Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Un cărturar huşean (II)

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Îndelung amânată, lăsată la dospit, supusă adăugirilor şi revizuirilor, A doua schimbare la faţă părea sortită sertaritei. Iscată, ca articol-embrion, Theodor Codreanu fiind „incitat” (cum mărturisea), prin martie 1990, de un interviu al lui Neagu Djuvara, ea a crescut, refuzând „închisoarea” sertarului. Şi dezvoltă o hermeneutică interdisciplinară, încercând a afla „variabilele ascunse”, dezlegând „taina antitezelor”. Fiindcă autorul Modelului ontologic eminescian (1992) ştie că antitezele se „semipotenţializează”, iar cărţile sale, numeroase şi voluminoase, articulează un sistem, îmbrăţişând, pe fundament organicist, antitetica transmodernismului. Motiv de a polemiza tăios cu unii dintre „minoritarii minţii”, ascultând obedient cântecul de sirenă al corectitudinii politice. „Cotrocenizaţi”, slujind băsismul, vânând „posturile patriei” (după spusa eminesciană), astfel de elitişti prădători, defectologi de ocazie, cultivă cu entuziasm legenda neagră, mimând grija pentru soarta neamului, într-o Românie vlăguită. Invazia „ciorăneilor” în postnaţionalism, oripilaţi de „iţărismul” eminescian, primeşte, prin vocea lui Theodor Codreanu, o replică tăioasă, solid argumentată. Sub „alt obrăzar”, observă criticul, intelighenţia subţire, demitizantă, impune – într-o ţară suprarealistă, cum pare a fi devenit România – un veritabil „terorism ideologic”. Or, terorismul ideologic, avertiza Jean Sévillia, este „un (alt) mecanism totalitar”. Împotriva lui, denunţând revizionismul feroce şi antitezele monstruoase, Theodor Codreanu luptă de ani buni cu „progresiştii” lui Caţavencu, invocând, salvator, „şansa de a fi reacţionar”. Desigur, „în marginile adevărului”, sub exemplul, pilduitor, al reacţionarului Eminescu.

Theodor Codreanu vede în martiriul eminescian un fenomen de imitatio Christi şi denunţă, în numele naţionalismului luminat, anemierea conştiinţei arheale; laudă singularitatea canonică a poetului şi notează că publicistica sa, iscând mari adversităţi, a fost principala cauză a morţii civile. Preţuit pentru curaj, respectat „până la cer” de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, el face din eminescianism un model ontologic, chiar dacă „dubla sacrificare” (cartea, ivită în 1997, cunoscând deja cinci ediţii!) l-a înlăturat de la făurirea destinului românesc, cum scrie ferm criticul.

Reamintim că, apărut sub sigla editurii Universul (Chişinău), volumul Eminescu în captivitatea „nebuniei” (2012) era, în vrerea autorului o ediţie definitivă. Sub alte titluri, cu fireşti completări şi corecţii, ajungând, astfel, la a şaptea ediţie, opusul în discuţie cerceta „anii blestemaţi”, propunând un şir de revizuiri, developând tragismul unui destin exemplar şi denunţând acribios mistificările de care a avut parte, în timpul vieţii şi în posteritate, acel „om dintr-o bucată” (cum l-a văzut Caragiale). Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, neîndoios, geniul ca nebunie „superioară”, ca ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A. C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exlusivist doar referenţialul nebuniei. Or, „spargerea referenţialului unilateral”, avertizează Theodor Codreanu, presupune a conjuga perspectivele (patologică şi ideologică), luând în calcul conjunctura geopolitică şi implicarea masonică. Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei. Evident, publicistica l-a epuizat, procurându-i adversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-l fi condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul într-o epistolă din 3 mai 1880), asumându-şi soarta „bolnavului exemplar”. Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă asupra referenţialului secund şi scoate la lumină date suplimentare, confruntă variante care se contrazic, încercând a face ordine într-un „haos de informaţii”.

Observam, cu un alt prilej, că lectura textuală, în firea lucrurilor, se cuvine întregită prin lectura contextuală, încercând a descifra, în cazul lui Eminescu, epoca sa, cea care i-a hrănit îmbelşugat opera ziaristică. O frază pe care o aşternea (imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, prefaţând investigaţiile lui Călin L. Cernăianu, anume că Eminescu ar fi fost „deţinut politic”, a trezit numeroase reacţii şi suspiciuni, activând, însă, frontul celor interesaţi a cerceta „viaţa politică” a marelui gazetar, chemat irezistibil de sirenele jurnalismului. „Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescu anunţa, încă în 1994, acea „altă viziune”, impunând în eminescologie un nou curent, ilustrat de câteva prestigioase nume, aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi”. Printre ei, desigur, în primul rând, Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizând o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus de documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, îndreptându-ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cu toţii acreditând, în pofida unor puncte de vedere în conflict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-au iscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constata Theodor Codreanu, îndemnând la calm; dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc – convergent şi indubitabil – „schimbarea paradigmei în biografia eminesciană”. Dincolo de fricţiunile (inerente, am zice) din interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsând pe senzaţional, dar chemând la apel fapte controlabile (vezi, de pildă, somaţia lui P. P. Carp, cerând „potolirea” lui Eminescu) încearcă a spulbera seria de mistificări şi prejudecăţi legate de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această „râvnă rectificatoare”, cu ţintă biografică, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunând adevărata demitizare a genialului poet-gazetar. Să fie vorba de o teorie prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-o epocă în care – depune mărturie însuşi Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă intrigile şi cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără suport documentar credibil”, dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală, analiştii ultimului val (printre ei, cărturari de calibru) pledând pentru o conjuraţie anti-Eminescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de „cabale”, considerându-se un om abandonat. Eminescu, reamintim, îi va spune lui Petre Missir, în 1884, că el este „ein aufgegebener Mensch” / „un om abandonat”. Theodor Codreanu, e drept, foloseşte sintagma de „om sacrificat”. Iar formula „moarte antumă” a prins, bucurându-se de girul unor autorităţi în materie. Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să admită că ar fi vorba de o „boală născocită”, nedorind a-l înghesui – pe suportul unei aberante imaginaţii scenaristice (cf. C. Stănescu) – şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor complotişti. Dar faptele rămân fapte şi ele cer examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei ani (reprofilarea politicii externe, presiunea Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, complicitatea unor personaje sus-puse, febra conspiraţionistă etc.). Cei care s-au încumetat a reconstitui „filmul unei zile” – o zi de răscruce în destinul eminescian – încearcă a scoate eminescologia dintr-un „conformism docil”, manevrând inerţial clişee bătătorite, cu vechi state de serviciu. În fond, în ziua în care Eminescu a fost „sechestrat” la ospiciul privat al dr. Şuţu, sub pretextul de a fi înnebunit subit, conform „diagnosticului” soţiei lui Slavici (Catherine Magyarosy Szöke), cea care, pe cartea de vizită trimisă lui Maiorescu, la o oră matinală, îl anunţa că incomodul său chiriaş e „foarte reu”, gazetarul tipărea în „Timpul” un vitriolant editorial, denunţând intenţia guvernului „de a-şi subjuga presa”. Şi cerând sprijinul caracterelor tari, ieşind la luptă. Or, neîndoielnic, Eminescu a fost un caracter tare, frânt până la urmă, „depus” la acea casă de sănătate fără a fi fost vizitat de amici în perioada internării, cu un certificat medical întocmit abia la 5 iulie 1883, transferat apoi la Viena „tot pe ascuns” etc., tratat de un sifilis inventat, îndopat – totalmente contraindicat – cu mercur (mai apoi), invocându-se drept factori cauzali zestrea ereditară ori epuizarea. Punând cap la cap documentele probatoare (câte sunt), noii exegeţi aduc la lumină numeroasele neconcordanţe ale depozanţilor, contemporani ai poetului. Începând, desigur, cu Maiorescu, criticul operând în jurnalul său (Însemnări zilnice) numeroase adăugiri, cu creion roşu, despre „greaua epocă Eminescu”; şi care ar fi devenit, astfel, nu doar orchestratorul conspiraţiei, ci, potrivit unor eminescologi în transă, chiar „călăul” lui Eminescu!

Categoric, paternalismul maiorescian, suferind de carenţă afectivă, a displăcut lui Eminescu, „amarnic supărat” pe Titus, chiar dacă Maiorescu a fost singurul editor în timpul vieţii poetului (V.G. Morţun doar intenţionând o „ediţie curăţită”, eliminând „schimbările întâiului editor”); ulterior „debarcării” şi internării, criticul voia a-l şti plecat, „aşezat în Iaşi” (6/18 aprilie 1884), sechestrându-i manuscrisele şi asigurând tutela asupra ultimului Eminescu, pe baza unei înţelegeri verbale cu tatăl său. E limpede că gazetarul a plătit pentru un „delict politic”, fiind sacrificat. Războindu-se cu teza vidului spiritual, Theodor Codreanu, cu o „veracitate greu de desminţit”, fisura imaginea oficială a anilor „eclipsei”, apărată cu cerbicie. Curios, N. Manolescu crede că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa coaliţie liberalo-junimistă”. Polemica, fireşte, nu se va istovi curând. Scotocirea arhivelor va produce, poate, noi dovezi, reconfigurând stocul de informaţii, luminând hăţişurile epocii. Patimile iscodelnicilor genealogişti, întrecerea sourcier-iştilor continuă; dar, bănuim, imaginile biografilor săi nu vor cunoaşte corective esenţiale, odată fixat modelul sacrificial. Şi nici nu credem că el va fi îmbrăţişat doar de zelatorii cultului, apropiindu-se cu pioşenie nesmintită de opera sa.

Theodor Codreanu, ca într-un veritabil policier, leagă firele, încercând reintegrarea celor şase ani ai „eclipsei” în matca lor (cum cerea Ov. Vuia). Înlătură, meticulos, stratul gros de false informaţii acumulate în timp, începând cu diagnosticul oficializat (vezi „Războiul diagnozelor”), supunându-l pe „bolnavul exemplar” (cf. Ilina Gregori), devenit cobai, unui tratament inadecvat (cura mercurială, dubla eroare a dr. Iszac etc.). Şi, nu în ultimul rând, evidenţiază aranjamentele de culise, tentativele de descotorosire de inflexibilul gazetar conducând la moarte civilă: trădarea unor carpatişti, măsluirile lui Titu Maiorescu în propriu-i jurnal, cabala francmasonică etc.

Un recent demers patografic, adunând – sub coordonarea acad. Eugen Simion – contribuţiile unor somităţi ale lumii medicale, încerca a restabili un adevăr, recunoscând erorile de diagnostic (v. Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, 2015), în contextul în care „aberaţia se lăţeşte” (cf. E. Simion). Aberaţia în discuţie priveşte „diversiunea asasinării”, o chestiune „bizară”, aprecia M. R. Iacoban, insinuată, prin zelul „conspiraţioniştilor”, în mentalul naţiei. Nu e vorba, desigur, de înscenarea bolii (reală), ci de mania eminescologilor („oratori, retori şi limbuţi”) de a propune „conspiraţii infernale”, zicea E. Simion. Acceptând „preţul ridicat al geniului”, Barbu Cioculescu, indignat, găsea că noile scenarii, revărsate inflaţionar, nu fac decât să trădeze „diletantismul unor amatori ce se dădeau drept eminescologi”. Ceea ce, desigur, e o judecată flagrant nedreaptă, dincolo de orice entuziasm negativ, despre care pomenea Theodor Codreanu. Evident că reconstrucţia biografică, în efortul patografic, presupune, cum nota dr. Octavian Buda, a intra în posesia tuturor datelor istorice, sociale, ereditare, personale, neignorând „încărcătura familială”, evidenţiind, iarăşi, importanţa dublului referenţial, împăcând, printr-o analiză rece, antitezele.

Cartea amintită a stârnit, inevitabil, comentarii aprinse; fie văzând în acest demers un model de abordare multi-disciplinară, ca rezolvare „fundamentală şi definitivă” (cf. M. R. Iacoban, în „Cronica veche”, nr. 3/2015), fie, prin vocea lui N. Georgescu, lansând un atac violent (v. Eminescu în oglinzi medicale, în „Convorbiri literare”, nr. 2/2015), denunţându-i slăbiciunile (evidente şi stridente). Cert, intoxicaţia iatrogenă (cu mercur) a fost un efect „supraadăugat” (cf. acad. V. Voicu) sindromului maniaco-depresiv. Ceea ce îl îndreptăţea pe Paul Cernat să noteze limpede că „Eminescu a fost omorât, cu zile, de malpraxisul medicilor din România” (acelor ani). Ceea ce ne îndreptăţeşte să readucem în discuţie teza dublului referenţial, esenţială, credem, în descifrarea epocii şi a personalităţii eminesciene. Din „colţul huşean”, Theodor Codreanu ne invită, repetat şi răspicat, la o citire corectă a celui care ne veghează dintr-o clasicitate supratemporală, aşezat „în inima canonului naţional”. În rest, cum avertizează criticul, „despărţirea de Eminescu poate fi treaba personală a fiecărui creator, dar nu a culturii române”.

Dacă în Anamorfoze reţine doar controversele legate de creştinismul eminescian (remanent), în Eminescu incorect politic (tot la „Scara Print”, 2014), Theodor Codreanu, valorificând alte texte risipite, se războia cu „noua sperietoare ideologică” (numită Political correctness), veritabilă „tumoare a postmodernităţii”, cum se pronunţase James Finn Garner. Adică un patologic „homuncul marxistoid”, străbătând drumul de la marxism la corectitudinea politică şi de aici la eminescologia „cadavrului din debara”. Cu o concluzie inatacabilă, însă, Eminescu fiind „peste mode şi timp”, în inima canonului naţional; din păcate, fără a fi şi „o temă a statului român”, cum constată, mâhnit, criticul, interesat de soarta / viitorul eminescologiei. Dar „anamorfozele” sale, cheltuind erudiţie, privesc multe alte chestiuni, fie din zona celor religioase (de la „teologia” tolstoiană la estetica teologică, pledând pentru unitatea dialogică întru credinţă), fie din spaţiul filosofico-politic, discutând etica trivalentă a lui Ştefan Lupaşcu, cazul Patapievici sau legenda Pacepa, antropologia colonială şi, inevitabil, ethosul transdisciplinarităţii. Un interes aparte trezesc, prin documentare acribioasă şi demonstraţie strânsă, captivantă, anamorfozele literare: conceptul de dogmă (la Ion Barbu şi Lucian Blaga), lingvistica integrală (Eugeniu Coşeriu), poezia teoremică (Basarab Nicolescu), portretul schiţat dantologului Edgar Papu, „autorul neînţeles al teoriei protocroniste” şi, îndeosebi, contextul anamorfotic, deformând politic-ideologic ideea blajinului savant, laminată propagandistic. Pentru a încheia cu anamorfozele cărtăresciene, Theodor Codreanu semnând un „studiu înseninat”, evitând excesele (în ambele sensuri).

O antologie îngrijită de Lina Codreanu (v. Dialogurile unui „provincial”, „Scara Print”, 2015) aduna (selectiv) o serie de interviuri, anchete, colocvii etc., oferindu-ne ocazia de a-l cunoaşte îndeaproape pe criticul de la Huşi, cel care, cu îndărătnicie, rezistând unor ispititoare chemări, hotărâse să rămână „la marginea lumii”. Convins că şi acolo se poate face cultură mare. Un „pariu existenţial” pe care, evident, Theodor Codreanu l-a câştigat.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog