Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Quam cito transit, fratre Mozart, fama mundi1

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Şi-ascunde-n pumni surâsul fräulein Brundhi.
Maestrul vunderkind schiţează tumbe.
Ce-ar mai putea frau Anna să-i incumbe?
Herr Leo-aclamă clipa cu burgundi.
 
Ah, gura lumii cine-ar sta s-o-mbumbe?
(Cum zice-amicul trac Vangheli Shundi.)
Quam cito transit, fratre Mozart, fama mundi
Când pizma-i din arsenic şi din plumb e!..
 
Plâng fulgii pe coşciug cum plânge-o strună
Vaierul stins al vreunei Else sau Elvire.
Prin lipsa lor, Constanz, Salieri-l încunună.
 
Cinci sărăntoci, în straiul lor subţire,
Când îl aruncă-n groapa cea comună,
Nu ştiu că-l propulsează-n nemurire.
 
 
O, veacul nostru grabnic cu apă nu ne-mbată
 
Nu suferă stăpânul un sclav să nú-i se-nchine.
Când ăstuia din urmă-i se umple oborocul
De ură şi durere, se-mplínă-i şi sorocul.
Istoria ni-i martor câte-au pierit destine.
 
Pe unul din titanii care-i răpise focul,
Hain, pe-o stâncă Zeus înlănţuit îl ţine
Ficatul să-i devore şi păsări, şi jivine.
Să ştie deci titanul, pân-unde-i este locul.
 
O, veacul nostru grabnic cu apă nu ne-mbată!
Nu nasc când vrem titanii să-nfrunte-Olimp sau zeu.
În rai nu-şi are loc-un păgân sau un ateu.
 
Dar nu cred că există în lumea asta toată
O singură fiinţă ce n-a visat vreodată
Măcar o clipă-n viaţă s-ajungă Prometeu.
 
 
Şi eu, ca şi Leandru, tălăzuit, pe mare
 
De cum amurgul tainic îmbrăţişa faleze,
Spre ţărm opus un tânăr vâslea din răsputere
Iubita să-şi cuprindă, sfânt legământ a-i cere.
Dar se-ntâmplă ca marea să îl ingurgiteze.
 
Atuncea castelana, zdrobită de durere,
Din turnul de-aşteptare, mai sus de metereze,
Se aruncă în valuri iubitul să-şi urmeze
În necuprins de spaţii cu armonii de sfere.
 
Şi eu, ca şi Leandru, tălăzuit, pe mare,
Cicloanele iubirii le-nfrunt ca vântul montul.
Mă ţine sus, pe creste, credinţa ta cea mare.
 
Deci să nu crezi o clipă că-ncerc a-ţi bate pontul
Când chipul meu schiţează, ascuns, o întrebare:
Ce-ai face dacă-n plasă m-ar prinde Helespontul?
 
 
Doar când efemeride se mut din floare-n floare
 
O Leană Cosânzeană, în vremi demult apuse,
Zburând la întâlnire c-un Făt-Frumos din tei,
Zărise o lupoaică. Şi-atunci, de frica ei,
Scăpând în ierbi voalul, în ciritei se-ascunse.
 
Veni şi el. Voalu-l izbise ca un stei.
Crezând-o sfâşiată, din teacă spada-şi smulse
Şi, -ndurerat de moarte, el trupul şi-l străpunse.
Ea, -n doliu, jalea-şi stinse-n tăişul sabiei.
 
Iubirea-n veacul nostru prejudecăţi nu are.
Nici eu complexul jertfei aproape nu-l mai am.
Doar când efemeride se mut din floare-n floare,
 
Când pupeze sinistre gonesc din ram în ram,
Din valurile vremii, candídă, îmi răsare
Icoana nemuririi lui Thisbe şi Pyram.
 
 
Când voi pleca, de Paşte, să-mi omeneşti strămoşii
 
Strămoşii noştri, dacii, la ore echinoxe,
Îşi alegeau feciorii cei mai candízi şi tari,
Cinstindu-i, miri serafici, la chefuri, mese mari,
Şi-i aruncau în ţeapă, ofrandă lui Zalmoxe.
 
La ceas târziu de taină, în gând când îmi apari,
Când preoţii, la denii, lui Crist i-nalţă doxe,
Oribilele ţepe îmi par doar simple moxe,
La care m-aş expune, cinstindu-mi bunii lari.
 
Când voi pleca, de Paşte, să-mi omeneşti strămoşii
Cu pască şi cu zâmbet, cu vin şi ouă roşii.
Osána lui Zalmoxe. Să ştii că, la plecare,
 
M-am contopit cu huma, cu iarba, Ursa Mare,
Cu tril de ciocârlie, cu ochi adânc de mare,
Din care ochi-mi, viii, te-or străjui, duioşii.
 
 
Căci vine, iată, Eva, credinţa să mi-o ieie
 
Ajută-mă a crede în puritatea ta.
Ia-mi firul îndoielii ce se strecoară-n mine
Că-n chihlimbarul vérgin din clocote marine
Şi-o pată de mocirlă putea-s-ar strecura.
 
Auzi cum urlă lupii pe crestele alpine
Că mieii luzi, din vale, le-ar – apa – tulbura?
Hienele şi lupii nu-i poţi îndupleca?
Ajută-mă, atuncea, să mă conving pe mine.
 
Mai intră-n tihna mării a ochilor mei trişti
Ca mâgla să mi-o spele, să văd că mai exişti,
Să lupt, naiv idálgo, cu morile de vânt,
 
Să-ţi apăr inocenţa şi sacrul legământ,
Căci vine, iată, Eva, credinţa să mi-o ieie:
Zadarnic te cred înger, nu eşti decât femeie.
 
 
Este ştiut că Moise, în lungul său periplu
 
Este ştiut că Moise, în lungul său periplu,
Voind să-şi scoată teafăr poporul din robie,
L-a mântuit prin lipsuri, purtându-l prin pustie,
Ca, la sfârşit, prorocul, să moară pur şi simplu.
 
Şi inima lui Danco o torţă arse, vie.
Suprem fu sacrificiul, nu îndoit sau triplu,
Urmaşii şi strămoşii unindu-i ca–ntr-un niplu.
Lumina ei şi astăzi, şi veacuri o să ţie.
 
Vestală şi bacantă, madonă şi cocotă,
Încerc să-ţi sprijin paşii cu râvna mea bigotă,
Pe drumul spre Golgota, cel sfânt, al pătimirii,
 
Căci licăreşte-n zare credinţa izbăvirii.
Din tină şi din beznă ca să te scot, zbengoaico,
Smulg inima din pieptu-mi şi-ţi luminez ca Danco.
 
 
Pădurea mea, mireasă cu boiul bucălai
 
Pădurea mea, mireasă cu boiul bucălai,
Cu plete de naiadă, încântătoare frezii,
N-auzi cum vorniceii îţi bat la uşă? Vezi-i
Şi-ntreabă-i şi de mire, maestrul Luri-lai.
 
Bătrâne Pan, te scoală din somn cu huhurezii,
Îţi spală-n rouă geana şi-ncepe-un viers din rai.
Dar cine să-ţi asculte miraculosul nai,
Că le-au crescut corniţe şi-s duşi de-acasă iezii?
 
Brumar îşi ţese scoarţe din rami de stejăriş
Şi, generos ca marea, privirilor le-mparte.
Din lizieră moartea mă măsură ponciş,
 
Apoi, şontâc, porneşte cu coasa mai departe.
Ci eu rămân aicea să-ngân cu moş Opriş[2]
Sonetele iubirii fervente fără moarte.
 
 
Stă-n colivie şoimul ca-n cálcar nautilii?
 
Stă-n colivie şoimul ca-n cálcar nautilii?
Nici leul nu concepe viaţa sa în cuşcă.
Şi-un jigărit de câine se face că te muşcă
De-l pui la legătoare să-ţi apere castilii.
 
N-am stat la piţigoaică nici cât, pe gât, o duşcă.
Am spart fortificate moncade şi bastilii.
M-am războit, în lanţuri, cu paznicii, ostilii.
Ştiu cum miroase beciul şi caldul praf de puşcă.
 
Dar tu, fragilă floare, cu ce putere oare
Principiul volniciei mă faci să-l amendez?
Mi-eşti în dedálul vieţii o Ariadnă-n zare,
 
Iar chipul tău de zeie icoană mi-e şi crez.
O, dragostea e prima în viaţă închisoare
Din care niciodată n-aş vrea să evadez.
 
 
Devastator, finalul. El e şi astăzi viu
 
„Amar!”, strigau mesenii (Mai drept spus: „Pipărat!”).
La miez de chef nuntaşii aproape ameţise.
În larmătul din sală chiar toba răguşise.
Se chefuia ca-n tartar, cu vârf şi îndesat.
 
De-odată conul mire – miresei (Ce-i venise?):
„Ce-ar fi s-o fur pe-o clipă pe fata de-mpărat?”
Luând-o sus, în braţe, el, rege pe-un regat,
În nou-nouţul „Máybach” pe zână o suise.
 
Porni motorul iute. Iar acceleratórul
Nici nu-l simţí, maşina când glonţ îşi luă zborul.
Dar nu plană departe covorul nupţial,
 
Căci în grilajul popii se-ntoarse-n brut metal.
Devastator, finalul. El e şi astăzi viu:
O nuntă-n cer şi-n humă, doi miri într-un sicriu.
 
 
Mai circ şi decât circul e însăşi viaţa noastră
 
Solomoníile sale ne prăpădeau de râs.
Sub masca lui piticul creştea vânjos şi mare,
Magnatu-i stătea slujnic cu preşul la picioare.
Doar el ştia că starea era, de fapt, de plâns.
 
Dar într-o zi-n arenă, cu coasa în spinare,
La pieptul său cucoana îl strânse-atât de strâns,
Că publicul din sală întâia oară-a plâns,
Când a-nţeles că mimul nu-n van, ci-aievea moare.
 
Mai circ şi decât circul e însăşi viaţa noastră,
În care clovni şi mimii suntém înşine noi.
Ne fasolim, dăm ţepe, ne-o fraierim, trucastră,
 
Ursita care-o ducem în veacul de apoi,
Până când vine-o zână şi bate la fereastră
Că Parcele vor firul şi ghemul înapoi.
 
 
Ce scurt e firul vieţii să le cunoşti pe toate
 
Ce scurt e firul vieţii să le cunoşti pe toate!
Sfidând, pe patul morţii, sorocul său, falitul,
Ciraculu-i dictează profésorul, grăbitul,
Ce simte stropul vieţii când picură în moarte.
 
Studenţi la uşă. Zarvă. Parcă-s cu sorcovitul.
„Regret, dar dom’ profésor extrem de ocupat e,
Le spune eruditul, dictând pe apucate.
În clipa asta moare”. Şi-şi dă obştesc-sfârşitul.
 
Un zâmbet – albatros prins în volbura furtunii –
Pe faţă-i consemnase învingerea genunii,
Nu stingerea clepsidrei. Triumful raţiunii.
 
Simt cum sinistra vârstă mă-nvăluie cu-ncetul
Şi, chiar de nu sunt clasic, cum glăsuie poetul,
Aş vrea, la cap de cale, să-mi văd finit Sonetul.


[1]    Ce iute trece, frate Mozart, faima lumii. Parafrazare a cunoscutei expresii latineşti Sic transit gloria mundi (Aşa trece slava lumii).
[2]    Tudor Opriş (n. 1926), poet, eseist, istoric şi critic literar, popularizator al ştiinţei, ilustru pedagog, îndrumător al tinerilor condeieri. Aici se face referire la volumul autorului citat: Sonetele iubirii fără moarte (Bucureşti, Editura Univers Ştiinţific, 2007).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog