Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Culoarea nenumită

Vladimir BULAT

Alte articole de
Vladimir BULAT
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Nu pot localiza în timp momentul în care ne-am cunoscut. S-ar putea să tot fie 15 ani de atunci. Mi-a adus într-o zi o sticlă mare, de plastic, cu țuică maturată în butoi de vin. Avea o culoare ușor arămie și avea o corpolență uleioasă, de aceea am tras de ea mult timp. Pentru că nu mă înduram să o beau în cantități mai mari, căci îmi plăcea prea mult. Lucrurile care-ți plac trebuie să le savurezi, să tragi de timp, să nu se risipească. Să oprești în loc timpul lor.

Cam același îndemn interior îl simt și atunci când îi privesc pictura. Pictura ei este mai întâi de toate candidă, dar pare un paravan înapoia căruia artista se ascunde. Predomină în pânzele ei vegetația, vegetalul. Florile, cu precădere.  Florile de câmp. Personajele umane sunt puține și ies în relief mai ales prin zâne, îngeri umanizați. Chipurile sunt înfățișate din profil, dar și cu ochii ațintiți spre spectator. Pupilele lor sunt mereu mari, pronunțate, expresive, rotunjite. Uneori, prin picturile sale trec îngerii cu aripile strânse ca niște rucsacuri în spate.

Copacii pictați sunt și ei antropomorfici și acest lucru nu este o găselniță, ci o proiecție a unor observații. Mai deunezi eram amândoi pe ulițele vechiului Chișinău și ne-a ieșit în cale fizionomia măreață a unui copac care fusese ciopârțit de un spițer de arbori, foarte nepriceput, dar de-o manieră în care numai un frizer începător își poate permite să sluțească părul de pe capul unui copil... Carmen a rămas țintuită locului, mută. Privea și se minuna. Savura grafica arborelui pe cerul cenușiu. Căci acolo vedea deja viitoarele picturi. Care au și început să apară. Un copac desfrunzit e ca o mireasă care se nuntește în ceruri. Una care pășește într-o altă dimensiune.

M-am tot întrebat care este culoarea dominantă în picturile ei? E cu neputință să răspunzi la întrebarea asta, cum este imposibil să răspunzi cu precizie care-i culoarea cerului. Orice răspuns ai da, acesta nu e decât parțial, sau doar aproximativ, expeditiv. Tocmai de aceea, și în cazul picturii ei nu poți numi doar o culoare, ci câteva. Doar una însă este cea care subzistă prin și printre toate. Transpare prin celelalte. Culoarea asta e precum izul unic al florilor pe o pajiște, când zăduful verii îl melanjează, din zori până la chindie.  

Culoarea asta parcă străbate și iese la suprafață de undeva din adâncuri. Dintr-un soi de magmă interioară, angelică, diafană. Poate asta o determină pe artistă să înfrunte cu cerbicie pânza, să o răzuiască adesea, să o șlefuiască apoi, spre a putea aduce la lumină culoarea asta nenumită. Da, culoarea nenumită, anonimă, dar prezentă. Vie. Culoarea flanează dintr-o pânză în alta și lasă urme în cele precedente. De pildă, să luăm aminte la compoziția Fete (2014), care aparent este pictura unui copil, în fapt însă este pictura unui înger strecurat printre noi, venit să ne vorbească despre lumea angelică, despre evanescența Paradisului și, mai ales, despre culoarea lui preferată... Îngerii sunt precum copiii și viceversa.

Da, cred că pot spune: culoarea dominantă a picturilor candide, închipuite de Carmen Marin, este una diafan-paradisiacă.

Atât cât omului îi este îngăduit să-și imagineze, să parcurgă cu mintea lumea îngerilor, în aceeași măsură o poate și reprezenta în culori, forme, ritmuri, sunete, cuvinte. Fiecare dăruiește câte ceva din occulta cordium (tainele inimilor), căci anume acolo,  ne spune și Apostolul Luca, se află „Împărăția Cerurilor”. Dincolo de orice iconografie, tematică sau posibile interpretări, delimitări sau apologii, prin ceea ce face în pictură Carmen Marin se trădează chiar prezența unui înger fugar, zvăpăiat. În pictura asta chiar corporalitatea lui subzistă, se „dizolvă” și devine acea culoare despre care făceam vorbire mai sus. Pictura se preface astfel, dar pe neprins de veste, într-un receptacul al vederii noastre.

Mărturisesc acestea toate, scriindu-le, și gândul mă poartă și la acea țuică maturată, făcută într-un mod alchimic, undeva la poalele dealurilor muscelene, de tatăl ei, Ioan Marin, care azi nu mai e printre noi, dar este Carmen, cea care ne dăruiește aceste picturi pe care le tot descopăr, le descopăr necontenit, succesiv, „dansând” șotronul între teluric și angelic. 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog