Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

PROFILURI LITERARE EUROPENE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

REGISTRU ACTUAL

CRITICĂ. ESEU

POESIS

INSTANTANEU

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

DESTINE

STAREA DE VEGHE

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

INTERFERENŢE

AD LITTERAM

RESTITUTIO

IN MEMORIAM ANATOL CIOBANU

SINTAXĂ

LOGIC ȘI ANALOGIC ÎN COMUNICARE

RECITIREA CLASICILOR

TEXTE SACRE

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

Despre profesorul meu de farmacologie

Andrei Adrian TICĂ

Alte articole de
Andrei Adrian TICĂ
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Abia terminasem primii doi ani de Medicină, doi ani „de coşmar”, în care mă întrebasem de mii de ori de ce am dat la facultatea asta, unde îmi omor mintea cu toate oasele, muşchii, nervii, bacteriile şi organitele celulare. Intrasem, în sfârşit, în spital. Venea o boare de medicină aşa cum mi‑o imaginam eu. Scăpasem de tot? Nu! În anul trei se preda atunci, ca şi acum, Farmacologia. La fel de aridă! M‑am dus la primul curs de Farmacologie, obligat, forţat (atunci se făcea prezenţa şi la cursuri), m‑am aşezat resemnat în bancă, gândindu‑mă că vor urma, iaraşi, două ore de scris şi de plictiseală. Peste cinci minute a intrat, pe atunci, Domnul conferenţiar universitar dr. Victor Voicu. Jovial! „Prea jovial”, m‑am gândit eu, pentru disciplina pe care o preda. Prima surpriză care mi‑a desfăcut un strop pleoapele: venise fără catalog! „Minunat, mi‑am zis, poate o mai răresc cu prezenţa la cursul acesta”. A început cursul: treptat, treptat, ca într‑o poveste frumoasă pentru copii, noi, cei prezenţi în sală, am început să lăsăm somnul cu care venisem înzestraţi de acasă, să nu mai jucăm „x şi zero”, să nu ne mai uităm la frumoasele noastre colege şi să ascultăm... Au trecut două ore ca o secundă! Eram toţi uimiţi şi impresionaţi: „Ce curs!” Venisem la Facultatea de Medicină să învăţ să tratez oamenii şi eram fermecat de receptori şi mesageri celulari!... Asta după ce, repet, „îmi ajunseseră” primii doi ani...

…Şi cursurile se succedau! De la un loc „vânat” de toţi, în ultimele rânduri, unde orele de curs treceau mult mai uşor, ajunsesem să mă îngrămădesc în primele rânduri, poate nu atât ca să nu pierd nimic din ce se prezenta, cât, mai ales, să studiez arta de a preda, o artă dusă către perfecţiune! Să predai ceva extrem de arid şi să faci un amfiteatru să vibreze este o calitate extrem de rară! Aceasta înseamnă un mare dascăl! Abia peste 5 ani, când am ajuns de cealaltă parte a catedrei, am realizat că fiecare frază era rodul unui mare talent, dar şi al unei imense strădanii să pară atât de „natural” şi de spontan. Totul părea simplu şi frumos!... Ceea ce s‑a dovedit, atunci când m‑am apucat realmente să învăţ (evident că în sesiune, ca orice student respectabil), cu totul fals! Era un munte de informaţie, majoritatea extrem de aridă, dar care sunase în prezentările profesorului Victor Voicu „extrem de simplu” şi, poate şi mai ciudat, extrem de atrăgător! Nu era deloc!

A urmat sesiunea din iunie, în care Farmacologia era, atunci, examen de an. Mai mult, era de notorietate faptul că examenul cu Profesorul Victor Voicu era o mare piatră de încercare în facultate, inclusiv copii ai unor cadre didactice de marcă din instituţie realizaseră, pe pielea lor, acest fapt... Recunosc că, în acel an, pentru prima dată, am profitat de faptul că eram şef de serie şi puteam să am un „oarecare avantaj” în ceea ce privea programarea examenelor şi am pus Farmacologia primul examen. Îmi amintesc exact: 3 iunie 1987. Am învăţat 23 de zile. Niciodată nu am „pierdut” mai multe zile pentru un examen. Am tras cele trei subiecte şi am răspuns. Au urmat trei întrebări. Eu am fost foarte mulţumit! Învăţasem mult şi îi dovedisem profesorului Victor Voicu că sunt bun! Chiar începuse să‑mi placă Farmacologia! Dar Domnia Sa a clătinat uşor din cap şi, zâmbind cu subînţeles, a conchis: „Azi e o zi frumoasă! Ai nota 10!”. Cerul mi‑a căzut în cap! Am mers acasă şi mi‑am promis că, dacă voi mai avea ocazia, voi încerca să‑mi îmbunătăţesc imaginea în faţa Profesorului! Pentru că, aşa cum am susţinut mereu, fără să mă ascund, cu inconvenienţe majore uneori: Profesorul Victor Voicu a fost ultimul meu mare profesor al Facultăţii noastre de Medicină.

A venit Revoluţia din 1989 şi sistemul a început să se deschidă. În 1991 terminam stagieratul. Nu ştiu cum, probabil că de Sus mi s‑a dat curajul şi l‑am întrebat pe dl conf. univ. dr. Victor Voicu dacă nu are nevoie de cineva la disciplina de Farmacologie. Aveam în faţă o personalitate uriaşă: un bărbat în jur de 50 de ani, impecabil ca atitudine şi ţinută, devenit între timp Profesor universitar la Facultatea de Medicină din Craiova, Profesor universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, general maior în Armata Română. Dar poate mult mai important era faptul că devenise şeful Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare al Forțelor Armate, adică şeful unei instituţii care avea o responsabilitate imensă pentru siguranţa României!

Emana putere şi autoritate, dar, paradoxal, în acelaşi timp, o amabilitate copleşitoare. M‑a întrebat: „Sigur vrei să vii la Farmacologie? Vrei să faci cercetare în laborator?”. Am răspuns afirmativ, iar concluzia Domniei Sale a fost: „Vorbim!”, ceea ce a însemnat că, în sesiunea imediat următoare, a scos la concurs un post de preparator la disciplina de Farmacologie, Facultatea de Medicină, atunci în cadrul Universităţii din Craiova. Odată intrat în colectivul disciplinei, am început să aflu din istoria acesteia. Totul a început în 1971, când un grup de tineri entuziaşti, extrem de valoroşi, au venit la Craiova să facă o şcoală de medicină. Mai toţi erau fie „prea valoroşi”, fie „elemente destabilizatoare” în viziunea Partidului (comunist), care nu executau întru totul ordinele mai marilor vremii, aşa că fuseseră „externalizaţi” din instituţiile de învăţământ superior din Bucureşti şi nu numai.

Profesorul Victor Voicu a „fabricat” laboratoarele de Farmacologie din Facultatea de Medicină de la „zero absolut” şi a început să facă cercetare şi la Craiova. Oricum făcea şi la Bucureşti, dar dorea „naşterea” unei şcoli de Farmacologie şi iniţierea unei activităţi de cercetare în acest domeniu şi la Craiova! Voia să facă mult mai mult decât i‑ar fi fost comod prin poziţia din cadrul Armatei Române. Mai mult, la început, fiind vânat de diferiţi „oameni de bine”, a fost reclamat că activează doar două zile în cadrul facultăţii noastre (restul zilelor aflându‑se în Bucureşti) şi este remunerat cu salariu întreg! Replica nu s‑a lăsat aşteptată: „Decât un salariu pentru cineva care nu face mai nimic, mai bine două salarii pentru cineva care face într‑adevăr ceva, în două locuri!”

Din cauza legislaţiei postdecembriste, pentru că devenise între timp profesor universitar la UMF „Carol Davila” din Bucuresti şi, totodată, general maior în Armata Română, nu a mai putut fi remunerat în cadrul Facultăţii de Medicină din Craiova. Aceasta nu l‑a împiedicat să continue, din 1990 până în anul 1995, să ţină cursurile de Farmacologie la toţi studenţii de anul III! Aceasta înseamnă pasiune de dascăl! Aceasta înseamnă menire de creator de şcoală!

De curând, la peste 25 de ani de la acea perioadă, a fost o discuţie legată de un proiect de colaborare între mine şi o instituţie de învăţământ superior medical din ţară şi s‑a luat în consideraţie o posibilă poziţie a mea de profesor asociat la respectiva instituţie, pentru a legifera colaborarea. Singura problemă a fost că trebuia să existe un contract de remunerare în ceea ce mă priveşte. Când am spus că nu doresc nici un ban, ci doar să facem „ceva constructiv”, atitudinea generală a fost: „Cine a mai văzut ca cineva să dorească să facă multe, foarte multe deplasări şi să muncească fără plată, aşa, din pasiune?” Probabil că s‑au gândit şi la un posibil examen psihologic...

Profesorul Victor Voicu a făcut toate acestea timp de peste 5 ani!

În anii care au urmat, fiind conducător de doctorat la Craiova, am avut ocazia să văd câţiva doctoranzi ai Domniei Sale aduşi de la Bucuresti şi să le audiez tezele de doctorat. Nu de puţine ori am auzit, „prin spate”: „Dacă mi‑o mai întorcea o dată (teza de doctorat...), îi dădeam foc şi renunţam!”

Pe mine m‑a acceptat la doctorat în anul 1995 şi am reuşit să susţin teza abia în 2002, după 7 ani! Am gustat şi eu din plin plăcerea de a scrie şi rescrie, şi rescrie, şi rescrie fiecare frază, fiecare cuvânt... Şi‑a ales întotdeauna la doctorat oameni promiţători (nu discut despre persoana mea), care au şi confirmat ulterior: unul a devenit Decanul Facultăţii de Farmacie din cadrul UMF „Carol Davila” din Bucureşti şi, ulterior, creatorul şi editorul şef al revistei „Farmacia”, unul – decanul Facultăţii de Farmacie din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, unul – directorul Spitalului Floreasca din Bucureşti, unul Directorul Institutului „Victor Babeş” din Bucureşti. Şi, cu toate astea, fiecare îşi rescrisese de un număr nedefinit de ori teza de doctorat. Profesorul Voicu a fost şi este un mare perfecţionist! Problema este că nu a înţeles că ceea ce făcea în dimineţile de sâmbătă (rezervate întotdeauna pentru studiu şi scris, în rest având un program infernal), alţii nu puteau să facă în mult mai mult timp.

Vorbeam adesea cu Profesorul Voicu, încercând să ajung să discutăm câte o problemă la Bucureşti şi urma, invariabil: „Să încercăm, dar vezi că mâine dimineaţa mă duc la Centru, apoi la Academie, la prânz mă întâlnesc cu... (evident, o personalitate), apoi sunt aşteptat la Guvern, seara mă duc la o recepţie la Parlament etc. Poimâine dimineaţa... (şi urma iarăşi un şir interminabil de întâlniri, şedinţe, cursuri etc). Deci, când vii exact?”. Întotdeauna am fost uluit când mai are timp de cercetare, de scris şi de publicat. Eu aveam din plin, dar publicam la un nivel care nu suporta comparaţie.

Poate cea mai elocventă dovadă a uriaşei personalităţi a profesorului Victor Voicu am avut‑o în anul 1995, când a organizat Conferinţa Naţională de Farmacologie în Bucureşti. Nu mai intrasem niciodată în Cercul Militar Naţional! Deosebit de frumos! Era prima dată când participam la un astfel de eveniment, parcă desprins din poveştile copilăriei: sala, oamenii, mesele, toate (după mine) perfecte, strălucitoare! Cei de acolo se ştiau între ei şi discutau amical, îşi trimiteau zâmbete etc. La un moment dat, conversaţiile s‑au întrerupt, iar întreaga atenţie s‑a întors către intrare, unde, jovial, ferm, zâmbitor şi cald, dar totodată emanând autoritate, sosise Profesorul Victor Voicu!... Şi toată seara aceea, parcă desprinsă dintr‑un climat de poveste, s‑a învârtit în juru-i!

În 2004 am devenit Şeful disciplinei de Farmacologie, Facultatea de Medicină, UMF din Craiova şi am încercat, împreună cu colegii mei, să organizăm al V‑lea Congres Naţional de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică, cu participare internaţională, la Călimăneşti‑Căciulata. A fost un real succes! Au fost circa 250 de participanţi, în condiţiile în care în România numărul farmacologilor era, atunci, în jur de 80! Cei prezenţi ne‑au felicitat şi ne‑au rugat să mai organizăm altul în curând. În cuvântul de încheiere, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a mulţumit participanţilor pentru efortul de a fi prezenţi şi ne‑a felicitat în mod cu totul deosebit pe organizatori pentru acel Congres! Dar nu a suflat nici o vorbă despre faptul că, în absenţa sponsorilor, Domnia Sa a rezolvat, „din umbră”, cea mai dificilă şi, poate, cea mai importantă parte a Congresului: finanţarea! A fost copleşitor să‑l ascult: o modestie exemplară alături de o fericire pură şi nestăpânită că cei „crescuţi” de Domnia Sa au realizat un lucru deosebit! Mult mai mult decât dacă l‑ar fi realizat personal!

... Cea mai puternică, gravă şi lungă campanie negativă la adresa Domniei Sale a fost declanşată de refuzul şi de lupta de a nu ceda ansamblul de clădiri ce aparţinuseră Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare ale Armatei din strada Rosetti! Clădirea, fiind extrem de valoroasă prin locaţie şi întindere, a reprezentat, în mod evident, o foarte importantă ţintă financiară. Luptându‑se cu morile de vânt, într‑o societate a cărei valoare permanentă şi unică este banul, a pierdut procesul. A pierdut procesul pentru Domnia Sa, dar puţini ştiu că, prin desfiinţarea Centrului, România a rămas complet lipsită de apărare împotriva oricărui atac biologic sau chimic! Domnul acad. prof. dr. Victor Voicu se lupta pentru România, iar politicienii, strict pentru bani! Au câştigat cei din urmă! Să ne ferească Dumnezeu de... Acum, în clădirea Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare al Armatei, cu rol vital în apărarea ţării, este scris: „Restaurant, Pub & Grill”... Asta nu înseamnă că, după toată campania negativă respectivă, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu „s‑a potolit”! Acum luptă pentru restituirea către Academia Română a altor clădiri şi bunuri! Nu pentru Domnia Sa, ci pentru Academia Română, pentru identitatea noastră culturală!

Pentru mine, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a fost, în mod constant, un simbol, o stea călăuzitoare. M‑a sfătuit, m‑a sprijinit, m‑a crescut! Toată activitatea mea academică i‑o datorez! Nu de puţine ori m‑a dojenit în felul unic al Domniei Sale: fără prea multe vorbe, doar din priviri. Aş fi preferat să intru în pământ, să mă certe în cel mai sever mod, dar să nu mă privească aşa...

După ce tatăl meu a început să mă călăuzească de Sus, Victor Voicu a devenit singurul meu părinte spiritual! Marele regret este că, în ciuda imensului sprijin oferit, nu m‑am putut ridica la nivelul la care şi prof. Voicu şi eu l‑am fi dorit, în special în ceea ce priveşte continuitatea de creator de şcoală şi de promovare a Farmacologiei, conform importanţei pe care o are în medicină!

În urmă cu câteva săptămâni, m‑am întâlnit cu o colegă de breaslă, în vârstă de 51 de ani, de asemenea fostă studentă a domnului acad. prof. dr. Victor Voicu, dar care a ales o cu totul altă specializare decât Farmacologia. Plimba primul ei copil, de 4 luni, şi la întrebarea mea, din politeţe: „Cum îl cheamă?”, mi‑a răspuns: „Victor, după numele Profesorului Victor Voicu, şi Andrei, după numele fiicei sale – Andreea!”. În plus, nu mai este nimic de zis...

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog