Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRECURSORII DESPRE UNIRE

Dreptul Basarabiei asupra României

Constantin STERE

Alte articole de
Constantin STERE
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un inte­res ideal, pentru că fac parte din aceeaşi naţiune. Dar Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din Moldova şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României. Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri, alături de românii din Regat. Nu există un bulgăre de pământ din toată Moldova, în care să nu fie amestecată şi cîte o fărâmitură din oasele basarabenilor şi care să nu fie stropit şi de o picătură din sângele lor.

Statul român, prin urmare, ca rezultat al evoluţiunii istorice la care au contribuit toate generaţiunile stinse, este zidit în colaborare cu strămoşii basarabenilor de astăzi.

Niciodată nu <mă> voi obosi să reamintesc acest fapt. Pentru că el afirmă dreptul istoric al Basarabiei asupra statului român.

Da, asupra statului român!

Cum am arătat şi în coloanele acestui jurnal, Basarabia n-a fost cucerită de la ţările române, ci Rusia, în alianţă cu aceste ţări, a emancipat o parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului Alexandru I, şi în condica de legi a Imperiului Rus.

În momentul în care a fost născut un stat român, liber de legă­turile de vasalitate, Basarabia nemaiavînd nevoie de ocrotirea ru­sească, are dreptul să ceară să fie reunită cu „ţara-mumă”. În această situaţie, România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, şi chiar faţă de Moldova întreagă, de a revendica ju­deţele de peste Prut, care făceau parte din vechea Moldovă.

Fiindcă nu mai au fiinţă acele condiţiuni care motivau şi justi­ficau „emanciparea” lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dună­rene în 1878, de asemeni în dispreţul alianţei între Rusia şi Româ­nia, a pus din nou toată problema în faţa tribunalului Istoriei. Ro­mânia n-a recunoscut atunci acest act şi şi-a rezervat intact drep­tul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptu­lui din partea unui aliat, această dureroasă amputaţiune, are dato­ria nu numai faţă de poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de toate integritatea fiinţei sale, dar şi faţă de provincia atât de mişeleşte răpită.

Răpirea Basarabiei, în aceste condiţii, este un fapt brutal, un abuz de forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiindcă n-am fost în război, nu e nici cesiune benevolă prin vreun tratat cu România. De drept deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei, – nici nu avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1878, declară categoric (art. 2): „teritoriul Ro­mâniei este inalienabil”. Şi chiar o simplă rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: „limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”, înstrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai ca „schimbare de limite”. Deci, nu numai că de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege n-au sancţionat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basa­rabia ar fi în drept să tăgăduiască oricărui guvern, chiar voinţei unanime a restului ţării, dreptul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor viitoare. Asemenea sancţiune ce ar fi fost dată de Corpurile Legiuitoare româneşti, ar fi ea însăşi un abuz de putere faţă de Basarabia. Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihal Kogâlniceanu, ministrul de afa­ceri străine pe vremuri, şi Ioan Brătianu cel Mare. De aceea Româ­nia nu numai nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn în faţa Europei împotriva actului de violenţă, a neruşinatului abuz de pu­tere, a cărui victimă a fost.

Basarabia, dar, nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensaţiune pentru orice achiziţiuni de teritorii în altă parte. O parte din naţiune, oricât de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a naţiunii, oricât de mică, pentru nimic în lume. Naţiunea poate suferi amputaţiuni violente, dar nu poate consimţi valabil la vivisecţiune pentru cine ştie ce avantaje, care, în cazul unei aseme­nea degradări morale, n-ar putea fi decît imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimţământul la asemenea ope­raţiuni. Iar dacă şi-l dă, nu mai merită numele de naţiune, – nici nu mai merită să trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organi­că a naţiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar statul român, dar chiar şi basarabenii, individual, au drep­turi peste care nimeni nu poate trece.

După legile noastre, un român, care şi-ar fi pierdut dreptul la cetăţenie, îl poate reclama oricând, şi acest drept nu-i poate fi refu­zat. E destul să renunţe la distincţiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea (art. 18, Cod. Civ.)

Acelaşi drept îl are şi prima generaţie ce s-ar naşte din români care ar fi pierdut calitatea lor de români, chiar înainte de naşterea copiilor lor.

În adevăr, art. 10 din C. Civ. dispune:

„Tot copilul născut în ţară străină din un român, care ar fi pier­dut calitatea sa de român, va redobândi totdeauna acea calitate, în­deplinind formalităţile prescrise de art. 18 (adică: ca şi românii care ar fi pierdut calitatea lor ei înşişi.)

Notaţi: „totdeauna”, – adică este un drept care nu poate fi pier­dut niciodată.

Dar în această situaţie se află aproape întreaga populaţie din cele trei judeţe răpite în 1878:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi români, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii. Iar cei mai tineri de 38 ani, evident, formează prima generaţie care poa­te invoca dispoziţia din art. 10.

Un veac înseamnă, la urma urmelor, atât de puţin în viaţa unei naţiuni, încât, chiar în Basarabia veche, foarte mulţi din generaţia mai bătrână de 50 ani, pot invoca acelaşi drept.

Aşadar, o parte însemnată din populaţia românească a Basara­biei are dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabenii ne pot spune: istoriceşte şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra ţării româneşti, ea ne aparţine deopotrivă...

Cum dar s-ar putea admite traficul cu Basarabia în numele „idealului naţional”? Nu! Nu „idealul naţional” poate duce la aseme­nea situaţie, ci renunţarea la idealul naţional, negaţiunea oricărui ideal.

Şi această crimă a fost săvârşită faţă de Basarabia şi faţă de naţiune, ca fiinţă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M. Kogâlniceanu şi Ioan Brătianu – cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiţi de Sovietul din Petrograd...

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea decât să fie fatală pentru naţiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât o mare nedreptate istorică, mai mult decât ne­socotirea drepturilor sfinte ale unei părţi din pământul băştinaş ro­mânesc: trădarea de sine însăşi a unei naţiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiindcă, prin ele înseşi, se dovedeşte lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

Din fericire, naţiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia ei.

 

28 octombrie 1917

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog