Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RESTITUTIO

ECOURI DIN TRECUT

MEMORIALISTICĂ

PRECURSORII DESPRE UNIRE

REÎNTREGIREA ȘI NOI

LECŢIILE ISTORIEI

SEMNAL

RECURS LA PATRIMONIU

PLEDOARII PENTRU CAUZA NOATRĂ

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

COŞERIANA

Precizări

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

„Narcisismul cosmic” în literatura de azi. Arcadie Suceveanu

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

În pofida progresului cunoașterii, definirea condiției umane rămâne a fi cea mai enigmatică. Uitată, problema aceasta apare sub forma a ceea ce ne-am obișnuit să numim „criză”. Și trebuie spus că este vorba despre criza cea mai profundă cu care omul se confruntă la ora actuală: cea a fundamentelor. Absența reperelor este developată prin starea de depresie, care în literatură, în poezie în primul rând, este exprimată prin jocurile de limbaj, îmbrăcând suferințele narcisiace ale omului somat să devină el însuși. Parcurgerea acestui itinerar nu e deloc simplă, după cum constatăm și din volumul de poezie „Ferestre stinse de îngeri” (Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2014), semnat de Arcadie Suceveanu și apărut cu dedicația „In memoriam Mamei Catrina”. Trecerea părinților în lumea celor drepți este un examen cât se poate de dur pentru fiecare dintre noi, aici însă este vorba despre abordarea situației și din punctul de vedere al poetului postmodern. Voi aminti pentru început că Arcadie Suceveanu este originar din Bucovina, de lângă Cernăuți (satul Suceveni, în perioada 1940-1993 redenumit Șirokaia Poleana, raionul Adâncata, redenumit Hliboka), părinții săi fiind buni români, cu credință în cele sfinte, în valorile morale și culturale tradiționale, părinți care și-au crescut și educat copiii în atmosfera protectoare a unui cămin familial menit să le dea acestora necesara siguranță de sine. Însă nu trebuie să ne scape din vedere faptul că atât siguranța, cât și protecția (acestea erau, bineînțeles, determinate și de climatul din societate, o societate postbelică, în care ecourile despărțirii de frații de peste Prut, ale deportărilor, ale foametei nu s-au stins) străbat atât în versurile lui Arcadie Suceveanu, cât și în cele ale majorității scriitorilor basarabeni și bucovineni, deopotrivă. Bucovinenii, între care Vasile Levițchi, profesorul autorului „Țărmului de echilibru”, Ion Vatamanu, Ilie Zegrea, Simion Gociu, Vasile Tărâțeanu, își vor construi, fiecare dintre ei, edificiul propriului eu raportat la un timp deschis și la unul închis, capacitatea de deschidere, de aflare a temeiurilor (pentru a o putea lua de fiecare dată de la capăt) fiind extrem de importantă. Cum se comportă personajul aflat în fața ferestrelor stinse de îngeri?, mai exact spus, fiul rătăcitor întors la casa părintească, cea care acum are ferestrele stinse de îngeri? A afirma, așa cum se spune despre poetul modern, că „toate fisurile lumii trec prin inima sa” este prea puțin, căci există „date” biografice concrete ce nu trebuie neglijate: despărțirea de părinți, de satul natal, altfel spus de civilizația strămoșilor, de tradițiile care țineau timp de secole comunități întregi laolaltă, însemnând ruperea firelor ce duc spre o lume de care ne îndepărtăm tot mai mult și, pe de altă parte, ancorarea într-o altă lume, a schimbărilor vertiginoase. Cel plecat dintre ai săi spre alte orizonturi promițătoare este pus în fața faptului de a o lua de la capăt. Dar de la care capăt? Și pe ce temeiuri? Anume cu aceste întrebări debusolante se confruntă poetul de azi din această parte a Europei. Bineînțeles, el va recurge la uneltele sale, căci anume prin limbaj omul își elaborează aflarea sa în lume sau ek-sistența.

Re-inițierea permanentă a eului se produce în baza datelor precedente, extinzând într-un anume fel aria lor și revenind, de fiecare dată, în dreptul unor coordonate anterioare probate de timp. Re-construirea re-crearea, devenirea sinelui corespunde producerii, facerii de sine, poiein-ului, poiesis-ului care implică permanenta capacitate de a crea sau de a te însrie la modul artistic în viață. A crea, în acest context, mai înseamnă a fi acolo unde încă nu există nimic. Din fericire pentru Arcadie Suceveanu, el a cunoscut această capaciate de a se crea pe sine chiar de la părinții săi, mama sa, pe care am cunoscut-o personal, fiind o foarte bună interpretă a cântecelor populare și fiind renumită în sat pentru capacitatea ei de a improviza, ca o adevărată poetă, îmbogățind ritualurile la nunți și la înmormântări. Răsădit în sufletul viitorului poet acest sâmbure al capacității de a crea și de a se crea, va constitui una din „datele” biografice care nu se dezmint.

„Ferestre stinse de îngeri” are la bază versul care, potrivit afirmației colegului său de generație, Ștefan Hostiuc, bucovinean și el, este „tot mai autobiografic și tot mai încărcat de întrebările fundamentale ale ființei, iar metafora sa, tot mai adaptată sensului metafizic al existenței” [1], aceasta din urmă dovedind faptul că fenomenul confruntării cu moartea developează necesitatea de a crede. De aici încolo se conturează un fel de neo-umanism, care constă în punerea permanentă a întrebărilor cu privire la sistemul nostru de valori, întrebări care ne dezvăluie posibilitatea de reunire cu sinele nostru și de reunire cu toți ceilalți. Acest umanism al transcendenței, această reprezentare a spiritului uman, izvorâte dintr-o experiență interioară, scote în vileag necesitatea de unificare a reprezentărilor și faptul că fără Dumnezeu Unul nu poate exista universul. Lui i se adresează poetul: Dumnezeu, care a cuprins lumea / într-o singură propoziție / scrie acum la viața mea / aplecat asupra unui text viu, infinitezimal / ce miroase a piatră însorită și ploaie / a lacrimă și a cenușă // Sub mâna Sa absolută / ființa mea e o înșiruire de furnici / caligrafiate de soarele primăverii // Într-o perfectă desăvârșire / carnea și gândurile se adună, se întrețes / nervii subțiri se leagă-n silabe cu oasele / parcă ieșiți – paca-oac, paca-paca – din mașina / de cusut Singer, cea din podul / copilăriei. / Zilele mele nu seamănă cu zilele nimănui / nopțile mele înghesuite una în alta / au stilul lor / inconfundabil // Voi ajunge la capătul propoziției / sau Dumnezeu mă va abandona / plictisit în neantul paginii // fără să mai explice dacă a pus în textul acesta / vreun sens / fără a lăsa măcar să se înțeleagă / dacă există, între text și absență / vreo legătură... (Text și absență)

Legătura dintre text și absență vizează aici menirea scriitorului de a se reconstrui pe sine, de a reîncepe sau de a refonda în permanență universul uman. Protagonistul din versurile lui Arcadie Suceveanu va căuta hieroglifele sonore în palimpsestul din fundul grădinii copilăriei: „Undeva în fundul grădinii stă ascuns / Palimpsestul cu hieroglife sonore”. Și în altă parte: Suflete asprit, vino să descifrăm / cuiburi de rândunici, moriști de lemn / propoziții crescute cu iarbă”. Descifrarea universului îndepărtatei copilării ne plasează direct în interioritatea unui spațiu sacru, în care autorul speră să-și afle reperele: „Acum, ca să-mi pot găsi un reper / consult azimutul cârtiței din grădină / apelez la autoritatea bătrânului greier – / custodele acestui muzeu al figurilor de umbră”. Greierul, numit „ruda mea de sânge poeticesc” și „psalmistul insomniac”, este cel care predică până-n zori „despre ordinea lumii și întristarea cărnii / despre cei înălțați la cer / despre cenușă și stele...”. Căutând râul miraculos, în ale cărui ape albastre intra în fiecare dimineață „invulnerabil și fericit”, poetul avansează într-o lume a visului, conștient de faptul că în acest vis nu-l așteaptă nimeni. Este o lume marcată de dramatism, o lume în care predomină o senzorialite dramatică. Aceasta ne vorbește despre incapacitatea personajului de a numi, de a da nume senzațiilor sale. Exuberanța senzorială, adolescentină din primele cărți ale lui Arcadie Suceveanu [„Mă cheamă cuvintele” (1979), „Țărmul de echilibru” (1982), „Mesaje la sfârșit de mileniu” (1987), „Arhivele Golgotei” (1990), „Eterna Danemarcă” (1995), „Înfruntarea lui Heraclit” (1998), „Mărul îndrăgostit de vierme (1999), „Cavalerul Înzadar (2001), „Corabia de la mansardă (2004), „Arca dies (2008), „101 poeme” (2009), „Cafeneaua Nevermore” (2011), „Ființe, umbre, epifanii” (2011), „Profesionist al himerei” (2012)], acum e transformată în una dramatică, a senzațiilor percepute dureros din cauza pierderii legăturii cu paradisul de acasă, cel al copilăriei de altă dată. Menționăm că Ion Creangă, cel bine ancorat într-o civilizație rustică, reușește să re-umanizeze acest univers uman plasându-l pe raftul cu amintiri de neuitat, la care poate reveni ori de câte ori i se face dor de copilăria lui zburdalnică, la fel și Eminescu, cel care, la rândul său, întrebându-se: „Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?”, își însușește o perspectivă romantică, a visului de altă dată, în care se va retrage ori de câte ori va dori să evadeze din realitățile ostracizante. Spre deosebire de personjele acestor scriitori înaintași, cei din creația scriitorilor postmoderni nu au unde se retrage. Lumea visului lor e alta. Un vis al senzorialității intense, dramatice, apocaliptice. În aceste condiții călătoria în lumea interioară este una dificilă: ...brusc, vulturul tânăr / cade ca piatra / și-apucă în gheare șoarecele / care nu mai are scăpare / în iarbă // Realitatea se umple de sânge / țipătul fisurează în mii de bucăți / aerul dimineții // Unitatea ființei e compromisă / Mai trist decât realitatea / spiritul atârnă ca o ultimă pradă / în clanțul de vultur ce urcă în ceruri. Odată unitatea ființei compromisă, poetul e pus în fața necesității de a depăși umanul în uman și de a da glas necesității de a crede într-o forță divină, pentru a avea certitudinea că există: Toată această aromă adusă de soare în iarbă / și-această primăvară ce se instalează-n copaci / și-această buburuză din palmă / strălucitoare ca viața – să nu fie decât / alibiul tău perfect, / Doamne?! (Viața ca alibi). Este curioasă schimbarea care se produce, senzualismul de altă dată fiind dirijat spre un „ludic” menit să atingă un nivel al valorilor ideale, de la care protagonistul învață un alt fel de libertate, cea a unei lumi în care se reflectă spiritul poetului. Este clar că această căutare a absolutului se traduce într-un narcisism cu care se confundă însăși poezia.

Lingvistul matematician Solomon Marcus ne atrage atenția asupra unor chestiuni metafizice la care fizica (știința) nu poate răspunde, dar pe care suntem obligați să le abordăm atunci când ne ocupăm de știință. Aceste întrebări sunt importante, deoarece senzațiile, după cum susține și Gaston Bachelard, ne înșală, observațiile ne înșală și de aceea, pentru a înțelege sensul însuși al lucrurilor, e necesar să utilizăm limbajul matematic care ne permite să accedem la legi universale. Așa se explică și faptul că pentru a înțelege lucrurile omenește, din punct de vedere uman, obligăm natura să vorbească într-un limbaj pe care noi îl putem înțelege. Căci lumea obiectuală, fizică, e un univers în afara omului, transcendent sau imanent, cu alte cuvinte, codificat în însuși universul. Pornind de la faptul că Platon recunoștea existența a două lumi: pe de o parte, cea inteligibilă, a ideilor și, pe de altă parte, o lume abstractă, care există independent de lumea noastră, care este empirică, există o separare între cel care vrea să cunoască, adică între subiect, și obiect. Prin urmare, ansamblul fenomenelor fizice, pentru a fi înțeles, necesită o abordare empirică și una idealistă. Mai amintim că într-o poezie dedicată lui Solomon Marcus, Nichita Stănescu face următoarea afirmație: „Matematica s-o fi scriind cu cifre, / dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. Făcând trimitere la volumele „Necuvintele” (1969) și la „Respirări” (1982), lingvistul matematician explică această afirmație în felul următor: „Poezia și matematica au în comun contrastul dintre haina în care ies ele în lume și viața lor ascunsă” [2, p. 45].

Și Constantin Ciopraga afirmă, într-un studiu întitulat „Poezia – un umanism magic”, că „nu de la cuvinte în sine începe starea de poezie și nu se încheie cu ele, dar tentația de a comunica le face indispensabile, de unde rolul lor de chei magice, deschizând porți spre miracol” [3]. Precizăm că interiorizarea lumii, deschiderea spre miracol la Arcadie Suceveanu are loc prin reverie. Ținem să menționăm că, potrivit lui Gaston Bachelard, mai întâi visăm și apoi contemplăm: „Înainte de a fi un spectacol conștient, întregul peisaj este o experiență onirică. Un peisaj nu este privit cu pasiune estetică decât după ce a fost văzut în vis”, mai scrie el [4, p. 6]. Miza pe reflecția continuă din poezia lui Arcadie Suceveanu este cât se poate de clară, dacă ținem cont de faptul că, potrivit lui Gaston Bachelard, „lumea reflectată este cucerirea calmului: „Superbă creație ce nu cere decât lipsa de acțiune, ce nu prinde decât o atitudine visătoare, lumea desemnându-se cu atât mai bine cu cât visarea imobilă va dura mai multă vreme”. Așa începe fenomenul definit de către Bachelard drept „narcisism cosmic”, un narcisism generalizat care „transformă toate ființele în flori și dă tuturor florilor conștiința frumuseții lor. Toate florile se narcisizează și apa este pentru ele instrumentul miraculous al narcisismului” [5, p. 32]. Potrivit aceluiași filozof francez, narcisismul nu este iubire de sine sau respect față de sine și se definește mai curând drept iubire față de propria aparență, față de această imagine virtuală care se face pe sine însăși, reprezentarea mentală substituind-o pe cea reală. Există un narcisism patologic, pe care am putea să-l numim primar, în care individul, copleșit de un sentiment exacerbat de autoadmirație, se îneacă în propria imagine, în propriile iluzii, fantasme. Există un narcisism în care are loc o anumită pierdere a contactului cu realitatea, cu celălalt, cu alteritatea. Amintim că din timpuri preistorice umanitatea funcționa într-un regim care consta în orientarea către celălalt, principiul de bază constând în retragerea între paranteze a insului pentru a-l pune în valoare pe celălalt și că, odată cu afirmația lui Decartes: „Cuget, deci exist”, are loc trecerea la societatea modernă, a cărei morală are la bază exaltarea propriului eu, explorarea propriului eu atingând dimensiuni nemaicunoscute până atunci. (...) Revenind la creația poetului bucovinean, vom spune că Arcadie Suceveanu unește legenda cosmică și cea florală, developând în același timp un regim diurn și altul nocturn, desfășurând metafore memorabile, puse sub semnul tragismului pierderii ființei celei mai iubite, Mama, precum cea din poezia „Ultima dimineață”, în care afirmă: În ferestre / fluture schilod / se zbate ultima ta dimineață. Însuși titlul cărții „Ferestre stinse de îngeri” înglobează în el trecerea de la diurn la nocturn, de la lumină la întuneric.

Supradimensionate, iubirea și plângerea („Îngere. Îngere, ah! Îngere, ah! Îngere/ fie-ți milă de atâta iubire și plângere!”) vor atinge un nivel estetizant: „Du-ți mâna la gură, soro pădure” – scrie îndureratul poet, amintindu-ne de imaginea folclorică a codrului frate cu românul, apărător de intemperii, de invazii etc. Aici poetul apelează la sora pădure, al cărei vuiet este asociat cu plânsul cosmic, cu bocetul ancestral al lumii: „du-ți mâna la gură” însemnând nevoia de stăvilire a bocetului, a sentimentului (a sentimentalismului) debordant, feminizat, care destramă ființa umană, prezența mâinii având semnificația aducerii unui fenomen cosmic la dimensiunile percepției umane, la dimensiunile omenescului. Este vorba aici și de un fel de a spiritualiza lucrurile. În general însă este cât se poate de curioasă postmodernizarea fenomenului transcenderii într-o expresie precum: Spiritualizată, fereastra dinspre drum / rămâne o cruce, sau într-o altă poezie, Aproape de ultimul pod / simți gravitația inexistenței / o briză subțire îți umflă cămașa // Dincolo, la un pas, începe zona de contact / cu transcendența (Fregată pe apa lumii). Aici lumea materială se transformă: malurile se vor contopi cu apa / visul materiei se va sfârși. Odiseea semnelor pământești transformându-se în gravitatea inexistenței, este urmărită îndeaproape, materializându-se într-un mit (basm) al descreșterii, al stingerii: Îngere, de ce atâta grabă și stingere? De aici într-acolo aluneci/ mânată de rigorile valului, își continuă gândul autorul aceleiași poezii Fregată pe apa lumii, expresia „rigorile valului” ținând de o viziune arhitecturală modernă sau postmodernă. Atmosfera este una nu doar subiectivă, ci ancorată în concretețea istorică: Rând pe rând, podurile se ridică, coboară, / se ridică, coboară / ca într-un vis trăit cândva / de mine la Praga. Visarea are deci un punct incipient în trăirea cu adevărat, într-un loc concret, Praga. Este căutată racordarea cvasimistică a unui infinit propriu la cel cosmic. Cât privește tendința de regăsire a unversului primar al copilăriei, cu frumuseți imobile, aceasta este cu atăt mai dramatică cu cât este mai pronunțată necesitatea menținerii deschiderii către un anumit tip de reverie, care să proiecteze lucrurile spre absolut. Subiectul de rutină fiind dirijat spre o viziune asupra veșniciei, accede la un spațiu spiritual al celuilalt sat, unde se află și tatăl trecut la cele veșnice și multe dintre rudele și consătenii săi, în mijlocul cărora băiatul auriu a cunoscut viața la modul paradisiac al copilăriei. Experiența îndepărtării de acel real schimbă oarecum circumstanțele în care personajul din poezia lui Suceveanu tinde spre adevăr. În primul rând, aici nu e vorba de un adevăr care poate fi probat din punct de vedere științific sau care poate fi calculat, ci de un adevăr la care nu poate să nu adere, care îl subjugă în totalitate, în mod fatal, personajul tinzând spre vital, absolut, spre indiscutabil. Un adevăr care îl face să existe și din care nu lipsesc paginile de istorie dramatică a neamului (vezi poezia Genealogie). Dincolo de a fi o idee de un lucru sau de o situație, aici e vorba despre o experiență: confruntarea cu trecerea în neființă a Mamei sale. Construcția cognitivă are drept suport capacitatea psihică a personajului de a crede. Datorită capacității de a crede, personajul își va putea construi un sistem cu ajutorul căruia să-și continue drumul prin viața re-așezată pe alte temeiuri. Părinții devenind de aici încolo copii simbolici: Doi copii simbolici, ce ne-ați fost părinți / Veți dormi în timpul vast. Iar mai departe / Noi vom fi părinții, voi – copii cuminți / Luminând enigma ce se cheamă moarte (Cântec de leagăn pentru părinți).

Certitudinea securității din copilărie din brațele mamei acum pierdută, personajul se va afla într-un raport intim cu locuri și lucruri, cu cuvintele: Mâine băiatul auriu va pleca de acasă / își va pune capcanele pentru iepuri / în valiza de carton rămasă / de pe vremea dezghețului hrușciovist / va săruta icoana grădinii / și își va lua adio / de la gangul cu greieri (Băiatul auriu)

Mut, zăvorât, protagonistul bea raze perpendiculare din cer, luna hipnotică i se dizolvă în pahar, amară și otrăvitoare ca tableta de diazepam. Zilele netrăite ale Mamei sunt asociate cu cei trei arici cu mere în spinare, din grădina casei părintești. Pomii bătrâni, fântâna, pădurea, fereastra dinspre drum, stelele, vântul lichefiat, iarba, roua, satul, altădată al Mamei, mutat acum sub iarbă, existând deodată în două lumi „ca flacăra și cenușa aceluiași foc”, cerul de sticlă cu jumătatea Ochiului veșnic deschis în care Mama a fost invitată să locuiască, șirul de munți, zvârluga Siretului, căsuța în care Mama s-a născut, „rămasă de pe vremea Împăratului”, batoza din vara lui 1955 care i-a vânturat tinerețea, câmpul cu sfeclă de zahăr, aria aburind sub soarele de vară, porumbul, în toate acestea poetul citește sufletul mamei, pe care îl zărește o clipă: peste case plutind: / silabă de abur, / murmur îndepărtat / de colind.

 Locul Mamei acum îl ia căsuța părintească. Acesteia i se adresează protagonistul, înstrăinându-se tot mai mult: Căsuță verde, roșie, albă, / de-acum cine mă apără / cine mă știe? Dramatica dorință de fi recunoscut de ai săi este proiectată pe dialogul protagonistului cu personajele tragicei absenței: cu urmele din grădină, cu cizmele de cauciuc, cu lemnele din șură. În fond, imaginile literare traduc desprinderea, separarea de realul foarte familiar altădată: Odată cu mine pleacă și casa / zboară din creangă în creangă / se mai oprește într-un copac / de la marginea satului, îngândurată // Apoi pleacă și dealul, pleacă și Școala, și Biserica / Podul cel mare de pe Siret / vine și el arcuindu-se din urmă // Satul întreg mă urmează un timp / dar cam pe la jumătate de drum / se întoarce înapoi în sat, scâncind / și lipindu-se de poala pădurii (De data asta).

Moartea e condiția adevărului. Din marginea existenței poetul scrutează, contemplă condiția sa de scriitor contemporan care nu se poate detașa de însemnele unei civilizații până mai ieri foarte vii și care acum, sub ochii poetului, se destramă ca un fum. Se destramă ducând cu ea tainele unei vieți și ale unei istorii nedescifrate până la capăt. Iată de ce, profund modern și postmodern, Arcadie Suceveanu nu va neglija „vaporizarea şi centralizarea Eului”, la care făcea trimitere și Baudelaire, cel convins că: „Aici e tot secretul”.

Apropriindu-și, însușindu-și tradiția, el se revendică de la memoria părinților, a satului bucovinean trecut prin furcile caudine ale istoriei, se revendică de la memoria limbii și a limbajului artistic. Pe această undă își va afla alinare, raportându-se la cuvintele înaintașilor și a confraților săi: „O, mamă, dulce mamă,” / cânt cu gura lipită de ceara nopții / „Mamă, tu ești patria mea”, murmur / cu gura unui alt poet / căci gura mea e dusă departe, dincolo de cuvinte / Și vin toți poeții limbii române / și vin poeții greci și latini / vin vechii romantici și prietenii optzeciști / și fiecare-mi aduce câte-un vers(et) / spre frățească-alinare // Ultimul vine în metru antic / mă ia în brațe, îmi închide pleoapele / nu, nu credeam să învăț… / cu tine să învăț a muri vreodată / să învăț că moartea se hrănește / din singura ta viață / nu credeam… (Ultima dimineață).

Două perspective: cea a expansiunii și cea a intimității se induc reciproc, datorită sincerității imaginilor verbului, exuberanța de care dă dovadă poetul Arcadie Suceveanu dezvăluind profunzimile unei poezii care se alimentează dintr-o istorie mai îndepărtată, marcată de tragedii seculare și de una recentă purtând însemnele unor repere valorice, pe care riscăm să le pierdem. În aceste condiții mărturisitorul imaginilor îl pune în valoare pe omul literar Arcadie Suceveanu, care este de neconceput fără profunzimea meditațiilor, fără gândire și vis.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog