Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM SILVIU BEREJAN

„Limba şi neamul mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă”

Nicolae FELECAN

Alte articole de
Nicolae FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Citind această mărturisire de credinţă a ilustrului savant Silviu Berejan, mi-am adus aminte de frumosul vers horaţian, „Dulce et decorum est pro patria mori” (Ode, 3, 2, 13) [Dulce şi frumos este să mori pentru patrie], dintr-o odăscrisă cu peste două mii de ani în urmă, când poetul Horatius se adresa romanilor chemaţi să facă faţă rebeliunii parţilor, care-l învinsese pe Crassus, unul dintre triumviri, la Carrhae, în 53 a. Chr.
Situaţia se potriveşte perfect pentru un om ca Silviu Berejan, care n-a precupeţit nici un efort pentru a dovedi, cu argumentele ştiinţei, originea de neam şi de limbă a populaţiei din Moldova de dincolo de Prut. Meritul savantului în afirmarea unităţii de neam românesc şi de limbă română în toate ţinuturile locuite de români, dar mai cu seamă în Republica Moldova, constă în faptul că decelează cu acribie toate faptele ce pot contribui la iluminarea celor care au uitat acest adevăr istoric. Şi o face meticulos, didactic, neomiţând nici un aspect care ar putea lăsa goluri în mintea concetăţenilor. În repetate rânduri Silviu Berejan vorbeşte de specificul regional al tradiţiilor populare, al culturii şi, în special, al graiului vorbit pe teritoriul noii formaţiuni statale, Republica Moldova, care nu sunt altceva decât fenomene fireşti pentru orice comunitate socială de proporţii. Prin urmare, ele nu trebuie interpretate ca un fenomen centripet, cum se întâmplă la ora actuală în Moldova, ci ca unul centrifug. Specificul regional, local, zonal, nu infirmă unitatea spirituală şi comunitatea etnică cu restul neamului românesc, ci, din contră, o confirmă, căci nota lor provincială devine relevantă tocmai pe fundalul identităţii comune româneşti (nu izolat şi separat de comunitatea dată!) (Itinerar sociolingvistic, p. 31).
Altă dată vorbeşte despre opoziţia existentă în relaţia „gen – specie”, arătând că, în anumite condiţii contextuale, când nu contează detaliile, în locul denumirii de specie se admite a fi folosită denumirea de gen, dar niciodată denumirea de specie (cea a uneia dintre varietăţile noţiunii) nu poate fi folosită în locul celei generice, deoarece, în acest caz, obiectului desemnat i s-ar atribui caracteristici semantice pe care el nu le posedă în realitate. „După cum în locul denumirilor de specie crap, ştiucă, plătică, şalău etc., care au toate trăsăturile lor specifice, se foloseşte liber denumirea de gen peşte, ce întruneşte numai trăsăturile caracteristice ale genului şi face abstracţie de trăsăturile suplimentare ale speciilor, tot aşa în locul denumirilor de specie moldovenesc, muntenesc, bănăţean etc. ale vorbirii dacoromâne, care au trăsături specifice proprii, se foloseşte în mod firesc denumirea generică românesc, ce întruneşte doar trăsăturile esenţiale, relevante pentru întregul gen, făcând abstracţie de trăsăturile suplimentare ale fiecărei specii. Invers nu se poate fără a denatura realitatea: nici crap sau plătică în loc de peşte, nici moldovenesc sau bănăţean în loc de românesc” (p. 25). Denumirea moldovenesc o poartă graiul vorbit în Moldova, de ambele maluri ale Prutului, vorbirea populară orală (nu scrisă!), folosită în această zonă a romanităţii orientale, vorbire care are trăsăturile sale specifice în comparaţie cu vorbirea din alte zone ale spaţiului romanic dunăreano-carpato-nistrean, dar care este doar una dintre varietăţile întregului glotic cunoscut sub denumirea generică abstractă de limba română (p. 26). Prin urmare, afirmă Silviu Berejan, „nimeni nu are dreptul (nici ştiinţific, nici juridic, nici moral) să atribuie limbii oficiale de cultură, folosite în republică, o denumire neadecvată conţinutului său, improprie prin însăşi definiţia sa” (p. 28).
Nu uită savantul să vorbească apoi şi de bilingvismul populaţiei din Republica Moldova, subliniind că „termenul bilingv se cuvine a fi luat în ghilimele, deoarece în realitate majoritatea populaţiei – în afară de o pătură foarte subţire de oameni de cultură – nu posedă într-o măsură suficientă nici una dintre cele două limbi, pe care se presupune că le cunosc” (p. 42). Acest fel de „bilingvism” a apărut atunci când limba de stat a fost stabilită a fi rusa, care, ca limbă oficială, a dispus de anumite avantaje, ce constituie pârghii puternice de autoafirmare: folosirea în mass-media, în şcoală, în procedurile judiciare, în armată şi în alte structuri de forţă, pe care pot să le aibă doar parţial celelalte limbi vorbite în statul dat, fapt ce se răsfrânge şi asupra vorbitorilor. Cei care vorbesc limba statului beneficiază de privilegiul monolingvismului, adică pot vorbi peste tot numai în limba lor maternă, pe când ceilalţi sunt constrânşi de situaţie să folosească în procesul de comunicare două limbi: una maternă, cu reprezentanţii aceleiaşi etnii, iar alta – cea oficială – cu toţi ceilalţi vorbitori din stat, fără a cunoaşte, de cele mai multe ori, în măsură suficientă nici una dintre ele (p. 45). Citându-l pe cunoscutul lingvist rus R. Piotrowski, care utilizează la descrierea acestor stări de lucruri termenii imperial pentru limbile dominante, respectiv indigen sau aborigen pentru celelalte, care sunt subordonate, Silviu Berejan dezvăluie urmarea nefastă a acestei situaţii pentru vorbitorii limbilor naţionale, bilingvi, căci duce la crearea unei limbi amestecate (Mischsprachen), impracticabilă la nivel superior de cultură, pe de o parte, iar pe de altă parte, influenţează psihicul în aşa măsură, încât se creează serioase complexe de inferioritate naţională şi etnică, cu grave repercusiuni asupra vieţii lor culturale şi sociale. Ca suport în susţinerea acestei idei, academicianul Berejan apelează la studiul psihologului A. Silvestru, Victime ale bilingvismului: copiii complexaţi (1991, p. 119), care precizează că „din punct de vedere psihologic complexele constituie un ansamblu (inconştient) de reprezentări şi stări afective, cu încărcătură distructivă, care macină moralitatea omului din interior... Un copil complexat ajunge de cele mai multe ori o personalitate ratată, căci complexele ridică obstacole de netrecut în comunicarea lui cu alţi oameni, îi menţin constant o stare interioară apăsătoare ce îl împovărează, îl împiedică să se desăvârşească, să se simtă liber în exprimare” (p. 46). Apelând şi la argumentele de netăgăduit ale ilustrului savant Eugeniu Coşeriu, care în repetate rânduri s-a oprit la situaţia lingvistică a populaţiei din Moldova de dincolo de Prut, Silviu Berejan conchide că „a fi bilingv în aceste condiţii înseamnă, de fapt, a nu cunoaşte suficient nici una dintre cele două limbi ce se confruntă în societate. Asta explică vocabularul extrem de sărac şi extrem de concret al maselor populare, ceea ce ilustrează subdezvoltarea lor lingvistică” (p. 53). Apoi, „toate golurile din vocabular (în primul rând!), apărute în procesul dezvoltării spirituale inevitabile a societăţii moldoveneşti, au fost completate (în lipsa materialului necesar din româna cultă, care între timp a evoluat enorm, fără ca cei aflaţi în teritoriul anexat de ruşi să beneficieze de asta) prin elementele corespunzătoare ruseşti, preluate din sistemul limbii ruse, ce funcţiona mereu alături, plasându-se, de regulă, deasupra sistemului românesc local, rustic şi primitiv” (p. 54).
În completarea ideii de egestas linguae, Silviu Berejan se ocupă şi de terminologie, drept cea mai dinamică parte componentă a lexicului unei limbi naturale, precizând că „potrivit calculelor efectuate de diferiţi oameni de ştiinţă în ultimii ani, unui cuvânt nou de uz general îi revin câteva zeci de cuvinte profesionale noi, adică termeni. Numai denumirile pieselor de maşini, mecanisme şi alte sisteme tehnice, ale proceselor şi operaţiilor de tot felul, ale produselor industriale şi alimentare, nomenclaturile de mărfuri, de familii, genuri, specii şi subspecii ale lumii animale şi vegetale, ale lumii minerale, descoperite de ştiinţă, au crescut numeric în ultimii 50-60 de ani de la ordinul zecilor de mii la ordinul milioanelor” (p. 79). Pe acest fundal îşi găseşte rostul afirmaţia autorului, cum că „dezechilibrarea şi dezorganizarea sistemelor funcţionale ale limbii indigene încep odată cu împrumuturile masive din limba imperială, întrucât prima nu dispune, după cum e şi firesc, de resurse lexicale proprii pentru asigurarea varietăţii de stiluri pe care trebuie să le dezvolte orice limbă în legătură cu progresul social şi cultural, nici pentru formarea terminologiilor administrativ-cancelăreşti şi tehnico-ştiinţifice necesare unei societăţi civilizate. Purtătorul limbii date este obligat să apeleze, în procesul comunicării administrative sau profesionale, la limba prestigioasă imperială, ce posedă mijloace gata adaptate pentru astfel de situaţii comunicative” (p. 21).
Sunt numai câteva, foarte puţine, din aspectele pe care le-am desprins din cele 17 studii cuprinse în cartea Itinerar sociolingvistic, etalon pentru configurarea unei mari personalităţi ştiinţifice, care, într-un dialog cu Tatiana Rotaru, afirma: „Lingvistica nu m-a făcut fericit”. Motivaţia o găsim într-un alt dialog, de data aceasta cu Alexandru Bantoş, redactorul-şef al cunoscutei „Limba Română”, revistă de ştiinţă şi cultură, care, anul acesta, împlineşte vârsta majoratului (anul XVIII): „Lingvistica de la noi, cea care se încadra în «Frontul ideologic», m-a ţinut mereu în tagma celor neagreaţi de puterea oficială şi m-a obligat să accept în tăcere mulţi ani la rând că româna din Moldova Sovietică este altceva decât româna din celelalte regiuni româneşti (strecurând numai în subsidiar ideea că ea e tot română), iar acum, când lingvistica parcă nu mai este ideologizată, în loc să poţi spune deja deschis adevărul elementar, interzis atâta amar de timp, conducerea, prin poziţia pe care o deţine, te sileşte să demonstrezi axiome evidente (că româna e română, că laptele e alb, adică) şi iarăşi nu-i eşti pe plac. Aşadar, că şi conducerea şi regimul s-au schimbat, atitudinea faţă de limbă şi lingvişti a rămas la noi absolut aceeaşi. Situaţie de neinvidiat, precum vedeţi” (p. 180).
O altă latură a personalităţii savantului Silviu Berejan constă în a-şi manifesta bucuria nedisimulată faţă de succesele confraţilor întru ştiinţă, înţelegerea unor puncte nevralgice din activitatea lor, dar şi satisfacţia prezentării activităţii acestora publicului cititor. Este cazul academicianului Nicolae Corlăteanu şi al profesorului Anatol Ciobanu.
Un loc cu totul aparte în acest demers îl deţine prezentarea inegalabilului Eugeniu Coşeriu, „un rege al lingvisticii”, vitregit, decenii în şir, de posibilitatea de a-şi revedea patria dragă, deşi a promovat peste hotare, ca nimeni altul, cultura şi limba română. Între multele fapte legate de viaţa şi activitatea savantului, precum: peste 17 titluri de doctor honoris causa a unor prestigioase universităţi din lume1, preşedinte şi vicepreşedinte al unei serii întregi de Societăţi, Cercuri, Asociaţii şi Consilii ştiinţifice, membru corespondent, membru titular şi membru de onoare al multor academii din lume, Silviu Berejan adaugă, ca „un aspect foarte semnificativ pentru un om de ştiinţă de talia compatriotului nostru” traducerile după originale spaniole, germane, franceze, italiene, engleze, în germană 16 lucrări, în spaniolă 11 lucrări, în portugheză şi în japoneză câte 10 lucrări, în italiană 7 lucrări, în engleză 5 lucrări, în rusă 4 lucrări, în franceză 2 lucrări, în finlandeză, cehă, greacă şi coreeană câte o lucrare.
În amplul demers legat de promovarea şi impunerea glotonimului limba română, Silviu Berejan nu uită să prezinte şi revistele care au promovat cu tenacitate „anevoioasa cale spre adevăr”: cultura românească şi limba română, „Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară” şi „Limba Română”. De acestea academicianul se simţea legat cu toate fibrele fiinţei sale: la prima a fost redactor-şef, la a doua – membru al colegiului de redacţie (chiar de la fondare) şi autor prolific şi competent.
Mi-a fost dat să-l cunosc pe academicianul Silviu Berejan în timpul unei vizite pe care am făcut-o la Chişinău cu ocazia sărbătorii Mărţişorului, la 7 martie 2006. Am fost de-a dreptul surprins de firea-i blândă şi jovială, de vorbirea simplă şi directă, dar mai ales de înflăcărarea pe care o avea atunci când venea vorba de românism în general şi de Moldova-i dragă în special. Iar când s-a vorbit despre Maramureş, entuziasmul i-a invadat cuvintele legate de multiplele relaţii istorice şi lingvistice existente între cele două provincii, cu regretul de a nu fi cunoscut direct „patria” Descălecatului Moldovei. L-am invitat atunci să facă o vizită în Maramureş, pe care, deşi o promisese, timpul nu i-a mai îngăduit s-o înfăptuiască. Sperăm că de acolo unde se află vede o Românie Mare, cu oameni destoinici, mândri de glia străbună, de neamul şi cultura română, pe care le promovează pretutindeni cu mândrie.
 
Note
1   În prezent sunt mult mai multe!, afirmă autorul. Noi precizăm că şi Universitatea de Nord din Baia Mare i-a conferit această distincţie, de doctor honoris causa, în şedinţa solemnă a Senatului din data de 30 mai 2002.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog