anticipează în mod lapidar întreaga diegeză, pregătindu-ne să cunoaștem o istorie relatată din perspectiva unei atitudini subiective a personajului-narator. Totodată, fraza ne avertizează că narațiunea urmărește să ilustreze o relație nu tocmai de invidiat dintre mamă și fiu. Cea de-a doua afirmație („Mama, deși aproape dispăruse, era nespus de frumoasă. Această femeie, pe care o urâsem toată adolescența fără motiv, a făcut pentru mine în câteva săptămâni mai mai mult decât toți psihiatrii în restul vieții. Ea a fost Pentagonul care m-a readus la viață și m-a ajutat să uit tot ce trebuia uitat” – p. 121, 147) accentuează o evidentă metamorfoză a protagonistului în relația respectivă, o transformare profundă ce urmează mai multe etape consecutive: de la ură („Mă rugam ca ziua ceea să se termine mai repede. Ca pământul să se surpe și ca mama să dispară undeva în adâncuri”) la furie („Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul”), iritare („Vocea mamei mă irita ...”), la toleranță („Aveam grijă ce vorbeam cu ea, înjuram mai puțin, o ascultam mai mult”, „Am descoperit că acum a fost pentru  prima dată în viață când am ales-o pe mama în favoarea altcuiva”), confuzie („Mi se părea straniu că nu o mai voiam pe mama moartă”), până la apreciere pozitivă („Mama nu-mi mai părea proastă ca înainte”), grijă („I-am dat morfină, ...i-am tras turbanul pe urechi, ...am îmbrăcat-o... , am dus-o la veceu... , am prins-o de gâtul meu...”), responsabilitate și afecțiune.  În această ordine de idei, dăm dreptate lui Vancu Radu, care susține, în postfața cărții, că începutul romanului este „un overflow de imagini furioase și hipnotice /.../”, că „de la un punct încolo furia începe să se domolească, înlocuită cu o visătorie paranoică coagulată în jurul figurii mamei...”. Adeptă a ideii că adevărul trăirii este prioritar, că el se realizează atunci când trăirea e zguduitoare, Tatiana Țâbuleac construiește un personaj (Aleksy-copilul) care manifestă un alt tip de atitudine și care se exprimă cu o sinceritate, îndeobște, traumatizantă pentru morala convenţională, aceasta din urmă convenabilă pentru simţirea grijuliu ferită de sângerări, fapt din care pot rezulta și unele reacții adverse ale cititorului vizavi de roman, în general. Deci gândirea autoarei nu este dispusă la trucaje și absolviri ce contravin intenției de a spune adevăruri durute, în mare parte neacceptate, nedorite de a fi auzite. Meritul ei constă în faptul că știe și reușește să sondeze abisurile, nu totdeauna delectabile şi pure ale sufletului omenesc (în cazul romanului – al unui adolescent agresiv, complexat, care se consideră „produsul grețos al unei pielițe albe”). Viciile protagonistului (consumul de droguri, de alcool), nebunia, agresivitatea, aprecierile dure la adresa mamei contribuie la definirea naturii lui umane nu mai puţin ca frumuseţea, armonia şi spiritul înălţării. Conflictul se dă pe terenul omenescului. Structurile interioare ale lui Aleksy și ale mamei se desfac și se refac permanent. Greșeala, vina, ura, frica, mila, iertarea, afecțiunea, incertitudinile etc. răscolesc firea protagoniștilor. Dezvăluind tragismul sorții unei femei care „nici să trăiască nu mai avea de ce și nici cum, pentru că obosise de nedragoste”, al copilului, care, doar peste ani, a aflat că mamele pot râde „lung și tandru la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar iubiți”, romanul transmite un mesaj cu multiple implicații. De fapt, întreaga narațiune afirmă, așa cum menționam mai sus, două destine ratate și două încercări de a recupera ceea ce este imposibil sau enorm de greu de recuperat. Vara în care mama a avut ochii verzi devine un timp simbolic, unul al descoperirii identității celuilalt și, într-un final, al iertării („M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că eu am iertat-o”, afirmă Aleksy). Scrisă în legea omenească, iertarea substituie / trebuie să substituie ura („Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se uscase și prinsese coajă, așa cum prind coajă toate rănile peste trei zile la om și doar peste o zi la câine”, susține protagonistul într-un moment al destăinuirii), dincolo de orice frustrare, neîmplinire sau complexe psihice ori morale. Și nu numai. Iertarea, în cazul romanului, presupune nu detașare, izolare, ci găsirea acelor resurse sufletești care-l ajută pe Aleksy (avea motive să n-o facă) să trăiască cele mai frumoase clipe din viață alături de mamă, să manifeste afecțiune și grijă alimentate nu de sentimentul milei față de un om care e sortit să moară în cel mai scurt timp. Și tocmai acest mesaj al romanului ni se pare prioritar.

Menționăm că povestea relatată, prin însăși natura ei, este destul de sensibilă și, într-o măsură oarecare, ordinară: o mamă bolnavă de cancer dorește să-și petreacă ultimele zile de viață alături de copilul ei pe care, practic, l-a abandonat și căruia nu i-a oferit niciun pic de afecțiune și care e urâtă de acesta. Departe de a fi o scriere lacrimogenă, romanul Tatianei Țâbuleac depășește, așa cum afirmam mai sus, clișeul de gândire și de viziune. Ne-am fi așteptat ca fiul fie să-și respingă mama, fie să o accepte dintr-un sentiment de milă, pentru că aceasta urma să moară în câteva luni. Nici una, nici alta. Metamorfoza adolescentului se produce nu de-atâta că mama trebuie să moară, nu dintr-o mustrare de conștiință sau dintr-un sentiment de milă pentru o femeie ajunsă la hotarul vieții. Mila, chiar dacă Aleksy o trăiește într-un moment al acțiunii, e cu totul de altă natură: „Îmi era milă de mama nu pentru că era pe moarte și știa asta; nu pentru că se subțiase cu totul și cântărea acum cât berea pe care o beam singur într-o săptămână; nu pentru că își pierduse aproape tot părul și îi era mereu frig; nu pentru că fugise să moară departe de casă lângă un fiu care până acum o lună ar fi ucis-o fericit cu propria-i mână. Îmi era milă de mama pentru că într-o astfel de zi – când a ajuns să facă paste și să povestească despre anii ei cei buni, despre tractorul bunicii și Ptasie mleczko, despre mine sănătos, despre tata acasă, despre Mika vie – a fost nevoită să mintă”. De fapt, ceea ce conduce la mutația personajului Aleksy este mișcarea lui interioară, care este una de descoperire. Pe parcursul verii, când îi este dat să trăiască alături de mama, el realizează că ea nu era proastă, cum o crezuse: „Știa pe de rost aproape toate insectele și plantele, chiar și unele denumiri în latină”, „vorbea franceza”, „descifra toate constelațiile de pe cer”, „povestea despre comete și despre fricile oamenilor legate de acestea”. Totuși momentul decisiv al acestei transformări este acela când fiul observă că mama „îl privea cu dragoste”, o privire pe care o așteptase și o cerșise toată copilăria și pentru care s-ar fi „despărțit benevol de toate economiile lui de băiat strângător”.

În fond, două teme sunt abordate de autoare în roman: relațiile umane (mamă–fiu, soț–soție, tată–fiu etc., văzute, cel puțin în prima parte a cărții, din perspectiva urâtului moral) și iubirea (povestea de dragoste, mai mult însăilată, dar suficient de sugestivă, dintre Aleksy și Moira). Ceea ce leagă cele două teme este ideea destinului, întruchipată de moira în prima linie de subiect și de Moira în cea de-a doua. De fapt, în ambele cazuri, moira/Moira apare ca un simbol. Să ne amintim că la Homer, Moira este întâlnită ca zeitate personificând răul, moartea, figurând implacabilul destin. În roman toate personajele – mama, Aleksy-copilul, Aleksy-maturul, Moira, Mika se află sub semnul fatidicului. Mika moare la vârsta de șase ani, moartea ei având repercusiuni grave asupra mamei și fratelui, Aleksy-copilul își trăiește viața într-un ospiciu, ca la un joc de noroc („Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi și aceia operați –, însă aveam pretenții de rinichi și inimi”), Moira moare într-un accident, iar Aleksy, pictorul celebru, ajunge într-un scaun cu rotile, mama trăiește în singurătatea ei în ipostaza de femeie neiubită de toată lumea și pe deasupra bolnavă de cancer. Cu toate acestea, Vara... nu este un roman despre fatalitate. Chiar dacă, până la un anumit moment, lasă loc liber desfăşurării tragicului, destinul personajelor nu este obsesiv. Concludent în acest sens este și faptul că personajul Aleksy-maturul proiectează un alt destin, unul dorit: „Am dinou picioare îmi cresc de peste tot din trup ca niște organe în erecție tălpile sunt mari și roșii inflamate, iar unghiile din perle multicolore turbanul mamei naște și apare moira mică în formă de măslină fără sâmbure pe o scobitoare începe a tropăi pe mine ca să îmi intre în gură îmi crește burta nasc o mamă fără cancer curată pe dinăuntru ca o vază smălțuită mama mă naște dinou nu sunt nebun tata mă iubește bunica începe să vadă...”. În această proiecție dorită „moira mică” (destinul) naște, figurat vorbind, „o mamă fără cancer”, un copil sănătos și un tată iubitor, o Mika ce are coroană de prințesă. Acestea sunt, în viziunea protagonistului și, implicit, a autoarei cărții, condițiile ce l-ar face pe om fericit.

Cât privește romanul de dragoste, menționăm că în centrul acțiunii e plasat cuplul Aleksy-Moira. E vorba de o poveste din care lipsește idila. Întreaga istorie a acestei relații (câteva întâlniri în sat, o cină în casa lui Aleksy, un rămășag, căsătoria), se pare, este gândită de autoare cel puțin din două perspective ideatice. Prima urmărește afirmarea unei viziuni privind tipul de relație dintre un bărbat și o femeie, edificatoare în acest sens fiind cuvintele mamei adresate lui Aleksy: „Să înveți și tu să iubești o femeie, Aleksy, să nu fii ca taică-to – uscat și bălos, și rău –, să fii un bărbat bun, auzi? Să iubești și să cumperi stele, nu gulere de nurcă”. În această ordine de idei, nu întâmplător, în roman, pentru Aleksy, Moira devine „Ursa mea Mică”, „lumină”, „lumina mea”. A doua perspectivă trebuie căutată în deznodământul relației: Moira moare într-un accident de mașină, iar Aleksy ajunge într-un scaun cu rotile. Implacabilul destin? Afirmarea tragicului, a fatalității? Dacă da, atunci de ce romanul finalizează cu un joc al negației: „În noaptea aceea nu ne-am iubit. Dimineața nu a fost frumoasă. Moira nu a vrut să vadă macii. Șoferul nu a adormit. Accidentul nu s-a produs...”. Totodată suntem tentați să întrezărim în acest deznodământ și o idee eliadescă, ce poate fi desprinsă din romanul Nuntă în cer: corelarea destinului uman cu armonia cosmică. În viața terestră, ca și în univers, lucrurile comunică, se leagă între ele și se anticipează, fiind necesare acele conștiințe umane treze, care să releve relațiile lor ascunse. Reflexivul și analistul Aleksy-maturul, în finalul cărții, ajunge să afirme că vara în care mama a avut ochii verzi „a fost din altă parte, poate din acea planetă nouă despre care vorbea mama, sau poate de pe Wioșna”. Având revelația propriului eu (amintim că într-un moment al acțiunii, Aleksy afirmă: „...nici eu nu mai știam cine sunt, cine am fost și ce se întâmplă de fapt cu noi”), a rostului comunicării cu sine, cu mama, cu Moira, Aleksy dorește să eternizeze (sau chiar eternizează) clipele de fericire, de împlinire sufletească. „Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”, va constata el în finalul romanului. Eternizând vara, implicit, el își eternizează mama, cu toate bune și rele pe care acest fragment temporal le-a avut („Îmi amintesc de mama în fiecare zi. Încerc să nu mint”), o eternizează pe Moira. Simbolul acestei eternizări sunt ochii mamei, care devin laitmotivul romanului, detaliu atestat și în titlu. Subliniem că rugat să numească un lucru de care îi va fi dor cel mai tare după moartea mamei, Aleksy îi numește ochii. Și nu întâmplător. Anume ochii mamei îl provoacă chiar de la începutul acțiunii: „Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta (în urâțenia mamei – n. n.) – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei” (p. 10). Conform intenței / logicii autoarei, imaginea de ansamblu a mamei se constituie, subiectiv, în funcție de stările trăite și de atitudinea lui Aleksy, exprimată, în mare parte, prin intermediul simbolului „ochii”. Cuprins de sentimentul urii, el numește ochii mamei „o greșeală”, niște „resturi ale unei mame străine foarte frumoase”. Puțin domolit, pe parcursul desfășurării acțiunii, personajul-narator va realiza că în sufletul mamei, dincolo de exteriorul ei enervant de urât, se ascunde durerea copleșitoare a femeii care a trăit un destin amarnic („Ochii mamei plângeau înăuntru”) și o viață ratată („Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte”). Într-un final, când personajul-narator conștientizează că „în câteva săptămâni mama a fost Pentagonul care l-a readus la viață și l-a ajutat să uite tot ce trebuie uitat”, când el are certitudinea propriei renașteri, ochii mamei „devin scoici crescute pe copaci”, „muguri în așteptare”. Toate metaforele respective, într-o consonanță perfectă cu alte câteva simboluri-cheie atestate în carte (macii, floarea-soarelui, moira, melcii), au o forță de sugestie destul de mare. Și dacă tot veni vorba despre stilul scrierii, subliniem că limbajul analizei și autoanalizei, al observației psihice, formele interogării interioare, ale comentariilor și aprecierilor se constituie parcă de la sine, asociațiile libere de gândire dând naștere unei exprimări spontane, surprinzătoare, determinată de senzațiile naturale ale vieții și de stările trăite de cel care vorbește (ex.: „Balele comesenilor întinse pe șervețele cu fulgușori arătau ca niște ghirlande artizanale”, „... petalele lor subțiri și mlădioase păreau niște coronițe de ceară pe capetele unor mirese uitate”). Remarcăm în același timp duritatea expresiei, marcată de invective, mai ales în prima parte a narațiunii (ex.: „Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată, să o iradiez” sau „Mama – pastă de dinți. Mama – esofag. Mama – ascarid” etc.). Unele expresii-aprecieri / constatări ating chiar sfera comicului: „... baba și-a permis să-și pună dinți care costau cât o motocicletă”.

Așadar, Vara... este un roman care la toate nivelurile, inclusiv al stilului, dă impresia de autenticitate, de sinceritate, de emoție directă, comunicată firesc.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog