Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Structura şi semnificaţiile odei triumfale

Jean FIRICĂ

Cristian Manuel FIRICĂ

Camelia FIRICĂ

Alte articole de
Jean FIRICĂ
Cristian Manuel FIRICĂ
Camelia FIRICĂ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Cu prilejul Jocurilor Olimpice şi în acest cadru emoţionant şi strălucitor, oda triumfală sau epinikion, specie cântată a enkomion-ului, era încă din timpurile străvechi destinată să elogieze calităţile fizice şi morale ale învingătorului şi să celebreze victoria. În timp, partiturile s-au pierdut, iar lectura epinikiilor nu ne poate oferi azi o imagine precisă a forţei lor fascinatorii. Sincretismul artistic făcea din interpretarea odelor o adevărată reprezentaţie, corul, cu mişcări solemne, era urmat de ritmul grav al lirei sau kitharei. După spusele lui Pindar, care îşi numea odele „cântece”, se observă că poetul era, în acelaşi timp, compozitor. Structura metrică a versurilor era una de tip muzical, ritmul ei se acorda cu ritmul acompaniamentului şi cu cel al mişcărilor de dans.
Mulţi antici au fost preocupaţi de poemele şi ethos-ul muzical, mizând în mod deosebit pe finalitatea lor morală. Platon îl urmează pe Damon şi discută insistent despre această relaţie, mai ales în Republica şi Legi, fiind şi el preocupat de rolul muzicii în educarea tineretului. Cel mai vechi tratat de muzică cunoscut până azi, compus de Aristoxenos din Terent, stabileşte şi el o relaţie directă între ritmurile muzicale şi etică. Şi Plutarh împreună cu alţi numeroşi autori ne-au lăsat astfel de mărturii în privinţa muzicii. Platon şi Aristotel tratează şi ei aspectele etice şi estetice ale muzicii, tipurile de dans şi semnificaţiile lor. De obicei, odele erau compuse după întoarcerea eroului în cetatea natală, iar cele mai multe dintre ele erau interpretate în cadrul unui banchet sau al unor serbări publice.
Compoziţia odei triumfale prezintă un cadru fix şi respectă legile fundamentale ale genului de care niciun poet nu poate face abstracţie: introducere, prezentarea eroului şi a circumstanţelor victoriei, mitul, reflecţiile morale. Geniul poetului se manifestă în subtilitatea realizării legăturii ideatice între aceste părţi şi în arta lor muzicală. Încă din Antichitate, tradiţia ne-a transmis trei celebri autori de epinikii: Simonides, Bakkhylides şi Pindar(os), iar precursorii lor au fost Stesichoros (în ce priveşte epoda) şi Ibykos. Însă maestrul genului rămâne, incontestabil, Pindar(os).
În mod deosebit, opera lui Pindar ilustrează ideile şi maniera în care o odă reflectă victoria, menţionând şi avantajul relativei ei rezistenţe în timp. În mare, deşi deformate, odele lui Bakkhylides ne-au parvenit, iar opera lui Simonides s-a păstrat în parte. Dacă urmărim argumentarea poetică a odelor, observăm câteva simetrii în cadrul unor relaţii bine definite. Se poate vedea că desfăşurarea triadelor urmează o traiectorie circulară, pornind de la un punct, ajungând la un apogeu, pentru a reveni, printr-o voltă, la punctul de plecare. Prima relaţie de acest gen ilustrează însuşi locul comun impus de structura odei, punctul de plecare fiind realitatea concretă, adică menţionarea atletului şi a victoriei sale. Învingătorul nu se află la prima victorie, sunt amintite şi cele anterioare. Elementul culminant îl reprezentă mitul şi este ales întotdeauna cel cu valoare exemplară, pentru ca, în final, să regăsim numele eroului, însoţit de sentinţe gnomice.
O altă relaţie, reversibilă, este stabilită între cetate şi învingător. Cetatea are meritul de a oferi cadrul şi condiţiile necesare pregătirii tânărului capabil de victorie. Tânărul învingător, datorită străduinţei de a-şi cultiva calităţile naturale printr-o pregătire asiduă, aduce onoare cetăţii; deci şi meritul individului se răsfrânge asupra cetăţii.
Ideea determinismului divin reiese din relaţia erou – familie – cetate – zei – erou. În acest lanţ se observă adevărata ierarhie a valorilor, pe care spiritul sobru şi religios al lui Pindar o construieşte într-o ordine riguroasă. Aceste valori, de exemplu, bogăţia, descendenţa nobilă, frumuseţea fizică, forţa personală, nu circulă separat, ci se interinfluenţează. Individul care dispune de cât mai multe valori, făcându-se demn de favoarea divină, se apropie de imaginea perfecţiunii. Pe treapta cea mai înaltă se situează Zeii, care dirijează şi sancţionează toate acţiunile umane. Conform tradiţiei hesiodice, Zeii s-au înrudit cândva cu omul, căruia i-au oferit aceeaşi mamă, Gaia, dar lumea Zeilor era o lume a cauzalităţii şi în acelaşi timp un model ideal pentru o viaţă terestră. Aceasta era imaginea arhetipală în care îşi poate recunoaşte latura superioară a propriei naturi, purificată de aspectele meschine sau vulgare („Noi avem anumite legături cu nemuritorii, prin sublimul spiritului şi, de asemenea, prin fiinţa noastră fizică...”). Zeii îl înzestrează pe om cu talent şi iscusinţă, forţă a braţelor şi a cuvântului, iar prin bunăvoinţa lor aleg, dintre concurenţi, pe cel care va merita să poarte cununa victoriei. În rândurile sale, Pindar se adresează lui Timosthenes şi îi aminteşte: „Zeus te-a acoperit de glorie la Nemeea şi, la poalele muntelui lui Kronos, i-a dăruit lui Alkimeon victoria olimpică”.
În accepţiunea sa, fericirea, caracteristică celui ce se face îndrăgit de zei, este singura stabilă şi indică gradul cel mai înalt al bunăstării umane, care nu poate fi atins decât prin bunăvoinţa divină. Pentru prima dată în poezia pindarică nivelul de fericire aproape supraumană, dependentă de voinţa divină, a fost exprimat prin cuplul de termeni eudaimon / eudaimona. Termenul introdus de Pindar în lexicul epinikiilor are antecedent. Atestat în Iliada, a fost preluat mai ales de filozofi şi, ulterior, a cunoscut o nuanţată dezvoltare semantică.
Dacă rămânem tot în sfera divinului, o categorie aparte o reprezintă semizeul, eroul mitic ce a instituit jocurile, stabilind însemnele ritualice, etapele ceremoniilor de cinstire a zeilor, probele de concurs şi regulile lor. De multe ori, istoria lui este dramatică, marcată de probe cu valoare iniţiatică, a căror depăşire îi consacră un statut special, iar amplitudinea şi încărcătura simbolică a prezenţei sale în secţiunea dedicată mitului arată clar că Pindar nu alege întâmplător mitul, ci cu intenţia precisă de a instrui paradigma ideală a atletului spre care acesta trebuie să aspire.
Deseori, în acest plan intermediar apare, între zeu şi om, figura lui Herakles. În diverse ipostaze Herakles este un erou civilizator, institutor al Jocurilor şi ritualurilor, dar mai ales ilustrând ideea că victoria nu se obţine decât prin efort aspru, ce revine ca un laitmotiv în îndemnurile adresate atleţilor, ca şi în laudele pentru efortul depus. Cele mai multe scene din trudele lui Herakles sunt păstrate şi figurează pe friza templului lui Zeus din Olympia, întruchipând încordarea, suferinţa, dar şi voinţa eroului, asistat de divinitate (Athena). Cu aceeaşi valoare simbolică statuia lui patronează intrările tuturor gymnasiilor, uneori alături de cele ale lui Theseus, Eros sau Ahile (ca simboluri ale tinereţii şi curajului). Alături de acest prototip eroic prin excelenţă nu lipsesc nici legendele altor eroi, legate de tradiţia cetăţilor natale ale învingătorilor celebraţi, de originile îndepărtate ale propriilor familii, de locul întrecerilor sau de diverse împrejurări, uneori multe dintre motivele mitice fiind întrepătrunse într-o savantă şi subtilă construcţie.
În legătură directă cu divinitatea – cauză şi principiu a tot ce există –, familia (în sensul de genos) reprezintă pentru atletul învingător o moştenire prin a cărei filiaţie generaţiile îşi transmit calităţile şi experienţa. Elogiul familiei subliniază faptele remarcabile ale membrilor ei, dar şi mai mult strălucirea victoriei actuale, însemnând, în acelaşi timp, un îndemn în plus pentru tânărul demn de descendenţa familiei pe care o reprezintă.
Prin urmare, victoria la proba de lupte a copiilor lui Alkimidas din Egina devine un pretext pentru elogiul Bassizilor, atât pentru enumerarea victoriilor lor, cât şi pentru evocarea celui mai faimos dintre ei. Istoriile lui Pausanias îl menţionează şi pe Praxidamas, a cărui statuie din lemn de chiparos era una dintre cele mai vechi statui de atleţi care ornau Altis-ul. Timasarchos este un alt copil învingător la lupte, ce aminteşte poetului de strălucitele victorii ale strămoşilor acestuia la Olympia, Isthm, Nemeea, precum şi de vocaţia lor muzicală. Diagoras este lăudat pentru conduita sa, prin care urmează învăţămintele şi înţelepciunea generaţiilor anterioare, iar Chronios datorează iscusinţa şi curajul naturii, dar şi eredităţii sale.
Atunci când prestigiul familiei înnobilează victoria curentă a eroului, cel al cetăţii îi conferă o aură şi mai strălucitoare. Astfel, Xenophon din Corint este glorificat nu numai pentru dubla sa victorie, pentru geniul familiei, ci şi pentru numele ei, cunoscută prin inteligenţă şi spirit inventiv. Aşadar, la rândul ei, gloria învingătorului se răsfrânge şi asupra cetăţii pe care o reprezintă. Semnificative sunt cuvintele rostite şi adresate de poet Kamarinei: „Învingător, el – Psaumis – te-a făcut părtaş la triumful său, a făcut să proclame, prin vocea crainicului, numele tatălui său, Akron, şi al patriei sale”.
Am remarcat că bogăţia se numără şi ea printre merite, dar numai asociată cu „virtutea pură”, iar raportul dintre calităţile menţionate mai sus şi cele personale (curaj, frumuseţe, forţă, iscusinţă, inteligenţă, spirit de dreptate) este pus în valoare de acţiunea şi de fapta deosebită, evocată în multe situaţii la plural. Interesantă este viziunea lui Pindar atunci când nu se opreşte numai la portretul fizic al eroului, ci descrie un adevărat complex de trăsături. În poemele lui Pindar singurul portret fizic îl descrie pe Melissos din Theba învingător la pankration. Odele dedicate învingătorilor au ca punct de plecare victoria ce ilustrează, în primul rând, calităţile fizice, dar poetul îi prezintă sub toate aspectele, punând accentul pe dimensiunea etică, în corelaţie cu respectul faţă de divinitate, pe dubla datorie a omului de a pune în valoare calităţile dăruite de divinitate prin efortul personal, dar fără să aspire şi să devină zeu, deoarece prin această ambiţie ar încălca, prin hybris, limitele condiţiei sale muritoare. În majoritatea odelor lui Pindar sunt glorificate victoriile la cursele ecvestre sau la cele cvadrige. Probele de concurs prezentate în opera sa sunt în număr de opt şi descriu un număr impresionant din momentele curselor de cai şi cvadrige. După cum ştim, chiar şi în zilele noastre, numai persoanele care dispun de o foarte bună situaţie materială îşi permit întreţinerea cailor şi atelajelor. Acest lucru este uşor observabil la numele eroilor şi descendenţa lor, ei fiind regi, tirani sau cetăţeni de vază. Cu toate aceste evidenţe, nu ne surprinde faptul că însuşi Pindar, descendent al unei ilustre familii doriene, situează, printre valorile ce conduc spre gloria atletului, genos-ul şi bogăţia, pentru elogiul familiei (genos), asociat adesea cu cel al cetăţii. Cu toate că urmărea principiile religiei orfice şi era influenţat de filozofia pitagoreică, Pindar trasează într-o manieră elegantă normele etice bazate pe cumpătare, echilibru, dreptate, modestie, fără a viza direct personajul, şi nu ezită să dea sfaturi şi avertismente morale chiar lui Hieron, pe care-l invită să-i rămână fidel lui însuşi, iar lui Psaumis îi sugerează să evite orgoliul. Totodată, conştient de geniul său, nu uită să-şi afirme propria independenţă şi să sublinieze superioritatea poeziei, aspect surprins în cuvintele adresate cu francheţe lui Hieron, afirmând că „nu se închină decât divinităţii”. Tot în Pythice îşi proclamă dragostea de adevăr şi onoarea faţă de minciună şi linguşire, iar în Nemeice se compară cu un sculptor ale cărui creaţii vor purta la capătul lumii gloria virtuţii, acea virtute a atletului cântat de el. O altă temă întâlnită şi familiară este aceea că „datorită poetului, învingătorul la jocuri se bucură de o glorie îndelungă, eternă”.
Asemănător odelor lui Pindar, fondul de idei şi structura compoziţională o întâlnim şi la ceilalţi autori de epinikii. Dar distincţiile dintre poeţi sunt gradul lor de profunzime, capacitatea de a fructifica simbolul, arta compoziţiei şi maniera de interpretare artistică. Avem marele privilegiu că opera lui Bakkhylides s-a păstrat integral, fapt ce ne permite câteva observaţii comparative, cu atât mai mult cu cât şi el, şi Pindar celebrează aceeaşi victorie. Aşadar, dacă comparăm oda Olympica a I-a a lui Pindar cu Oda a V-a a lui Bakkhylides, ambele închinate victoriei ecvestre a lui Hieron la Jocurile Olympice din anul 476 î. Hr., observăm că ele evidenţiază cel mai mult aspectele pe care le vom semnala în continuare. Una dintre deosebirile esenţiale dintre cei doi poeţi o constituie viziunea artistică diferită. Aceeaşi realitate este concepută de Pindar în planuri ample, generalizate, ce sunt îndreptate direct spre esenţă şi sunt proiectate în perspective cosmice semnificaţiile datelor concrete, în timp ce Bakkhylides manifestă interes pentru detaliu, dovedind spirit de observaţie în analiza, descrierea şi dinamismul imaginii imediate. Înclinaţia spre meditaţie şi elanul spre sublim, ca şi spiritul sintetic al lui Pindar, îl conduc spre pătrunderea, dincolo de aspectul concret, în domeniul subtil al ideilor abstracte, cărora tonul hieratic şi nota arhaică a expresiei le imprimă o tulburătoare ambiguitate, sugerând adâncimi abisale. Capacitatea sa de a cuprinde ansamblul dintr-o privire şi gândirea lui profundă oferă poemului, oricât de complicată ar fi legătura dintre motive ce se suprapun şi se întretaie, o structură logică şi un echilibru armonios al compoziţiei. În schimb, Bakkhylides îmbină cam neglijent secţiunile într-o articulaţie convergentă, aspect ce afectează unitatea ideatică şi arhitectura compoziţională a poemului. La Pindar tonul este grav şi cuvântul capabil să exprime concis şi concentrat ideea dominantă, în timp ce la Bakkhylides întâlnim o abundenţă de imagini strălucitoare de cuvinte compuse expresive, adesea create de el. Sub influenţa lui Homer şi Hesiod, cât şi prin temperamentul său artistic, Bakkhylides, mai puţin original în gândire şi mai superficial, se adresează la locuri comune şi le foloseşte convenţional. De multe ori, fără a reuşi să-i preia şi forţa de sugestie, îl imită şi pe Pindar. Dar în privinţa imaginilor dovedeşte inventivitate, îndrăzneală şi vioiciune. De pildă, dacă ne referim la aceeaşi odă, în descrierea calului lui Hieron din timpul cursei, vom întâlni o remarcabilă sugerare a mişcării. La Pindar, portretul şi descrierea sunt aproape absente, iar caracterizarea eroului nu este realizată cu ajutorul trăsăturilor sale particulare, ci urmăreşte ideea de excelenţă umană aşa cum o fac statuile clasice, prin multiplicarea imaginii omului-kanon. Modul acesta de concepere şi de interpretare poate fi pus în legătură cu ideea perfecţiunii divine, dominantă în opera sa. Prin urmărirea permanentă a idealului în tendinţa spre universal, „gândirea lui, filozofică şi activă, pătrunde natura şi o spiritualizează”.
În comparaţie cu Pindar, Bakkhylides rămâne un poet de talent pe lângă unul de geniu.
 
Bibliografie
1. R. Bayer, Histoire de l’esthétique, Paris, Armand Colin, 1961.
2. C. M. Bowra, Problems in Greek Poetry, Oxford, 1953.
3. C. M. Bowra, Pindar, Oxford, 1964.
4. J. Chaix-Rui, La pensée de Platon, Paris, 1966.
5. Ernst Curtius, Olympia, Berlin, 1935.
6. W. Deonna, Les lois et les rythmes dans l’art, Paris, 1914.
7. J. Duchemin, Platon et l’héritage de la poésie, in: REG, 1955.
8. M. Eliade, Histoire des croyances et des ideees religieuses, vol. I, Paris, Payot, 1976.
9. Sisto Favre, Spirituality of the Athlete, in: AIO, 1967.
10. B. Gentili, Bacchilide, Urbino, 1958.
11. H. A. Harris, Sports in Greece and Rome, New York, 1972.
12. Bernard Jeu, Analyse du sport, Paris, PUF, 1987.
13. E. Kalfarentzos, The Ancient Greek Pentathlon, in AIO, Athena, 1962.
14. R. C. Lodge, The Philosophy of Plato, London, 1956.
15. G. Meautis, Pindare le Dorien, Paris, 1962.
16. Cleanthis Paleologos, Heracles, personalité olympique ideale, AIO, 1982.
17. I. C. Ringwood, Agonistic Features of Local Greek Festivals, New York, 1927.
18. D. F. Sutton, Athletics in the Greek satyr play, RSC XXIII, 1975.
19. T. B. L. Webster, Hellenistic Poetry and Art, London, 1964.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog