Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

PROFILURI LITERARE EUROPENE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

REGISTRU ACTUAL

CRITICĂ. ESEU

POESIS

INSTANTANEU

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

DESTINE

STAREA DE VEGHE

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

INTERFERENŢE

AD LITTERAM

RESTITUTIO

IN MEMORIAM ANATOL CIOBANU

SINTAXĂ

LOGIC ȘI ANALOGIC ÎN COMUNICARE

RECITIREA CLASICILOR

TEXTE SACRE

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Lupta pentru limba romănească de N. Iorga. Comentarii pe marginea unei cărți

Sanda-Maria ARDELEANU

Alte articole de
Sanda-Maria ARDELEANU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Am apreciat că avem cu toții ceva de învățat din cartea Lupta pentru limba românească de N. Iorga1, pe care s-a îngrijit să o publice foarte repede, imediat după desfășurarea evenimentelor asupra cărora vom zăbovi puțin2. O carte care se adresează fiecărui vorbitor în parte, locuitor al spațiului numit „limba română”.

Considerăm, din altă perspectivă, că experiența reeditării la Casa Editorială Demiurg a nu mai puțin de 14 titluri din opera savantului, în 18 volume, ne-a creat posibilitatea unei apropieri spirituale și unei mai bune înțelegeri a intențiilor lui Iorga chiar și față de această lucrare, generatoare de nesfârșite discuții. Avem în față trei variante: ediția princeps, din 1906, ediția lui Lucian Pricop, din 2016 (și am regretat mult faptul că nu am găsit ediția din 2017, despre care s-a anunțat că este revizuită și adăugită) și ediția noastră, 2019, pe care v-o prezint astăzi în premieră. În afara ediției Lucian Pricop, a cărei prefață oferă o doctă perspectivă, absolut necesară mai ales prin excursul referitor la cadrul ce ține de istoria lingvisticii românești, se mai cuvine menționat articolul lui Teodor Colesnic, publicat în „Philologia” din 2018,3 al cărui merit este de a comenta aspectele de istoria limbii române după ediția originală.

Reamintim faptul că, în martie 1906, la București s-au desfășurat mișcări studențești de mică amploare, ce protestau împotriva prezentării pieselor de teatru în limba franceză la Teatrul Național și față de promovarea unei limbi străine, franceza, în dauna limbii naționale, termen pe care Iorga îl va folosi în mod prioritar. Evenimentele care au generat scrierea și publicarea cărții la care facem referire au fost următoarele: ziarele locale anunță, la început de martie 1906, prezentarea unor piese de teatru în limba franceză și a unor conferințe în aceeași limbă, ziare care folosesc ortografia franceză. N. Iorga ia atitudine: cere publicului, prin ziarul „Epoca”, să nu participe la prezentarea unei piese în limba franceză, promovată de însăși sora lui Alexandru Marghiloman, fost ministru de externe între 1900 și 1901.

La 12 și 13 martie, N. Iorga va conferenția, pe holurile Universității din București, unde era profesor, la sala „Eintracht”, mai târziu la „Dacia”, pe tema Despre drepturile limbii naționale în statul modern, cu referire specială la limba română și pe tema rolului limbii în păstrarea ființei naționale, susținând renunțarea la folosirea francezei în mod exagerat. Trezind entuziasmul studenților, aceștia au împiedicat susținerea conferinței în limba franceză. Intervenția poliției și a armatei a degenerat în violențe, iar unii studenți au fost bătuți. În O viață de om așa cum a fost (ediția 1934, vol. II: Lupta, p. 31-32), savantul avea să noteze: „... la 1906, ideile mele m-au scos și în stradă contra păpușeriei străine, de modă superficială, care era periculoasă pentru cultura noastră, încă așa de gingaș tânără, dar care-mi părea nu mai puțin periculoasă și pentru prestigiul civilisației francese, celei adevărate...”.

Pe acest subiect devenit incendiar și pe fondul unei susțineri extraordinare a intelectualității românești, Iorga va conferenția la Craiova, la Iași, unde va avea loc o „grandioasă manifestare”, după mărturia lui Barbu Theodorescu (p. 44), din nou Craiova, Galați, Botoșani, Giurgiu, Câmpulung, Alexandria, Roman, Bacău, Fălticeni, Tulcea, Sibiu. Această primă perioadă a anului este marcată de conferințe pe tema statutului limbii române și mai puțin pe publicare și interpretare de document istoric, așa cum ne obișnuise savantul. Întrucât entuziasmul public pentru reașezarea limbii române pe locul ei firesc în viața românimii era atât de mare, iar autoritățile se gândeau chiar la arestarea „instigatorului”, despre care se spunea că ar fi putut da jos guvernul dacă ar fi dorit, a intervenit o stare se efervesență împotriva folosirii abuzive a limbii franceze în dauna limbii române, pe care autorul a numit-o „luptă”. După părerea lui Lucian Pricop, faptele au fost exagerate, iar pentru Iorga evenimentele au constituit „trambuline în lumea politicii”3. În lucrarea de față, ne rezumăm doar la aceste câteva sublinieri factuale.

Și acum, poate, vă veţi pune întrebarea: dacă încă există pe piață ediția Lucian Pricop și de ce Demiurg a procedat la reeditarea cărții lui Iorga? Răspunsul nu poate fi singular, iar auditoriul deja cunoaște o parte dintre posibilele răspunsuri. Mai întâi, cartea lui Iorga este, ca toate cărțile sale, cu plusuri și minusuri, o carte încă valabilă, modernă, ce conţine nenumărate achiziții culturale, mai mult, necesară cititorului contemporan. Apoi, autorul oferă, în orice limbă și pe orice temă abordată, adevărate modele de artă discursivă. În fine, fiecare îngrijitor de ediție imprimă operei originale propria amprentă, reușind sau nu, după cum va stabili însuși cititorul, să ofere o reeditare mai mult sau mai puțin bine realizată.

Vorbim, în consecinţă, despre o carte a cărei valabilitate e indubitabilă și pe care o considerăm cu convingere, mult prea puțin cunoscută pentru meritele sale. Nici argumentarea iorghiană, nici logica autorului nu pot fi puse la îndoială. Ceea ce vrem să subliniem însă este faptul că, în ciuda trecerii vremii, Lupta pentru limba romănească a lui N. Iorga este o carte extraordinar de frumos scrisă și bine ierarhizată, așa cum menționa Lucian Pricop, este un corp de hipertexte, din care vom da numai două citate elocvente.

„Dar în nicio alcătuire nu se poate întrupa mai deplin şi mai frumos sufletul unui neam decât în limbă. Limba cuprinde într-o formă înţeleasă veşnic de toţi, întrebuinţată necontenit de toţi, întreaga viaţă, timp de secole întregi, timp de mii de ani uneori, a poporului aceluia. Limba pe care o vorbim acuma nu este numai limba românească de astăzi, nu este ceva fixat acuma de gramatici, pe care oamenii să-l întrebuinţeze după normele ce se află în aceste gramatici; ea este fiinţa vie care ni vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor cari au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea acestui suprem product sufletesc care este limba”

sau:

„D-lor, din împrejurări pe care nu le judec, dar pe care le constat cu regret, o parte din poporul românesc nu întrebuinţează limba romănească , nu o întrebuinţează niciodată în conversaţiunile dintre ei, nu o întrebuinţează nu numai în aceste conversaţii dintre ei, dar nici când vin în contact cu alţi cetăţeni, cari au alte sentimente decât dânşii. Nu o întrebuinţează în presa pe care o scriu şi pe care o cetesc mai mult, căci în România există două foi francese: «Independenţa» şi «La Roumanie», care nu sunt pentru străinii ce ar vrea să afle rostul nostru, ci mai ales pentru acei români cari nu pot să-şi spurce ochii cetind romăneşte.”

Nu putem cumpăni cât a exagerat N. Iorga cu „franțuzirea” epocii și cât a contat mișcarea iorghiană ca „trambulină politică” pentru autor. Pentru primul aspect încă nu avem o cercetare temeinică sub aspectul „franțuzirii” presei timpului (raportul articolelor în franceză și română, ponderea ortografiei etc.), a conferințelor epocii, a onomasticii vremii, dar credem că nu puțini români se numeau atunci Jean sau chiar Napoleon, ori Hélène, în socializare etc. Literatura vremii indică doar aspecte palide. Că limba franceză era încă limba diplomatică a Europei o recunoaște autorul. Că snobii vremii vorbeau franceza nu poate fi negat, dar nici generalizat.

Dacă studiem puțin indicele general al ediției noastre (2019), vom constata că nume sonore ale literaturii și istoriografiei, ale culturii românești din momentul 1906, inclusiv politicieni din spațiile românești și din străinătate, cum ar fi (enumerăm aleatoriu): Al. Vaida-Voevod, Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Sextil Pușcariu, docent la Universitatea din Viena, Constantin Kirițescu, Elena Farago, I. A. Bassarabescu, A. C. Cuza), dar și nume mai puțin sonore (elevi, studenți, profesori secundari ș.a.), grupuri și instituții in corpore, cu toții au susținut sub semnătură mișcarea iorghiană împotriva folosirii excesive a limbii franceze în dauna limbii române. Susținerea social-intelectuală a fenomenului fiind extrem de amplă, este greu de crezut că „franțuzirea” nu a avut amploare. Ea rămâne a fi studiată începând, desigur, cu teza de doctorat a lui Pompiliu Eliade și, poate, chiar mai dinainte.

Revenons à nos moutons, cum ar spune însuși N. Iorga, de altfel un francofilofon recunoscut atunci pe plan internațional: nu ar trebui să ne amintim oare că, în zilele noastre, nevorbind franceza în viața de zi cu zi, vorbim din ce în ce mai mult cool? Francezii protestau de prin anii ’60 și ’80 împotriva invaziei de anglicisme și împotriva alterării limbii naționale, – căci „limba este o comoară”, ne-o spuneau lingviștii români ai momentului 1906, ne-o spunea Iorga, ne-o spun mai recent René Etiemble, în Parlez vous franglais?, și Henriette Walter, în admirabila carte premiată de Academia Nemuritorilor, Limba franceză în timp și spațiu, – așa cum studențimea protestase în Piața Teatrului Național, în 1906.

Analiza celui mai mic text din orice emisiune TV conduce inexorabil către constatarea că astăzi nu franceza, ci romgleza devine acaparatoare și sufocantă, și ne întoarcem de unde am pornit: fiecare dintre noi decide, după propria-i convingere, asemeni lui N. Iorga și studențimii din 1906, dacă, în fiecare aserțiune emisă și în mod public, luptă sau nu pentru „limba romănească”.

 

Note:

1 N. Iorga, Lupta pentru limba românească. Acte şi lămuriri privitoare la faptele din martie 1906, ediţie în grijă de Sanda-Maria Ardeleanu și Alexandrina Ioniţă, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, indice general de Alexandrina Ioniţă, 2019.
2 N. Iorga, Lupta pentru limba romănească. Acte și lămuriri privitoare la faptele din martie 1906, București, Minerva, 1906, 155 p.
3 Teodor Colesnic, Unele reflecții ale lui Nicolae Iorga despre limba națională, în „Philologia”, LX (3-4), Secțiunea „Probleme de limbă în interpretarea clasicilor”, p. 3-8. Disponibil: www.diacronia.ro/ro/A28160.
4 N. Iorga, Lupta pentru limba română, ediția L. Pricop, p. 30.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog