Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM SILVIU BEREJAN

Reprezentant marcant al lingvisticii româneşti

Gheorghe MIHĂILĂ

Alte articole de
Gheorghe MIHĂILĂ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

În ziua de 10 noiembrie 2007, s-a stins, în urma unei grave boli, profesorul Silviu Berejan, reprezentant marcant al lingvisticii româneşti, membru al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, fost coordonator al Secţiei de ştiinţe umanistice (1991-1995). Cu puţin timp înainte, la 28-29 septembrie, fusese sărbătorit la Chişinău, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice, prilejuite de împlinirea vârstei de 80 de ani. Colaboratorii şi elevii săi, prietenii din centrele universitare ale Republicii Moldova, ale României şi din alte ţări aşteptau de la el noi lucrări ştiinţifice şi participări la conferinţe naţionale şi internaţionale, pentru că nimic nu prevestea sfârşitul atât de grabnic. A întârziat chiar să se interneze în spital, căci avea în faţă, peste două zile, o întrunire ştiinţifică la Institutul de Lingvistică din Chişinău, pe care l-a slujit cu dăruire mai bine de o jumătate de secol, la început ca cercetător (1956), apoi secretar ştiinţific (1958), şef de sector şi de secţie (din 1960), iar din 1987 până în anul 2000, ca director.
Fiu de învăţători (n. la 30 iulie 1927, în comuna Bălăbăneşti, jud. Lăpuşna), s-a înscris, în 1938, la Liceul „B.-P. Hasdeu” din Chişinău, continuat timp de un an (1944-1945) la Timişoara (Liceul „C. Diaconovici-Loga”), iar apoi, din nou, în capitala Republicii Moldova, absolvind Şcoala nr. 1, cu medalie de aur, în 1947.
Orientându-se, mai întâi, spre studii de matematică, pe care le-a părăsit din cauza dificultăţilor materiale ale vremii, a optat, în cele din urmă, pentru Facultatea de Filologie din Chişinău, ale cărei cursuri le-a încheiat cu rezultate strălucite, în 1952. Admis la „aspirantură”, şi-a susţinut în 1956, cu deosebit succes, teza de doctorat (candidat în ştiinţe), Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc (termenul oficial, impus pe atunci, pentru românesc), publicată mai întâi sub forma unor articole (1955-1961), iar apoi definitivată în monografia cu acelaşi titlu, tipărită la Editura Ştiinţa (1962, 140 p.).
Treapta superioară, de „doctor în ştiinţe”, a fost marcată de amplul tratat teoretic, Echivalenţa semantică a unităţilor lexicale, tipărit în limba rusă, pentru o mai largă difuzare – Semantičeskaja ekvivalentnosť leksičeskich edinit (Chişinău, aceeaşi editură, 1973, 372 p.), care s-a bucurat de o largă apreciere în cercurile de specialişti, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
Ca şef al Secţiei de lexicologie şi lexicografie a Institutului de Limbă şi Literatură, profesorul Silviu Berejan a avut o contribuţie esenţială la realizarea bogatului Dicţionar explicativ – căruia, în condiţiile de atunci, i s-a impus, ca şi la alte lucrări similare, determinativul al limbii moldoveneşti –, realizat de un colectiv ce l-a avut în frunte, ca redactor principal (vol. I-II, Editura Cartea Moldovenească – Redacţia principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1977-1988, 848 + 876 p.).
În aceeaşi calitate a condus şi redactarea unui interesant Dicţionar de omonime al limbii moldoveneşti, însoţit de un amplu studiu introductiv, semnat împreună cu V. Bahnaru şi I. Zaporojan (Chişinău, Editura Lumina, 1988, XL + 600 p.).
La acestea se adaugă un Curs de gramatică istorică a limbii moldoveneşti (Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1964, 388 p.) şi cel de Lingvistică generală (Chişinău, Editura Lumina, 1985, 270 p.), realizate – primul cu A. Dârul şi T. Iliaşenco, iar al doilea cu I. Dumeniuc şi N. Mătcaş, precum şi câteva sute de studii, articole şi comunicări la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale din Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Franţa, Italia, Germania şi din alte ţări (consemnate în „Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, 1997, nr. 3 (171), p. 11-33 şi în Omagiu academicianului Silviu Berejan, Bălţi – Chişinău, 2002, 260 p.).
Un loc aparte în preocupările regretatului coleg îl ocupă popularizarea şi valorificarea moştenirii ştiinţifice a doi savanţi născuţi în Basarabia, ce au strălucit pe firmamentul lingvisticii naţionale şi internaţionale – Bogdan-Petriceicu Hasdeu, la începuturile epocii moderne, şi Eugeniu Coşeriu, în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Din vasta operă a primului a reeditat, împreună cu N. Romanenco şi P. Balmuş, Principii de lingvistică şi alte scrieri, însoţite de un amplu studiu introductiv (Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1974, XXVI + 228 p.), iar din a celui de-al doilea, în colaborare cu Stelian Dumistrăcel şi alţi colegi, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii (Chişinău, Editura Ştiinţa, 1994, 182 p.), precedate de un cald şi documentat elogiu, Un rege al lingvisticii pornit de pe plaiuri moldovene (p. 7-21).
Nu putem încheia aceste pagini de evocare a celui ce a ilustrat în ultimele decenii lingvistica românească în Republica Moldova, fără a sublinia lupta sa, împreună cu confraţii săi filologi şi scriitori, pentru afirmarea adevărului privind unitatea limbii române, pusă sub semnul îndoielii de unele cercuri politice, prizoniere ale unei epoci pe care o credeam apusă pentru totdeauna, după proclamarea, la 27 august 1991, a independenţei de stat a Republicii Moldova, recunoscută în aceeaşi zi şi de România.
Astfel, la Sesiunea ştiinţifică, Limba română şi varietăţile ei locale, organizată de Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, la 31 octombrie 1994, Silviu Berejan ţinea să reamintească împrejurările politice în care a apărut „teoria limbii moldoveneşti”:
„În perioada sovietică (întâi, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în stânga Nistrului, căci Basarabia se reunise deja cu Ţara, iar apoi, din 1940, şi în R.S.S.M., cu Basarabia reînglobată de data aceasta în U.R.S.S.), populaţiei din aceste teritorii îi este impusă oficial denumirea «limba moldovenească», care se contrapunea de acum net limbii române (mai ales că, între anii 1932 şi 1938, în R.A.S.S.M. fuseseră introduse limba şi literatura română şi alfabetul latin, acţiune calificată ulterior ca o «gravă greşeală politică»). Motivele sunt deci de natură pur politică: pentru demonstrarea existenţei unei alte naţiuni în componenţa Uniunii Sovietice, ce trebuia să se deosebească sub toate aspectele de naţiunea română din ţara vecină, dar neprietenă (îndârjirea de atunci în promovarea cu orice preţ a tendinţei date se resimte, după cum se poate constata, şi în prezent)”.
În ciuda eforturilor zadarnice de a se impune norme lingvistice diferite de cele din România, este absolut clar – continua regretatul coleg – „că limba literară (şi, în primul rând, cea scrisă) întrebuinţată de aproape jumătate de secol în Republica Moldova este limba română. Această realitate este demonstrată cu toată evidenţa de orice scriere apărută în perioada respectivă, căci ele toate corespund normelor standardului comun, adică limbii exemplare” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 38, 43).
Iar în anul 2003, la 27 martie, revenea asupra acestor idei, în comunicarea Unitatea limbii române – funcţionarea ei în Republica Moldova, expusă la Sesiunea ştiinţifică, organizată de aceeaşi Secţie a Academiei Române, sub titlul Unitatea limbii române, cu privire specială la Basarabia şi Bucovina. Cu acest prilej, acad. Silviu Berejan sublinia din nou faptul că limba de cultură a Republicii Moldova „a fost şi este în prezent româna, aceeaşi pentru tot spaţiul românesc carpato-danubian, indiferent dacă graiurile populare locale au trăsături distinctive de natură dialectală şi indiferent de ce denumiri i s-au dat în trecutul îndepărtat (istoric) sau în trecutul mai apropiat (sovietic) şi oricare ar fi falsificările (evident, de natură politică), vehiculate în prezent”. Şi, în încheiere: „De aici concluzia absolut firească: cine pune astăzi încă problema aşa-zisei «limbi moldoveneşti» perseverează în eroarea sau în utopia despre care a vorbit mereu în ultimii zece ani regretatul nostru compatriot şi conaţional Eugen Coşeriu şi despre care a ţinut să ne amintească chiar şi înainte de a pleca dintre noi” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 15, 19).
Referindu-se la decizia majorităţii membrilor Parlamentului din Republica Moldova de a menţine în Constituţie noţiunea falsă de „limba moldovenească”, în locul celei de limba română, propusă de Preşedintele de atunci, Mircea Snegur, la 27 aprilie 1995, în acord cu Academia de Ştiinţe, Uniunea Scriitorilor şi cercurile largi culturale, Silviu Berejan declara curând după aceea, în Dialogul purtat cu Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română” de la Chişinău, şi intitulat, în mod semnificativ, Denumirea limbii noastre e cea ştiută de toată lumea – română (anul V, nr. 3 (21), 1995, p. 53-60):
„Dar, dacă pe ei adevărul nu-i interesează, nu au încredere în ştiinţă şi consideră că ştiu totul, deciziile şi hotărârile luate rămân pe conştiinţa lor şi îi va judeca istoria. Deci unicul lucru pe care îl poate face ştiinţa în această cu adevărat penibilă situaţie este să nu accepte minciuna (...). În Constituţie a fost promovat un neadevăr. Deci trebuie revizuită Constituţia, nu adevărul”.
Acesta este Testamentul lingvistului patriot, pentru care – ca şi pentru confraţii săi – adevărul trebuie să ne călăuzească întotdeauna. „Dar dacă n-a fost să fie aşa cum aş fi vrut – îşi încheie el mărturisirea –, nu regret totuşi viaţa trăită, căci, la urma urmei, am studiat şi mi-am apărat, cât şi cum am putut, limba neamului. Şi asta vreau să afirm acum, înspre apusul vieţii, deschis: am iubit dintotdeauna limba şi neamul, şi anume aceste sentimente mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă. Le voi iubi şi în continuare cu aceeaşi intensitate şi le voi apăra cu aceeaşi perseverenţă în orice situaţie. Cu convingerea fermă şi cu credinţa nestrămutată că numai aşa e bine, îmi voi duce crucea până la capăt”.
Fie ca intelectualitatea din Chişinău, Bălţi, Cahul şi din alte centre să ridice această cruce şi s-o ducă spre biruinţa adevărului în Republica Moldova.
 
10 decembrie 2007

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog