Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Lăcrimioarele

Ion IACHIM

Alte articole de
Ion IACHIM
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

„Sunt visul unei nopți de vară,
trăit de sexe diferite.”

Ion Minulescu

Stau în fața oglinzii și îmi dreg umerii obrajilor cu puțină rumeneală, că mi-i fața prea palidă după noaptea nedormită. Și la propriu, și la figurat a fost o adevărată noapte walpurgică, cea din 30 aprilie spre 1 mai. A început cu o ciudată melancolie… am ieșit afară de una singură, ba nu, eram în trei: eu, cățelușa mea Luki și luna, la care priveam noi doi – eu și Luki.

Era o tristețe adâncă-adâncă. Luna își cobora razele în bernă, cățelușa privea când la mine, când la lună și tăcea înțelegătoare.

Treptat, razele lunii s-au stins. S-a așternut un întuneric de catran, dar, curios lucru, vedeam în totala negreață niște păsări, multe-multe, care fâlfâiau din aripi pe lângă mine. Erau rândunele-de-ploaie, doar că nu aveau coloritul lor obișnuit, cafeniu, ci erau negre ca abanosul. Și ciripeau sălbatic. Am simțit că în univers se dezlănțuiseră spiritele și vrăjitoarele… Concomitent cu fâlfâitul aripilor rândunelelor-de-ploaie a dat glas și Luki: urla lugubru. Am avut senzația că m-am transformat și eu în cățea, că mă voi trezi dimineața metamorfozată într-o cățea hidoasă, precum s-a trezit prefăcut într-o insectă personajul lui Kafka.

Dimineața coșmarurile s-au topit. Au rămas anxietățile, mă urmărea o stare de teamă nedeslușită.

Stau în fața oglinzii și mă fac bine. Trebuie să merg la demonstrația de 1 mai, unde vor fi colegii mei, profesorii, unde vor fi și studenții. Și el va fi acolo…

Îmi îmbrac shetlandul roșu, care mă prinde așa de bine, surâd în oglindă… pe cât de frumos, pe atât de provocator… și mă gândesc la el.

Mi s-a mai întâmplat, mai ales când eram mai tânără, ca studenții, unii, să se îndrăgostească de mine. Le sugeram sau le spuneam pe șleau să-și caute de treabă. Acum nu pot: îmi place rușinea lui, îmi place îndârjirea lui… E un copil frumos și încăpățânat…

Mai stau un pic în fața oglinzii, cât să mă admir – arăt destul de bine – apoi ies la sărbătoare. Merg cu troleibuzul ca să ajung în curtea universității, unde se formează coloanele. Intru în ograda masivă și-l văd de departe pe „filozoful meu”. Are picioare înalte, uscate, de cocostârc, și-i îmbrăcat în pantaloni lungi și strâmți. Dar s-a înnoit! Partea de sus a corpului a îmbrăcat-o într-o vestă de kevlar, fără mâneci, parcă s-ar fi pregătit să se ducă în ea la pescuit sau la vânat. Și, firește, nelipsita-i cravată galbenă, prinsă cu un ac de siguranță ce se termină cu o piatră de chihlimbar artificial. Îl salut în treacăt, aproape nepăsătoare, nu-i dau răgaz să mă importuneze cu atențiile sale. Prind privirile pline de foc ale ateistului. Acesta vorbește atât de pocit, precum îi este și mutra, dar nu-l resping în totalitate, rămâne a fi ultima șansă pentru mine, dacă voi decide să mă mărit. Cu un niais1. Schimbăm câteva vorbe, îi aud proverbialul „Șanti cum crezi mata?”, apoi trec cu salutul și felicitările cu ocazia marii sărbători a omenirii truditoare mai departe. Doamne sau tovarășe suntem mai puține, corpul nostru profesoral e alcătuit mai ales din domni-tovarăși. Iată că unul se apropie de mine, e Ștefan Merealbe. Acesta este divorțat de multă vreme și ar fi o șansă sigură pentru mine, dacă… dacă n-ar fi atât de straniu. Un sucit înveterat. E poporanist, e naționalist, de aceea e îmbrăcat într-o cămașă brodată, ca și folclorul pe care-l predă, un fel de ie de sex masculin. Aspectul său retro e cam în dezacord cu ochelarii Gucci pe care-i poartă. Ne salutăm cu amabilitate; cu el sunt aproape logodită, a mai rămas un fleac: să mă ceară în căsătorie.

El nu se vede.

Pornim în coloane pe strada Lenin, spre centrul capitalei. Mă amuză acest flaner2 politic și ridicol. Ajungem la o fostă biserică, o foarte frumoasă fostă, căreia i s-a retezat turnul ascuțit, prefăcând-o într-o clădire cu acoperișul plat, într-un club. Interesant e că englezii, de la care am împrumutat cuvântul, îl înțeleg în primul rând ca pe o bâtă, ciomag. În acest club este ciomăgită cultura… Deocamdată facem un mic popas și strigăm: „Trăiască!..”

Apoi mergem mai departe. Filozoful spune un banc. Un ziarist, care activa la un cotidian, lipsește mai mult de jumătate de zi de la serviciu. Ziarul trebuie trimis la tipografie, dar nu-i umplută pagina cu articolul celui lipsă. Într-un târziu, apare și el. Redactorul îl ia la înjurat: „Dumnezeii…” și așa mai departe. „Unde ai fost?!”. „Păi, am băut o sută de grame…”. Redactorul: „Și eu beau… uneori. Ce-i atât de greu s-o bei?!”. „Nu, este mai greu să-l găsești pe cel care să ți-o pună”.

Bărbații râd. Cel mai zgomotos – ateistul. I-a plăcut, mai ales, sudalma.

Ștefan Merealbe se vâră pe fir cu un catren „politic”:

„Caligula imperator

Și-a numit calul senator,

Ceaușescu, mai pedant,

Și-a făcut vaca savant!”.

Asistența nu știe cum să reacționeze: să râdă de român, care-i și oportunist, care a cerut de la Kosâghin tezaurul și parcă ar fi fost vorba și de Basarabia… sau să se supere: e vorba totuși de un Secretar general al unui Partid Comunist…

Îmi întorc discret capul. Mă uit la coloana noastră. El nu-i.

Când a apărut în fața mea cu un buchet uriaș de lăcrimioare, am crezut că am să am stop cardiac. „Vă felicit cu ocazia sărbătorii de primăvară!”, iar eu simțeam că mă prăbușesc printr-o breșă a spațiului, dar și a timpului, într-o altă dimensiune. Eram ca și femeia ceea din piesa lui Beckett, ce se scufunda în pământ. Doar că prăbușirea mea era fulgerătoare… Mi-am încordat voința, să nu dau dovadă de slăbiciune, simțeam o puternică amețeală și tremur, credeam că am să leșin. M-am străduit s-o fac pe mirata: „Se vând lăcrimioare în oraș?!” și mă simțeam ca un acrofob care-i aruncat de pe un pod înalt. El s-a întors supărat. Dar nu puteam să-i arăt, sub nicio formă, dragostea mea.

Acasă am plâns mult. Am luat medicamente pentru calmarea anxietății. M-am mai liniștit puțin, când un gând, ascuțit ca un pumnal, mi-a trecut prin minte: Ce am să fiu eu peste 20-25 de ani? O moluscă rece. Iar el un bărbat în floarea vârstei… Și voiam să alung această imagine cu molusca, însă ea stăruia și mă tachina până la demență. Unde mai pui că și alte gânduri defel luminoase au pus stăpânire pe ființa mea. Mă gândeam că dacă m-aș fi măritat până a fi studentă, atunci el ar fi putut să-mi fie fiu… Și-mi răsăreau frânturi dintr-o pagină de publicitate, recent citită: „Aș face cunoștință cu un tânăr necăsătorit, cumsecade, care ar avea vârsta de până la 20 de ani, pentru dragoste și, eventual, pentru căsătorie. Eu am 37 de ani, sunt plinuță. Junele cu cât e mai tânăr, cu atât mai bine”. Și erau indicate numerele de telefon ale doamnei plinuțe… Mă vedeam în ipostaza acestei… târfe. În același timp, eram conștientă: se întâmplă chiar destul de des fiziologie fără dragoste, dar dragoste împlinită, în afara trupescului, nu există. Sfântul Augustin, cât era el de sfânt, și tot a avut un fiu.

Mi-am zis să renunț la el, chiar și la gândul că aș fi putut să-l am, ca speranța să nu-mi mai strivească sufletul. Mi-am zis să-i drămuiesc cu acribie cunoștințele la limba franceză, ca să nu dau de bănuit nimănui că l-aș fi favorizat. Cu cât îmi impuneam mai multe stavile (și numele acesta al meu – Stăvilă…), cu atât mai rău mă simțeam. Căutam voluptatea renunțării și n-o găseam. Conștiința că aș putea comite un păcat îmi ciocănea întruna în cap, cum bate în ușă un drumeț timid, dar nevoit să fie insistent – n-are unde se adăposti într-o noapte geroasă de iarnă. Borges, mi se pare, afirma că prezența conștiinței îl face pe om nefericit.

Și eu eram cea mai nefericită femeie.

Apoi a venit seminarul cu tema Mon livre préféré.

L-am văzut pe culoar, purta o pălărie neagră, cu boruri largi de-o palmă. Deși îl prindea destul de bine, m-am mirat – nu-l mai văzusem cu un asemenea acoperemânt.

Aveam convingerea, o am și acum, că un text îl determină pe cititor, în cazul nostru pe student, să gândească. Știam că sunt și studenți care molfăie textul fără care cumva să se aprofundeze în conținutul lui, bănuiam însă că el nu face parte din categoria aceasta. Degrabă m-am ciocnit de judecățile sale profunde și… originale.

L-am invitat să răspundă cam al treilea sau al patrulea. La început citea de pe foaie propozițiile cam simple, dar într-o limbă franceză corectă. Ne spunea că lectura este o plăcere deosebită. Că e firesc ca scriitorii să citească – aceasta e pâinea lor. Dar nu doar ei citesc. Nu cunosc, spunea el, niciun om politic de succes care să nu fi citit. Și a exemplificat: De Gaulle, Churchill și… generalul Chiang Kai-Shec! Am rămas contrariată de acest ultim nume și eram gata să-l întreb ceva despre conducătorii noștri Brejnev, Bodiul, dar m-am oprit la timp: cu siguranță că mi-ar fi răspuns cu o frază scandaloasă, ce m-ar fi oripilat.

L-am întrebat: „Totuși care-i cartea dumneavoastră preferată?”, la care el mi-a răspuns: „Pot să vă spun care-i poetul meu preferat. Ion Minulescu”... A urmat o pauză lungă. Minulescu e un nume pomenit mai cu seamă peste Prut, iar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este ținut la index, de altfel ca și întreaga literatură din România. Apoi m-a năucit gândul că și eu îl iubeam pe acest poet, deși poeziile sale nu erau cartea mea de căpătâi. Pe urmă m-am gândit că în poezia lui Minulescu sunt cam mulți amanți, ce caută iubire adevărată. Am vrut să-l întreb: „Vă place cu adevărat sentimentalismul cam deșucheat, cam zgomotos al acestui… Villon al cafenelei?”, dar tot atunci mi-am amintit de pălăria sa cu boruri largi, ca a lui Minulescu, am aruncat o privire fugitivă spre capul său tuns cicero, am zâmbit în sinea mea și am zis cât se poate de liniștit: „Minulescu știa foarte bine franceza…”. „Știu, și eu am s-o învăț. Poate nu ca Minulescu, fiindcă nu prea am timp…”.

Dialogul nostru promitea să fie de lungă durată. I-am pus punct. „Așezați-vă, monsieur Vărzărescu”.

M-am gândit: cu romantismul acesta înflăcărat al lui, la sigur că scrie versuri și e tot numai iubire de sine. Când narcisismul creator îl va învinge pe narcisismul patogen din el, atunci Alistar Vărzărescu va deveni fie savant, fie poet.

L-am visat. Era un amourex passionné3. Îmi cuprindea tâmplele cu palmele sale, parcă ar fi ținut un potir de aur și își apropia gura de gura mea inspirându-mi dragostea, dorințele, strigătul meu de femeie coaptă.

Când m-am trezit, mi-am zis că e prea rușinos visul – o profesoară sărutată de un student – că mă transform într-o nerușinată Marguerite Duras4, care, în timp ce datele ei fizice se minimalizau, își sporea monstruos amoralitatea. Cel puțin egoismul ei de megalomană a fost satisfăcut: a scris scandalosul L’ Amant de la Chine du Nord5, pe când eu, în afară de niște lecții reușite, zic unii, n-am realizat nimic… Auzeam, estompat, Romanța cheii de Ion Minulescu:

„Căci pe cea din urmă treaptă,

Ca-ntr-o carte înțeleaptă,

Am citit în fundul cupei

Naufragiul ce m-așteaptă!...”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog