Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

De la Pacea de la Iași până la Pacea de la București: 1792-1812

Vlad MISCHEVCA

Alte articole de
Vlad MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

„Lasă-mă, Urse (Moscalule), lasă-mă, nu te brodi la mine,
Că semn (Sfânta cruce) e scris pă fruntea mea
tocmai ca și la tine,
Și-acel ce-l poartă (Hristos Domnul),
când va fi să facă judecată,
Să nu gândești că ți-o lăsa fără dreaptă răsplată,
Iar pân-atunci și mai în grab va măsura și ție
Tot cu măsura ce măsori dulcii tale frăție.”

 

Zilot Românul (Ștefan Fănuță),
Dăslușire

 

 

Odată cu semnarea, la finele anului 1791, în ziua de 29 decembrie (9 ianuarie 1792 – stil nou), a Tratatului de pace dintre delegațiile Rusiei și Porții Otomane, s-a încheiat încă un lung și sângeros război dintre Imperiul țarist și Imperiul Otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăși, în mare parte, pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești (unde s-au derulat principalele acțiuni militare, în afară de frontul nord caucazian). Poarta, în cadrul agravării problemei Orientale (chestiune internațională din secolele XVIII-XX, care cuprindea atât criterii geopolitice: controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, cât și teritoriale: vulnerabilitatea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman și naționale: lupta pentru emancipare a popoarelor balcanice), n-a putut să se opună și să reziste contra forței militare a Rusiei țariste, care era în plină ascensiune și tindea să cucerească mult râvnitul bazin al Mării Negre. Pentru Imperiul țarist rezultatul războiului era destul de consistent: Pacea de la Iași confirma tratatele precedente și garanta libertatea comerțului rus în apele Imperiului Otoman. Încă în procesul negocierilor de pace, diplomația rusă înaintase drept condiție obligatorie pentru semnarea noului tratat includerea fără nicio schimbare a Articolului III a preliminariilor păcii, care prevedea incorporarea de către Rusia a pământurilor dintre râurile Bug și Nistru. Important se prezintă că, prin Articolele III și IV se delimitau frontierele dintre cele două imperii și totodată se reafirma respectarea stipulărilor în favoarea Principatelor Române cuprinse în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Convenția de la Ainalî-Kavak (1779) și Senedul din 1783. Poarta se angaja să nu reclame de la Principate nicio contribuție pentru perioada desfășurării ostilităților, acordând degrevarea de impozite pentru un timp de doi ani (de fapt, această măsură a fost inițiată de Poartă pentru ambele Principate încă înaintea semnării Păcii de la Șiștov din vara anului 1791) și libertatea pentru locuitori de a emigra oriunde doreau în timp de 14 luni. Pentru Principatele Moldovei și Țării Românești cel mai important a fost totuși faptul că, deși rămâneau economic zdruncinate, atât Tratatul de pace de la Șiștov, cât și cel de la Iași au prevenit noi rapturi teritoriale. În acest război, declarat inițial Rusiei de către Imperiul Otoman (la 13 august 1787), a fost atras și Imperiul Habsburgic, deoarece rușii și austriecii aveau încheiată o alianță militară, despre care turcii au aflat prea târziu. Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman declarase război turcilor în februarie 1788, dislocându-și corpurile militare în Croația, Slavonia, Sirmia (armata principală), Banat, Ardeal și Bucovina. Împăratul Leopold al II-lea (fratele decedatului la 20 februarie 1790 Iosif al II-lea), care a condus Sfântul Imperiu Roman între anii 1790-1792, a pus capăt ostilităților austro-otomane, semnând tratatul de pace dintre Imperiul Otoman și Austria, încheiat la Șiștov, la 4 august 1787, „pe baza convenită a statu-quo-ului, strict la epoca de la 9 februarie 1788”, cu unele ajustări de hotare („Orșova-Veche să rămână până la râul Cerna în posesia Austriei”), evacuând și retrocedând Porții Otomane teritoriile cucerite, adică „întreaga Țară Românească și alte cinci districte ale Moldovei”1.

Retrocedarea Principatelor către Poarta Otomană și faptul că Austria și Rusia n-au efectuat anexiuni din contul lor a și determinat ca Tratatele de pace de la Șiștov și Iași să fie calificate drept „păci albe” (expresia lui Nicolae Iorga). Cronicarul și poetul Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță: 1787-1853) consemnase, totodată, că Principatele Române își păstrau statutul lor special în cadrul Imperiului Otoman: „rămânând iar supt turc și după zisa mai sus pace, ce o au încheiat nemții și muscalii cu turcii în leat 1791, măcar de s-au și întocmit a-și avea iarăși privileghiurile lor pe deplin, dar în multe chipuri s-au bântuit de turci...”2. Patriotul Zilot Românul exprimă alegoric acea stare de lucruri când în al său poem Dăslușire redă dialogul dintre Mistreț (românul) cu Lupul (neamțul), Ursul (muscalul) și Leul (turcul):

„Eu, de când am îmbătrânit și am pierdut și colții,
Nădejdea-mi e să fiu dăștept în zi și-n miezul nopții,
Și ție, Lupe, ș-Ursului ș-oricării alte heară
Să mă smeresc pentru să fiu din gheara voastr-afară
Să vă și dau dintr-al mieu bun (având de prisosire),
Că și cu Leul, de e leu, așa am păciuire.
(...)
Lăsați-mă, cu foc aprins vă rog, lăsați-mă în pace!
Feriți-mi codrul de pământ, nimini să nu mi-l calce,
Că est-al meu, de la părinți, păstrat cu prea scump sânge
Și când mă voi năpăstui și pietrile vor plânge!”3

Principala consecință a Păcii de la Iași a constat, desigur, în cuceririle teritoriale ale Rusiei – a pământurilor dintre Bugul de Sud și Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obținea întregul țărm nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783) și devenea vecină cu Moldova.

Din cele mai vechi timpuri și mai ales pe parcursul Evului Mediu pământurile dintre Nistru și Bug (anexate la 1792) erau populate în mare parte de moldoveni. Iar odată cu actul de împărțire a Poloniei din 1793 Imperiul Rus și-a asigurat stăpânirea și asupra Podoliei – al cărei hotar cobora în jos până la apa Iagorlâcului, care se vărsa în Nistru, și până la Codâma, care se unește cu Bugul la Olviopol, – astfel, din acea vreme toți băștinașii transnistrieni ajunseseră sub oblăduire rusească.

Regiunea Transnistriei, semnificând în general, dacă nu și de jure, statul medieval moldovenesc, cu certitudine – de facto pământ strămoșesc, într-o zonă de interferență și instabilitate politico-demografică, care n-a putut fi inclus permanent și stabil în limesul hotarului Țării Moldovei (stabilit la est pe linia geografică a arterei Nistrului). Dar, aceasta însemna, de fapt, Moldova de peste Nistru, înglobând, în fond, până la râul Bug populație de origine română (alături de moldoveni și munteni, coexistau originari și din alte zone ale spațiului românesc), care prinsese în acest teritoriu puțin populat rădăcini adânci, fapt confirmat și de numeroasele dovezi de ordin etnocultural, etnodemografic, toponimic, hidronimic etc. Nistrul, fiind doar un hotar politic și geografic natural al Principatului Moldovei, n-a fost niciodată în epoca medievală o barieră ce ar fi despărțit un neam.

Tratatul de pace de la Iași e semnificativ prin faptul că el a încheiat o întreagă etapă în relațiile ruso-turce, care a vizat, în modul cel mai direct, situația geopolitică a Principatului Moldovei. Imperiul Rus devine de acum țară limitrofă a Principatului cu frontiera pe râul Nistru, care, conform păcii semnate, trebuia să „slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”. Însă, acest hotar natural formând „linia de demarcație între Sublima Poartă și Imperiul Rus” n-a „rezistat” mult timp în fața expansiunii țariste, căci, numai peste două decenii – la 1812, a fost strămutat din nou cu forța, conform altei păci, celei de la București, pe un alt râu – pe Prut...

În contextul celor expuse, ținem să menționăm încă o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei, urmată neabătut de către diplomația rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului – stabilirea granițelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni au devenit râurile: Nipru - Bug - Nistru - Prut și Dunărea. Ținând cont de cele „realizate”, Rusia, chiar dacă n-a dobândit integral ce-și planificase, și-a creat, la 1792, cel puțin un teren pentru următorul „salt oriental”, salt pe care urma să-l înfăptuiască deja de una singură, fără asistența Habsburgilor. Astfel, dacă nu reușise în acest război (cel de-al patrulea dus împotriva otomanilor în secolul al XVIII-lea) să-și realizeze integral planul dacic, în următorul Război ruso-turc (1806-1812) avea să izbutească anexarea mutilatoare a unei jumătăți din Principatul Moldovei.

Dezvoltarea raporturilor ruso-otomane de la răscrucea secolelor XVIII-XIX a fost determinată și de confruntările militare, dar și de restul evenimentelor politice survenite în acea perioadă pe plan european. În ultimul deceniu al sec. al XVIII-lea, Marile puteri europene nu o singură dată au încercat să atragă Imperiul Otoman în lupta dintre coalițiile antifranceze și Republica Franceză. Însă Poarta și-a menținut, până în toamna anului 1798, neutralitatea față de Franța. La rândul lor, francezii s-au străduit să și-o asigure pe Sublima Poartă în calitate de aliat într-o alianță ofensivă și defensivă împotriva Rusiei și Austriei, promițându-i ajutorul pentru redobândirea Crimeii și altor teritorii pierdute în urma războaielor ruso-turce. Odată cu moartea Ecaterinei a II-a și urcarea pe tronul Rusiei a lui Pavel I (6.XI.1796), în raporturile ruso-otomane are loc o destindere a situației extrem de încordate ce se crease către anii 1795-1796, când Curtea de la St. Petersburg preconiza să înceapă un nou război cu Poarta. În plan politic, perioada cuprinsă între anii 1796-1798 poate fi apreciată ca o perioadă de apropiere între Imperiul Rus și cel Otoman, ce s-a finalizat prin semnarea Acordului de alianță ruso-turc de la 3 ianuarie 1799.

Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în 1801, considera că pentru Rusia este mai avantajos să aibă un vecin slab, precum era Turcia. Astfel, Alexandru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele lupte cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care nu se recuperase încă după Campania egipteană a lui Napoleon și avea temerile unor noi atacuri din partea francezilor, a dorit să-și asigure ajutorul rusesc în caz de o agresiune franceză.

În raporturile internaționale de la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus și Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la acea vreme: Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 și 1805. Tratatul de alianță ruso-turcă din 1805 conținea 15 articole de bază și 10 articole secrete. În tratat se proclama pacea, prietenia și buna înțelegere între Rusia și Turcia, care-și garantau reciproc integritatea posesiunilor lor și promiteau să acționeze de comun acord în toate aspectele legate de pacea și securitatea propriilor state (Art. 1 și 13).

Însă această alianța ruso-turcă s-a dovedit a fi una de scurtă durată. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.XII.1805), Turcia își reconsideră politica externă, preferând o apropiere de Franța învingătoare. În 1806, la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotența lui Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat o acută criză ruso-turcă, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.

Declanșarea Războiului ruso-turc în noiembrie 1806 nu s-a datorat Porții Otomane, chiar dacă și istoriografia sovietică, și cea rusă au susținut faptul că anume mazilirea domnilor fanarioți ai Țării Românești (Constantin Ypsilanti) și Moldovei (Alexandru Moruzi), în luna august 1806, la insistența Franței și fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Deoarece, conform Hatișerifului din 1802, se fixase durata domniei la 7 ani, precizându-se că domnii nu vor putea fi maziliți decât după constatarea vinovăției lor de puterea suzerană și de puterea protectoare. Acesta a fost însă doar un pretext pentru expansiunea țaristă, deoarece, încă la 3(15) octombrie 1806, Poarta, la insistența diplomației ruse, i-a restabilit în domnie pe principii greci anterior destituiți. Astfel, provocarea ostilităților ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergențele de neînlăturat, la acel moment, dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru țarism a confruntării intereselor Rusiei și Franței în sud-estul Europei, condiționată, la rândul său, de expansionismul țarismului rus și de modificarea raportului de forțe a marilor puteri pe întreg continentul european.

Rezumând cele expuse cu privire la situația Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul Războiului ruso-turc din 1806-1812 – vom menționa că cele două Principate în timpul războiului au fost în permanență factori importanți ai raporturilor internaționale, vizând alianțele politice și militare ale Rusiei, Austriei, Franței și ale altor state implicate. Războiul, declanșat la 10 (22) noiembrie 1806, desfășurat în patru perioade, a fost unul dezastruos pentru Principate. În acești șase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiții temporare, iar în armata țaristă s-au succedat șapte comandanți-șefi ai Armatei de la Dunăre (numită și „Moldavskaya armiya”), dintre care doi au fost comandanți interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-șef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace din luna mai 1812).

Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operațiuni militare – la Dunăre și în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomația secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808-1839) și al ambițiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.

Subliniem că la începutul secolului al XIX-lea, în perioada Războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-a produs internaționalizarea problemei Principatelor Române. Dacă pe parcursul secolului al XVIII-lea actorii principali ai disputei problemei Orientale erau Imperiul Otoman, Imperiul Țarist și Imperiul Habsburgic, la începutul secolului al XIX-lea în această dispută s-au mai implicat Franța și Anglia, iar problema Principatelor s-a transformat din una regională în una internațională. În țesătura combinațiilor politice și a duelurilor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea, Principatele figurau ca niște piese de șah la masa tratativelor diplomatice, fiind amenințate cu anexarea totală sau parțială, sau proiectate ca obiecte de schimb în combinațiile teritoriale ale marilor puteri care gestionau problema Orientală. Schimbarea radicală a atitudinii Cabinetului de la Petersburg față de Principatele Române a fost determinată de tratatele ruso-franceze semnate la 25 iunie (7 iulie) 1807, la Tilsit, unde în mod tacit s-au delimitat sferele de influență în Europa între Rusia și Franța.

Curtea imperială rusă însă nu doar că refuzase să evacueze Principatele, conform prevederilor acestor tratate, ci a și pretins noi achiziții teritoriale din contul părții europene a Imperiului Otoman, pe care conta să le obțină cu acceptul lui Napoleon. Către sfârșitul anului 1807- începutul lui 1808, s-a definitivat proiectul maximum al cerințelor teritoriale în Europa de Sud-Est: anexarea Basarabiei (Bugeacului), Moldovei și Valahiei, cu fixarea hotarului pe Dunăre; această prevedere constituind condiția sine qua non pentru inițierea negocierilor de pace ruso-turce.

Sub presiunea factorilor externi, principalul dintre aceștia fiind pericolul iminent al războiului cu Franța, Cabinetul de la Petersburg a fost constrâns să-și tempereze pretențiile. În iunie 1811, rușii au vrut să anexeze întreaga Moldovă, cu fixarea hotarului pe Siret. Condiția a fost respinsă categoric de către sultanul otoman. La începutul lunii octombrie 1811, marele vizir Ahmed-Pașa era gata să cedeze Hotinul și propunea ca noul hotar să fie stabilit pe râurile Bâc și Kunduk (Cogâlnic)4. Până la urmă s-a acceptat formula de compromis, pe care marele vizir i-a declarat-o lui M. I. Kutuzov încă la sfârșitul anului 1811: „Vă dau Prutul și nimic mai mult! Prutul sau războiul!”5

În ajunul semnării Păcii de la București, Sublima Poartă se afla sub presiune atât din partea dușmanului său Rusia, cât și din partea aliaților Franța, Marea Britanie și chiar din partea țărilor neutre, cum ar fi fost Suedia, deoarece Marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman în tabăra lor, în vederea unui inevitabil Război franco-rus (declanșat în iunie 1812), conflict ce urma să hotărască destinul continentului european6. În urma unui șir întreg de premise, printre care și cea a factorului fanariot, negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16/28 mai 1812 (la Hanul lui Manuc Bei din București), a Tratatului de pace ruso-turc. Astfel, Moldova de la est de Prut (teritoriul Țării Moldovei dintre Prut și Nistru cuprindea 45 630 km2) este anexată Rusiei țariste.

Destinul istoric al Principatelor Române în perioadă hotărâtoare din cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost pus totalmente la discreția marilor puteri, care disputau spinoasa problemă Orientală, iar una dintre consecințe a fost, la acel moment, cotropirea unei părți considerabile din teritoriul Țării Moldovei (48%). „Moldova, tăiată de Basarabia prin granița rusă, se micșorase așa de mult, încât la Iași se zămislise ideea despre alipirea la ea a încă patru județe din Muntenia, pentru stabilirea echilibrului între ambele provincii”.

După încheierea păcii, Zilot Românul vine cu următoarea constatare: „Așadar, fără zăbavă, fu silit de încheie pacea, cu darea Basarabiei și a părții Moldovei până la apa Prutului să și iscăliră tractaturile (…) rămânând Țara Valahiei și Moldovei până în Prut tot cum au fost mai înainte, adică cu pravilile și priveleghiurile lor și cu domni orânduiți de la Poartă și primiți și Rosiei...”7.

Ștefan serdarul alias Zilot Românul, cunoscut sub acest pseudonim, care înseamnă „Românul Zelos”8, a înfierat politica rusească de la 1812 la adresa românilor – atribuindu-i Ursului (moscalului) următoarea declarație spusă Mistrețului (românului):

„...Îți stricură iar și acum dintr-ale mele gheară,
Hotarul tău, dar izbândind asupra-acelor heară,
Eu nu-mi prefac vrerea ce am să pui laba pe tine.
Pe lângă pohta ce o am, uit facerea de bine.”9

 

Note:

1 Mehmet Mustafa A., Documente turceşti privind istoria României. Vol. II (1774-1791), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1983, p. 319-322 (Tratatul de pace dintre Imperiul Otoman și Austria); p. 320-322 (Convenția specială încheiată între Poarta Otomană și Austria).
2 Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Minerva, 1996, p. 189.
3 Ibidem.
4 М. И. Кутузов. Сборник документов. Т. III (1808–1812), Москва, Военное издательство, 1952, с. 651, 655.
5 Hurmuzaki, Documentele privitoare la istoria românilor / Culese de A. I. Odobescu, vol. III. Supl. 1 (1709–1812), Bucureşti, 1889, p. 368.
6 Vezi: Mischevca Vlad, Geneza problemei basarabene – 1812, Bucureşti, Editura Academiei Române – Brăila, Istros, 2016, p. 252-260.
7 Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, op. cit., p. 90-91.
8 Marcel-Dumitru Ciucă, Adevărata identitate a lui Zilot Românul, în „Manuscriptum”, anul XI (1980), nr. 3 (40), p. 167-173.
9 Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete, op. cit., p. 191.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog