Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Moartea unei veverițe de Dumitru Crudu și sfânta noastră naivitate

Constantin ŞCHIOPU

Alte articole de
Constantin ŞCHIOPU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Trebuie să menționez chiar din capul locului că Moartea unei veverițe (București, Univers, 2017, 256 p.) de Dumitru Crudu este o carte ce mi-a plăcut (de altfel, ca și Salutări lui Troțki), afirmație care nu înseamnă că satisfacția/plăcerea ar fi criteriul de evaluare a unui produs artistic, al unui mod de reprezentare, deși, vorba lui Kant, satisfacția estetică, fiind universală, nu se întemeiază logic sau intelectual pe concept, ci pe sentiment.

Totuși prin ce se remarcă (dacă se remarcă!)  această recentă carte a lui Dumitru Crudu? Ce-i oferă individualitate?

Mai întâi, câteva cuvinte despre structura și compoziția ei. La nivelul structurii formale, cartea include o serie de povestiri (nu contează numărul: puteau fi mai multe sau mai puține), aranjate într-o anumită ordine, fără prea mari pretenții de arhitectonică, la prima vedere. Totuși o privire mai atentă scoate în evidență faptul că Moartea unei veverițe, în felul în care este concepută la nivel formal, este asemenea unui roman cu o acțiune ce se desfășoară pe câteva planuri, care, la rândul lor, au ramificații destul de complexe. Eul/personajul-narator din După război, care reapare pe parcurs în alte povestiri (La mătușa Maria, Incognito la mătușa mea, Mașa etc.), pe de o parte, și autorul-narator, pe de altă parte, primul participând direct la tot ce se întâmplă, cel de-al doilea privind detașat, impun nu numai o viziune subiectiv-obiectivă asupra celor relatate, ci și puncte de vedere diferite. Anume din această multiplicare a perspectivelor rezultă impresia de autenticitate pe care o lasă cartea. Personajele Vera Pavlovna, Alexei Alexeevici, Nadejda Filipovna (Trei prieteni), Jora și Tolea (Jora și Tolea), având alte nume, în alte ipostaze și în alte situații, se perindă  pe parcursul întregii cărți, astfel, de la o povestire la alta, completându-se lista tipologiilor umane, create de autor. Iubirea, politicul, cu toate caracteristicile și consecințele lor, ar putea constitui alte două linii de subiect ale cărții. Mai mult decât atât. Un rol considerabil îl au procedeele de compoziție la care recurge Dumitru Crudu, fie că e vorba de contrapunct (Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren, Tamara ș.a.), de paralelism compozițional (Moartea unei veverițe), de antiteză compozițională (După alegeri), fie de rezumat (La Fulgușor). La rândul ei, perspectiva compozițională e foarte largă: acțiunea se desfășoară la Chișinău, Tiraspol, Orhei, Flutura (satul de baștină al autorului), Viena, Paris, Petroșani, Vilnius, Londra, pe stradă, în interiorul casei, într-un cimitir, în tren, în bar, în parc, după războiul din Transnistria, noaptea, iarna etc. Narațiunile sunt populate de o lume foarte diversă, dar existentă obiectiv. Desenată după modele vii (prieteni, colegi de școală, de breaslă, politicieni etc.) până la un anumit punct, lumea respectivă atrage atenția ca apariție problematică. Bunăoară, trei prieteni (Trei prieteni) sunt foarte triști și mânioși că „n-au reușit să-i facă semne cu mâna, să-i strige Drum bun! președintelui Dodon, care zburase spre Moscova” din cauza că Nadejdei Filipovna „i s-a făcut așa de rău că a leșinat”, socialistul Borea (Suferințele tânărului Borea), după ce este refuzat de Vera, „așteaptă într-o stație să-i treacă erecția, așa cum „în urmă cu câteva ceasuri așteptase să se termine ședința aia plictisitoare de partid”, personajul-narator (La mătușa Maria, Incognito la mătușa mea) are interdicția de a intra în Transnistria, Colea (Visul lui Colea) visează ca tatăl să nu mai ridice mâna nici la mama, nici la el etc. Senzația vieții reale, fără nimic idealizat, e continuă. Oamenii trăiesc, se agită, se ceartă, visează, acceptă, cred, neagă, speră. Impresia de autenticitate este rezultatul concordanței optime dintre perspectiva epică și dozare. De altfel, atât naratorul, cât și personajele sunt destul de „zgârciți la vorbă” (o dovadă sunt și replicile acestora), concizia rămânând a fi o trăsătură definitorie a prozei lui Dumitru Crudu. Cât privește istoriile relatate, ca element de structură, acestea sunt ordinare, nespectaculoase și, important, abia schițate. În fiecare povestire atestăm doar frânturi din viața unuia sau a mai multor personaje (ceva mai sus, ne refeream la rezumat ca procedeu de compoziție). Autorul, se pare, e interesat mai mult de caracterele umane, care se definesc în circumstanțele în care acționează și în relațiile cu alții. Totuși ținem să menționăm că multe texte, în finalul lor, au acea poantă, răsturnare de situație (aceasta ia forma unui enunț sau a unui scurt alineat), care le imprimă un „vino încoace” așteptat și savurat de cititor (ex.: Lista neagră, Zece euro, Micu e aici ș.a.). Povestirile deci pot părea mult prea simple, cu scene dintr-o viață cu nimic mai interesantă, mai captivantă decât a oricăruia dintre noi, cu personaje deseori banale, cu nimic excepționale: un grănicer transnistrean, o refugiată bețivă din Donbas, un conductor șmecher de tren, un mire căruia îi lipseau doi dinți, un soț înșelat de soție, doi muzicanți, doi prieteni polițiști, îngroziți de un eventual arest, un hoț, o mătușă bolnavă etc.). Nu e nimic special sau ieșit din comun, e doar ceva ce se poate întâmpla oricui. Cu toate acestea, pe măsură ce intrăm în universul narațiunilor, descoperim absurditatea și semnele lumii în care trăim: un adolescent fură, din barul Teatrului Național, camera de filmat a poetului Eugen Cioclea, în timp ce socialiștii scandează pe străzile orașului „Mir, trud, măi!!!” (Camera de filmat a lui Eugen Cioclea), un ins este preocupat de faptul dacă soția lui Krsnoselski are sau nu cetățenie română (Oare ce-a vrut să-mi spună Victor?), un fost șef al KGB-lui din Tiraspol fuge la Chișinău (!) de urmăritorii săi, unde, în aceeași zi, este arestat (Glumele de la ora două),  o tanti Sveta, deoarece a votat-o pe Maia Sandu, este bătută de soț, adept al socialiștilor (După alegeri), Tolea Dumitraș, demobilizat din războiul transnistrean, devine spaima întregului sat, luându-se de oricine (O întâlnire cu tata), doi muzicanți din Flutura își Împart pumni unul altuia, din cauza că au păreri diferite privind discutata asasinare a lui Plahotniuc (Muzicanții din Flutura) ș. a. Astfel, scriitorul ne perindă printre realitățile triste, amuzante și alteori de-a dreptul crude ale existenței noastre. Așa personaje precum Vera Pavlovna (acest nume și însuși personajul ne amintește de visul Verei Pavlovna din Ce-i de făcut? de V. G. Belinsckii), Alexei Alexeevici, Nadejda Filipovna, Borea, Bogdan, Vasea, Ionel, Pavel, Clavdia Timofeevna, Jana Timofeevna – o galerie întreagă, ne conduc spre sensul comicului şi ne indică direcția spre care se îndreaptă ironia, alteori satira autorului, preocupat nu atât de refacerea unei realități existente, care să devină moralizatoare (autorul respinge finalitatea morală, etică din structura tradițională a povestirii), ci de crearea uneia ce poate servi pentru cititor drept pildă capabilă să provoace emoție, ca stare umană, ce permite să se nască şi să se întrețină legături cu straturi spirituale la care rațiunea nu are acces în fazele inițiale, ci abia după asimilarea sa organică. Râsu-plânsu, vorba lui Stănescu, devine starea dominantă a cititorului, conjugată cu exclamația involuntară (rezultat al emoțiilor trăite pe parcursul lecturii) „O, sancta simplicitas!”. În ultimă instanță, mesajul cărții ar trebui căutat în această expresie latină, rostită de ereticul ceh Jan Huss, când a zărit o femeie bătrână, simplă şi neștiutoare, aducând vreascuri, pe care le arunca pe rugul lui, considerând că săvârșește astfel o faptă bună, răsplătită de biserică cu promisiunea fericirii viitoare. Și încă ceva: moartea unei veverițe din povestirea omonimă într-adevăr ar putea „să fie metafora centrală a acestor vremi”. 

Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Dumitru Crudu este un prozator cu alese virtuți artistice, iar Moartea unei veverițe, parafrazându-l pe T. Arghezi, este „o călătorie prin suflete și gânduri”, motiv pentru care ea merită citită și tălmăcită de fiecare dintre noi, cititorii.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog