Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

Filosofia limbajului

Klaas WILLEMS

Alte articole de
Klaas WILLEMS
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

1. Introducere

Orice încercare de a oferi, în mod rezonabil, o privire de ansamblu cuprinzătoare asupra filosofiei limbajului (în continuare: FL) se confruntă cu problema că termenul nu se referă la o arie de cercetare bine definită şi, cu atât mai puţin, la o disciplină unitară. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea termenul FL şi echivalenţii săi din alte limbi şi-au câştigat o acceptare generală în sfera studierii limbajului, însă rădăcinile FL pot fi descoperite cu mult înainte. Desemnări precum filosofie lingvistică, filosofie analitică şi filosofie a lingvisticii fac trimitere, mai degrabă, la diverse abordări din cadrul domeniului vast al FL, decât să deosebească subdiscipline clar delimitate (Trabant, ed. 1995). Prin urmare, în acest articol voi distinge între o FL luată în sens strict, o FL luată în sens larg şi o FL întrebuinţată în accepţia sa cea mai generală. Scopul articolului este acela de a explora FL şi numeroasele sale ramificaţii în cea mai succintă formă posibilă, dintr-o perspectivă istoriografică. Din lipsă de spaţiu, interesul se va îndrepta asupra celor mai importanţi savanţi occidentali, lăsând deoparte opera multora, care s-ar fi cuvenit şi ei să fie luaţi în discuţie într-o dare de seamă cuprinzătoare.

 

2. Filosofia limbajului în sens strict

FL în sens strict este investigaţia filosofică având ca ţintă esenţa limbajului natural, rolul său în cogniţia, comportamentul şi cultura omului, funcţiile sale vădite în felul în care fiinţele omeneşti interacţionează unele cu altele şi statutul său în raport cu realitatea. Istoriceşte vorbind, această înţelegere a FL derivă din Antichitatea Greacă şi coincide cu începuturile studiului occidental al limbajului în general. În orice caz, este important să remarcăm că noţiunea modernă de «limbă» ca sistem abstract (adică în accepţie saussuriană) le este necunoscută filosofilor antici, ale căror interese gravitează în jurul ‘vorbirii’, ca parole, în accepţia lui Saussure.

 

2.1. Din Antichitate până în Evul Mediu

Una dintre întrebările relevante ridicate de presocratici (Heraclit, Parmenide, sofiştii, printre alţii) este cea despre justeţea enunţurilor şi a cuvintelor. O chestiune proeminentă este relaţia dintre vorbire/limbă şi atotcuprinzătorul lógos, principiul fundamental care guvernează universul, incluzând gândirea şi limbajul. Aici se găsesc rădăcinile disputei legate de ‘originea limbajului’ care străbate istoria FL din Antichitate până în secolul al XIX-lea. Cele două concepţii opuse, care au dominat discuţia timpurie, sunt desemnate prin termenii phýsei (limbajul a luat naştere ‘de la natură’) şi thései sau nómoi (limbajul este ‘convenţional’). Cu dialogul Cratylos al lui Platon, FL intră într-o nouă etapă. Se acordă atenţie chestiunilor empirice privitoare la forma lingvistică şi la sens1, iar ipoteza că nu doar enunţurile, ci şi cuvintele sunt adevărate sau false ajunge într-un punct mort, care va fi depăşit, în cele din urmă, prin distincţia făcută de Aristotel (în De interpretatione, de pildă) între sensul cuvintelor şi adevărul (sau falsitatea) discursului (cf. Coseriu 2003; 2015, Borsche et al. 1995, De Rijk 2002, De Cuypere/Willems 2008). În perioada următoare, studiul empiric al limbajului (gramatica şi stilistica, în special) se consolidează prin opera stoicilor, a lui Dionysius Thrax, Apollonius Dyscolus, Varro şi a altora.

Dezvoltarea lingvisticii din FL este tipică pentru tradiţia greco-romană. O atare ordine nu este însă universală. În India, de exemplu, lingvistica descriptivă s-a născut cu câteva secole înainte de Panini (sec. V î.Hr.) în vremuri anterioare apariţiei scrierii, şi abia câteva secole mai târziu a început tradiţia indiană a FL. Întâmplător, această tradiţie nu a exercitat vreo influenţă asupra tradiţiei greco-romane. Printre cele mai importante faze ale dezvoltării FL în Occident se numără scrierile lui Augustin şi ale scolasticilor din Evul Mediu. Contribuţia celor din urmă (Abelard, Thoma d’Aquino, Thomas din Erfurt, William Ockham, printre alţii) este în mod particular semnificativă. Deşi, judecată după standardele moderne, opera lor este inegală, fiind puternic afectată de preocupări religioase, totuşi discuţia scolastică despre universaliile din gândire şi limbaj (realism vs nominalism vs conceptualism), modurile de semnificare (grammatica speculativa), logica şi, cel mai important lucru, teoria „supoziţiilor” (bazată, inter alia, pe distincţia dintre significatio, suppositio şi appellatio, cf. Verburg 1998, Pinborg 1972) reflectă invariabil un mare interes pentru problemele sensului şi ale conceptualizării. Din acel moment, sensul rămâne o chestiune-cheie în istoria FL.

 

2.2. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea

O schimbare decisivă s-a petrecut în secolul al XVII-lea ca urmare a controversei dintre empirişti ca F. Bacon, Berkeley şi Hume şi raţionalişti ca Descartes şi Leibniz. Ambele tabere prezintă argumente care se adună într-o critică sistematică a limbajului (Cloeren/Gründer 1995). Deşi aceste argumente atestă importanţa atribuită limbajului natural în raport cu cogniţia umană (care va deveni ţelul capital al unor filosofi din secolul al XVIII-lea, precum Condillac şi Herder), limbajul nu se află la mare cinste în niciuna dintre teoriile cunoaşterii. Limbajul este considerat mai curând o sursă a sofismelor şi a erorilor, împiedicând raţionarea clară, neprejudiciată şi căutarea ştiinţifică a adevărului. Nutrită de viziunea empiristă influentă a lui Locke, potrivit căreia limbajul este, în mod primordial, instrument al comunicării, tradiţia criticării limbajului pentru pretinsele sale defecte va deveni un curent subteran infiltrat peste tot în FL, mai ales în mediul vorbitor de limbă engleză. Proiectul raţionalist al acelei characteristica universalis, aşa cum a fost dezvoltat de Leibniz, de pildă, reflectă credinţa că obiectele cogniţiei umane pot fi ordonate într-un mod universal, care omite trăsăturile semantice ale limbilor particulare. Oricum, cea mai importantă contribuţie a lui Leibniz la FL se găseşte în răspunsul detaliat pe care el l-a dat celebrei cărţi a lui Locke, Essay Concerning Human Understanding [„Eseu asupra intelectului omenesc”].

 

2.3. Secolul al XIX-lea: Wilhelm von Humboldt

Separat de Vico, a cărui operă a rămas în mare măsură neremarcată în propria-i epocă, W. von Humboldt a fost un fruntaş al orientării care se opunea viziunii empiriste şi raţionaliste conform căreia limbajul depinde de gândire (fie aceasta empirică sau înnăscută) şi este doar un instrument adiţional de comunicare. Pentru Humboldt, limbajul nu este altceva decât ‘organul’care modelează gândirea. El merge dincolo de observaţiile din lucrările lui Hamann şi Herder (cum este, de pildă, opera inspiratoare a celui din urmă, Abhandlung über den Ursprung der Sprache [„Tratat despre originea limbajului”]) şi consideră FL şi studierea limbajului în general ca parte a antropologiei culturale. Chiar dacă o atare viziune nu a avut ecou în vremea sa, ea se va dovedi un factor care va avea o contribuţie majoră la dezvoltarea lingvisticii din secolul al XX-lea, îndeosebi prin opera lui Boas, Sapir, Bloomfield, Coşeriu şi – cu anumite rezerve – Chomsky. Scrierile întinse ale lui Humboldt reprezintă, cu temei, realizarea de vârf a FL în sens strict. În acest scop, ele acoperă cel mai larg spectru de probleme de până acum, dintre care următoarele merită o menţiune specială: istoricitatea fundamentală a limbajului, a cărei existenţă adevărată se vădeşte în dialog; concepţia privind limbajul ca enérgeia, o activitate şi o formă de cunoaştere umană cu totul unică, şi rolul central al creativităţii lingvistice; varietatea esenţială în cadrul limbilor lumii, ce şi-a găsit expresia în teoria „formei interne” [„innere Form”] a lui Humboldt, şi viziunea conform căreia fiecare limbă trebuie să fie studiată asemeni unui individ cu un „Charakter” specific, ilustrând o „Weltansicht”; relaţia dintre substanţă şi formă în limbaj, pe care Humboldt o tratează în dreptul ‘articulării’; credinţa că vorbitul unei limbi se sprijină simultan pe repetiţie şi pe reînnoire; limbajul ca organism (în sens metaforic) structurat în mod sistematic şi rolul întemeietor al analogiei; definiţia semnului lingvistic în opoziţie cu simplele semne convenţionale, pe de o parte, şi cu imaginile, pe de altă parte, ceea ce îi permite lui Humboldt să justifice gama largă de funcţii pe care le pot avea cuvintele, inclusiv iconicitatea (cf. Borsche 1981, Trabant 1986, Di Cesare 1998). Humboldt nu doar că abordează istoria filosofiei (de ex., Aristotel şi Kant), ci şi elaborează ideile sale pe baza cercetării empirice extinse a unei pletore de limbi şi argumentează că acestea trebuie să fie analizate pentru meritul lor propriu. În fine, Humboldt este amintit ocazional în conexiune cu teoria relativităţii lingvistice din secolul al XX-lea (Whorf), care susţine că deprinderile lingvistice modelează înţelegerea. În orice caz, pentru Whorf limbajul se bazează pe „modele de referinţă” împărtăşite şi, de vreme ce el nu este preocupat de limbajul văzut ca enérgeia şi condiţie a cogniţiei, contribuţiile celor doi savanţi la FL nu ar trebui amestecate.

Răspândirea influenţei lui Humboldt asupra FL a fost limitată multă vreme, în ciuda eforturilor anumitor interpreţi din secolul al XIX-lea (de ex., Steinthal). Acelaşi lucru este valabil şi pentru cele câteva remarci, puternic idealiste, referitoare la limbaj şi semne formulate de Hegel. FL lui Schleiermacher a avut mai mult succes, îndeosebi datorită faptului că a fost primită favorabil în rândul cercetătorilor care se îndeletniceau cu studiile literare (Frank 2001). Autori precum Marty şi Wundt discută chestiuni de FL în spiritul paradigmei psihologice dominante din vremea lor. În ansamblu, cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează printr-un declin treptat a FL în sens strict, aceasta cu atât mai mult cu cât studiul înfloritor al limbajului se desfăşoară în spiritul unui pozitivism gălăgios, pentru care stau mărturie lingvistica comparativ-istorică şi cea neogramatică.

 

2.4. Secolul al XX-lea

În secolul al XX-lea, o multitudine de dezvoltări contribuie la o expansiune şi o diversificare semnificative în cadrul domeniului FL (cf. Dascal et al. 1992-1996 pentru o serie de lucrări succinte despre subiecte şi perspective variate). Cea mai evidentă dezvoltare este, negreşit, tendinţa înspre două concepţii diferite asupra FL, care devin din ce în ce mai separate una de alta, adică una continentală şi o alta anglo-americană.

Pe de o parte, chestiunile urmărite de FL în accepţie strictă continuă să fie abordate de Husserl, Heidegger, Cassirer, Croce, Gadamer, Pos, Merleau-Ponty şi Derrida, printre alţii. Opera lor – despre lipsa de sens a limbajului în societate, despre natura simbolică şi semiotică a semnelor lingvistice, despre relaţia dintre limbaj şi literatură, limbaj şi cunoaştere, limbaj şi ştiinţă etc. – este progresiv configurată de o înţelegere istorică a disciplinei însăşi. Acest interes hrăneşte o conştientizare acută cu privire la locul FL în contextul ştiinţelor umaniste ca un întreg (cf. Schmitter 1987 şi urm.). Totuşi, impactul acestei orientări în FL din secolul al XX-lea nu este uniform. Cassirer (1994 [1923]) reprezintă o poziţie kantiană, idealistă, în care limbajul este abordat dintr-un punct de vedere ancorat în semiotică şi antropologie culturală. Deşi limbajul natural este privit doar ca una dintre multe alte „forme simbolice” prin care omul îşi creează şi structurează propriul univers (alături de mituri, arte, ştiinţe etc.), el se evidenţiază ca un pivot în modul în care exprimă sinteza dintre individual/particular şi general. Din această perspectivă, sensurile şi structurile lingvistice nu sunt un obstacol, ci, din contră, sunt chiar precondiţia de a face comunicabilă în oricare limbă orice experienţă sau cogniţie, şi aceasta nu pentru că ar exista o realitate extralingvistică împărtăşită, ci graţie esenţei limbii în sine. Invers, Heidegger, Gadamer şi adepţii lor argumentează că limbajul este parte a ontologiei şi, prin urmare, este nesupus analizei obiective ori evaluării. Potrivit acestei viziuni, FL echivalează cel mai bine cu o înţelegere hermeneutică a ceea ce o limbă realizează prin actele de vorbire executate de vorbitorii săi (Gadamer 1960/1990). Discursul (vorbitul, ascultatul şi tăcutul) coincide finalmente cu modul de a fi al celor angajaţi în el, şi a înţelege ceea ce este într-adevăr limbajul presupune conştientizarea intuitivă şi comprehensiunea prezenţei sale imediate în discurs. Interesant este că, spre deosebire de Heidegger şi Gadamer, Cassirer dovedeşte o cunoaştere aprofundată a descoperirilor lingvisticii moderne (a structuralismului, în particular) pe care le integrează în observaţiile sale filosofice. În orice caz, toţi trei menţin ideea că omul este în primul rând şi fundamental o creatură vorbitoare şi numai secundar una raţională.

Pe de altă parte, filosofi ca Frege, Russell şi Wittgenstein dau FL o nouă direcţie raportând-o la aplicarea logicii şi a raţionării critice. Această premisă este asumată, începând cu 1920, şi de membrii Cercului de la Viena (Carnap, Schlick, Waismann, printre alţii) care sunt fondatorii influentei teorii a cunoaşterii cunoscută drept „pozitivismul/empirismul logic”. Chestiuni precum cele menţionate în paragraful precedent sunt considerate, în mare, rezultatul confuziei conceptuale şi/sau lingvistice. Metoda întrebuinţată în investigaţiile lor anti-metafizice se sprijină pe tradiţia unei critici a limbajului. Sarcina principală a FL se schimbă, în consecinţă: sensurile expresiilor filosofice trebuie să fie clarificate prin analiză logică pentru a se determina dacă o întrebare particulară vizează o problemă (filosofică) reală sau o pseudo-problemă.

 

3. Filosofia limbajului într-un sens mai larg

3.1. Cotitura lingvistică

Această nouă focalizare asupra relaţiei dintre filosofie şi limbaj, care va deveni cunoscută drept turnura lingvistică din filosofia secolului al XX-lea (Rorty, ed. 1997, Prechtl 1999), pregăteşte terenul pentru o FL în sensul mai larg, precizat în introducere. În orice caz, la început, nu aria obiectului cercetat este sensibil lărgită, cât concentrarea cercetării, care face dreptate adevărului că toată activitatea raţională este, într-un fel sau altul, mediată de limbaj. Viziunea filosofiei lingvistice este sprijinită de introducerea limbilor artificiale, logice în opera lui Frege (cf. Dummet 1981) şi Russell & Whitehead (Principia Mathematica). Scopul limbilor artificiale este acela de a furniza temeiuri neechivoce pentru conceptele discursului ştiinţific (incluzând matematica). În acest context, Frege introduce distincţia dintre „sensul” unei expresii şi referinţa ei. Cea din urmă este definită ca o valoare de adevăr, şi anume condiţiile care hotărăsc dacă obiectul la care se face referire este cel adevărat sau cel fals. O altă influenţă majoră este reprezentată de noul stil de „a face filosofie” în Tractatus logico-philosophicus al lui Wittgenstein, care exercită o mare înrâurire asupra generaţiilor ulterioare de filosofi nu doar din cauza observaţiei autorului, potrivit căreia toată filosofia trebuie să înceapă cu o critică a limbajului, ci şi datorită felului în care Wittgenstein explorează sensul expresiilor (enunţuri şi cuvinte) apelând la principii logice, pe cât se pare evidente de la sine, ca tautologia, contradicţia şi structura logică a propoziţiilor simple, atomice.

Filosofia lingvistică poate fi considerată preludiul la filosofia analitică, încă răspândită astăzi în filosofia ţărilor de limbă engleză. În tradiţia filosofiei analitice, limbajul avansează de la metodă la obiectul de studiu cuvenit. Interesul este concentrat îndeosebi pe propoziţii, nume proprii şi secvenţe discursive, şi nu pe unităţi lexicale. Pot fi deosebite următoarele două orientări majore.

 

3.2. Filosofia limbajului ideal

Filosofia limbajului ideal îşi propune să clarifice ori să înlocuiască expresiile limbajului natural cu expresii construite conform regulilor sintaxei şi semanticii logice. Ideea sceptică de bază, care subîntinde această abordare, este aceea că limbajul natural este plin de ambiguităţi şi capcane lexical-conceptuale care întunecă forma logică a gândirii şi, din acest motiv, el este nepotrivit ca să transmită adevărul. Abordarea este preocupată de probleme legate de referinţă şi logică (Tarski, Quine, Kaplan), intersubiectivitate (Kripke), credinţe (Davidson), semantică formală şi compoziţionalitate semantică (Montague) etc., dar, totodată, caută să integreze cunoştinţe din domeniul ştiinţelor naturale şi al pragmatismului filosofic (şi, ocazional, al behaviorismului, cum se întâmplă în opera lui Quine) în încercarea de a reduce presupunerile speculative. Contrar FL în accepţie strictă, nu doar referinţa („extensiunea”), ci şi „sensul” general al semnelor lingvistice este analizat din punct de vedere referenţial (cf. „externalismul” lui Putnam şi, la Davidson, ecuaţia sensului şi „interpretarea”; Davidson 2001). În plus, în opoziţie cu tradiţia mai timpurie, referinţa (de pildă, în cazul numelor proprii sau al sintagmelor nominale definite) este studiată ca un fenomen logico-lingvistic general, iar diferenţele idiomatice nu sunt luate în consideraţie (cf. Lepore/Smith, ed. 2006, şi Devitt/Hanley, eds. 2006).

 

3.3. Filosofia limbajului obişnuit

Filosofia limbajului obişnuit, pe de altă parte, este configurată de critica de bun simţ a lui G. Moore cu privire la afirmaţiile obscure din lucrările filosofilor idealişti şi de opera ulterioară a lui Wittgenstein, de Cercetările filosofice, mai ales. Al doilea Wittgenstein respinge conceptul de sens avansat în filosofia limbajului ideal şi în propriul său Tractatus, care se baza pe postulatul că expresiile au un sens fix care poate fi determinat în termenii („aristotelici”) ai condiţiilor necesare şi suficiente. Sensul este înţeles acum în termenii utilizării semnelor lingvistice drept componente ale „jocurilor de limbaj” publice, adică activităţi lingvistice contextualizate, parţial guvernate de reguli, activităţi ce aparţin formelor dinamice ale vieţii. Mai mult, expresiile de zi cu zi sunt considerate, în parte, ca sursă şi, în parte, ca instrumente de încredere pentru elucidarea interpretărilor filosofice, care sunt prezentate în Cercetări sub forma descrierilor minuţioase sau a dialogurilor.

Filosofii analitici au tendinţa să considere analiza unor concepte ca ‘adevăr’, ‘cunoaştere’, ‘credinţă’ etc. drept unica opţiune viabilă de a furniza filosofiei o bază sigură. Totuşi, cei mai mulţi filosofi analitici nu văd adevărul ca fiind absolut. Rorty (1980) este unul dintre cei care arată limitele teoriilor analitice şi reprezentaţionaliste privitoare la referinţă şi condiţii de adevăr. Brandom (1994) reconstruieşte referinţa în termenii relaţiilor inferenţiale, tratând discursul ca pe un set de acte de vorbire intenţionale în care normele implicite sunt făcute explicite. Deja în anii ’50 şi ’60, concentrarea filosofică asupra limbajului obişnuit, consensual, dăduse naştere unui număr de practici de cercetare în care graniţele dintre FL şi lingvistică tindeau să se estompeze, în special în cazul teoriei actelor de limbaj (Austin, Searle) şi în cazul teoriei conversaţiei lansată de Grice. Fiind în esenţă o practică socială intenţională, limbajul se naşte din discurs, potrivit acestor autori, şi ceea ce este transmis implicit în cadrul dialogului este la fel de important ca tot ceea ce este codat explicit. Odată cu începutul anilor ’80, poate fi constatată şi o reconciliere între filosofia analitică, filosofia minţii şi ştiinţele cognitive (incluzând psihologia, neuroştiinţa şi informatica), şi anume în opera lui Fodor, care caută să argumenteze existenţa unui „limbaj al gândirii” înnăscut, ce îşi are o sintaxă şi o semantică proprie (pentru o dare de seamă critică, cf. Saporiti 1997). În fine, observaţiile filosofice se reflectă şi în opera multor lingvişti structuralişti, generativişti şi cognitivişti. În orice caz, până acum, contribuţia lingvisticii la FL este controversată (cf., de ex., Haser 2005 în legătură cu teoria lui Lakoff şi Johnson despre metaforă şi realismul încorporat, care fusese gândită ca o critică la adresa pretinsei părtiniri obiectiviste din filosofia analitică).

 

4. Filosofia limbajului în sensul cel mai general

Eforturi precum cele raportate în secţiunea 3.3. intră în sfera FL luată în accepţia cea mai generală, după cum s-a precizat în introducere. Această dezvoltare este sprijinită de ceea ce a ajuns să fie cunoscută drept filosofia lingvisticii încă din anii ’80 (cf. Katz 1985). În mod crucial, existase dintotdeauna pretenţia că FL, atât în sens strict, cât şi în sens larg, deşi neautonomă şi depinzând de studierea sistematică a limbajului, asigură temeiurile pentru lingvistică, logică şi filosofie deopotrivă. Filosofia lingvisticii vede lucrurile de pe poziţia opusă: FL depinde, mai degrabă, de ştiinţe, inclusiv de lingvistică, iar nu invers. Printre principalele teme de cercetare se află metodele, conceptele şi presupunerile teoretice vehiculate în ştiinţele limbajului, statutul intuiţiei lingvistice şi rolul normelor sociale în limbaj (Itkonen 2003). Astfel, spre deosebire de practicile anterioare, FL în sensul cel mai general militează pentru o abordare pluralistă a limbajului pe baza cercetării empirice şi teoretice interdisciplinare, în linii mari, şi nu găseşte vreo valoare intrinsecă în FL tradiţională. Refuzul de a admite o deosebire între o perspectivă filosofică şi una empiric-lingvistică merge mână în mână cu tendinţa de a rezolva problemele FL prin reducţii, mai curând, decât prin distincţii. Dacă aceasta este abordarea corectă, rămâne de văzut.

 

Note:

1 De regulă, am tradus engl. meaning prin rom. sens. Ambii termeni sunt, în limbile lor, la fel de ambigui (sau la fel de bogaţi în accepţii). În contextele în care Klaas Willems are în vedere doar «limba» (ca sistem abstract), atunci meaning ar putea fi redat prin semnificaţie (sau semnificat) [nota trad. Cr.M.].

 

Bibliografie:

Borsche, T. [1981] Sprachansichten. Der Begriff der menschlichen Rede in der Sprachphilosophie Wilhelm von Humboldts. Stuttgart.

Borsche, T. et al. [1995] Sprache. In: Ritter, J./Gründer, K. [eds.] Historisches Wörterbuch der Philosophie. Vol 9. Darmstadt: 1437-1495.

3. Brandom, R. [1994] Making it Explicit. Cambridge, MA.

Cassirer, E. [1923-1929/1977] Philosophie der symbolischen Formen. 3 Bde. Darmstadt. [vezi Ernst Cassirer, Filosofia formelor simbolice [1923], vol. I, Limbajul, Traducere din limba germană de Adriana Cînţa, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.]

Cloeren, H.J./Gründer, K. [1995] Sprachkritik. In: Ritter, J./Gründer [eds.] Historisches Wörterbuch der Philosophie. Vol 9. Darmstadt: 1508-1514.

Coseriu, E. [2003] Geschichte der Sprachphilosophie. 3. Aufl. Tübingen [etc.]; ediţie nouă revizuită: Coseriu, E. [2015]. Geschichte der Sprachphilosophie. 2 vols. Tübingen. [vezi Eugeniu Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Versiune românească şi indice de Eugen Munteanu şi Mădălina Ungureanu, Humanitas, Bucureşti, 2011.]

Dascal, M. et al. [eds. 1992-1996] Philosophy of Language (HSK 7). Berlin [etc.].

Davidson, D. [2001] Inquiries into Truth and Interpretation. 2nd ed. Oxford.

De Cuypere, L./Willems, K. [2008] Meaning and Reference in Aristotle’s Concept of the Linguistic Sign. In: FoSc 13: 307-324.

De Rijk, L. [2002] Aristotle. Semantics and Ontology. Leiden.

Devitt, M./Hanley, R. [eds. 2006] The Blackwell Guide to the Philosophy of Language. Oxford.

Di Cesare, D. [1998] Introduction. In: Di Cesare, D. [ed.] Wilhelm von Humboldt. Über die Vierschiedenheit des menschlichen Sprachbaues. Paderborn [etc.]: 11-128. [vezi Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, Versiune românească, introducere etc. de Eugen Munteanu, Humanitas, Bucureşti, 2008.]

Dummet, M. [1981] Frege. Philosophy of Language. 2nd ed. London.

Frank, M. [2001] Das individuelle Allgemeine. 4th ed. Frankfurt/Main.

Gadamer, H.-G. [1960/1990] Wahrheit und Methode. 6. Aufl. Tübingen. [vezi Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă, Traducere de Gabriel Cercel şi Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin Petcana, Teora, Bucureşti, 2001.]

Haser, V. [2005] Metaphor, Metonymy, and Experientialist Philosophy. Berlin [etc.].

Itkonen, E. [2003] What is Language? A Study in the Philosophy of Linguistics. Turku.

Katz, J. [ed. 1985] The Philosophy of Linguistics. Oxford.

Lepore, E./ Smith, B.C. [eds. 2006] The Oxford Handbook of Philosophy of Language. Oxford.

Pinborg, J. [1972] Logik und Semantik im Mittelalter. Stuttgart.

Prechtl, P. [1999] Sprachphilosophie. Stuttgart.

Rorty, R. [1980] Philosophy and The Mirror of Nature. Oxford. [vezi Richard Rorty, Filosofie şi oglinda naturii, traducere de Alexandru Racu, Anca-Eliza Simitopol, Marius-Bogdan Tudor  Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014.]

Rorty, R. [eds. 1967] The Linguistic Turn. Recent Essays in Philosophical Method. Chicago, IL.

Saporiti, K. [1997] Die Sprache des Geistes. Berlin.

Schmitter, P. [ed.] [1987-] Geschichte der Sprachtheorie. Tübingen.

Schulte, J. [1989] Wittgenstein. Stuttgart.

Trabant, J. [1986] Apeliotes oder der Sinn der Sprache. München.

Trabant, J. [ed.] [1995] Sprache denken. Frankfurt/Main.

Verburg, P. [1998] Language and its Functions. Amsterdam.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog