Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

În artă întotdeauna contează talentul și conștiința obârșiei

Margareta CURTESCU

Alte articole de
Margareta CURTESCU
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Maestrul Pavel Bălan, membru al Uniunii Cineaștilor și al Uniunii Jurnaliştilor din Republica Moldova, personalitate artistică plurivalentă, face parte din pleiada primei generații de intelectuali, afirmată în anii ’60 ai secolului trecut (să ne amintim că, după cel de-al Doilea Război Mondial, din motive bine cunoscute, Basarabia a fost văduvită de această elită imanentă oricărei societăți).

Absolvent al Facultății de Operatori de Imagine a Institutului Unional de Cinematografie din Moscova (clasa profesorului Boris Volchek), consacrat artelor vizuale – cinematografiei și fotografiei, înzestrat cu harul de a distinge și imortaliza, în imagini, valorile perene, artistul a devenit renumit pentru ardoarea cu care a promovat tezaurul nostru cultural. Și în filmele documentare sau în cele artistice, Piatră, piatră..., Fântâna, De-ale toamnei, Se caută un paznic, Nunta la palat etc., și în cărțile-album, Poliptic moldav (1985), Icoana sufletului nostru (1992), Cetățile sufletului. Mănăstiri și schituri basarabene (2002), Rugă pentru Neam. Artă moldovenească din secolele XIV-XX (2015) etc., a popularizat arta autentică, vibrând la tot ce constituie patrimoniul cultural românesc.

În interviul de mai jos, pe care protagonistul nostru ni l-a oferit cu multă amabilitate, sunt detaliate retrospectiv unele momente inedite din activitatea-i de cineast, prin care, la propriu, a fondat documentarul și filmul artistic din fosta RSSM; apar evocate contextul politic și cel cultural în care s-a afirmat elementul național în cinematografia și arta fotografică din spațiul basarabean.

Stimate maestre Pavel Bălan, Vă propun să reconstituiți traseul Dumneavoastră de cineast, evocând, în primul rând, circumstanțele în care ați devenit student la una dintre cele mai prestigioase instituții de cinematografie din fosta Uniune.

Era anul 1962. Îmi satisfăceam serviciul militar la marină, în Sevastopol, unde pe atunci se filma Omul-amfibie, peliculă regizată de Vladimir Cebotariov. Am obținut permisiunea să plec de pe corabie și am mers la clubul maritim, unde se desfășurau diferite concerte, serate ale oamenilor de creație. În ziua aceea, tocmai avea loc o întâlnire cu echipa de creație a respectivului film. După discuție, m-am apropiat de operatorul secund și i-am spus că am început și eu să practic arta fotografică. Dânsul mi-a explicat că pot studia specialitatea de operator la Institutul din Moscova, unde sunt maeștri care te învață cinematografia – de la filmarea până la montarea definitivă a filmului. Nu am luat prea în serios această informație, dar, aflându-mă în ultimul an de militărie, cunoșteam că există un ordin emis de Hrușciov prin care ostașilor care intenționau să meargă la țelină sau să-și urmeze studiile în instituțiile de învățământ superior li se permitea să se demobilizeze înainte cu trei luni de la expirarea termenului (cei care nu reușeau la examene, reveneau în unitate să-și continue slujba). Am hotărât să-mi încerc și eu norocul (sunt convins că fiecare om se naște cu norocul său, doar că, la momentul oportun, trebuie să-l „prindă”, să se apuce cu ambele mâini de vița aceasta, căci acest noroc, care ți-i dat de sus, te conduce spre altul și tot așa mai departe…).

Considerați deci că toate câte ni se întâmplă ne sunt predestinate, doar că este important să auzim și să înțelegem ceea ce se numește glasul destinului?

Pe parcursul celor optzeci de ani ai mei, m-am convins că norocul înseamnă mult în viață, doar că trebuie să-l ghicești, să-l descoperi la moment. Dumnezeu ți-l dă, urmează doar să-l folosești! Dacă ai înțeles acest mesaj, ai pornit exact pe drumul cel drept.

Așadar, am decis să apelez și eu la posibilitatea de a-mi continua studiile. Am luat trenul din Sevastopol și am plecat spre Moscova. Am coborât la stația Djankoi și mi-am cumpărat o broșură cu reproduceri din pictura lui Ioganson (un renumit pictor sovietic, adept al metodei realismului socialist în artă – n.n.), la acel moment președintele Uniunii Artiștilor Plastici din URSS. Am răsfoit-o, cercetând atent imaginile. Mi-a atras atenția, în special, o lucrare cu titlul Na starom uraliskom zavode (La vechea uzină din Ural). În vara aceea, la VGIK veniseră un număr extrem de mare de abiturienți – 500 de candidați pentru un singur loc. La operatorie, examinator era maestrul Boris Volchek. În timpul examenului, profesorul mi-a spus să extrag o imagine din teancul de cărți poștale de pe masă. Și, se întâmplă o minune! Am scos… La vechea uzină din Ural de Ioganson. După câteva minute de pregătire, am ieșit la tablă, am luat creta și am început să comentez acest tablou, explicând perspectiva de reprezentare plastică, raportul dintre planuri, repartizarea personajelor principale, secundare, efectele de culoare etc. Toți mă priveau uimiți. Profesoara Lobova m-a întrebat dacă am absolvit școala de pictură. I-am răspuns că pur și simplu sunt pasionat de această artă. Volchek a declarat imediat că își dorește să-i fiu student. Mi-au crescut aripi. Am susținut cu succes și următorul examen (limba și literatura rusă, compunere). Imaginați-vă doar: un absolvent al școlii medii din satul Călinești, Fălești să scrie o compunere în limba rusă! (Pavel Bălan este între primii absolvenți ai respectivei instituții de învățământ – n.n.). M-am descurcat totuși!

Cu ce experiențe ați început studiile la această instituție de învățământ superior de elită?

Începusem să fotografiez încă de pe corabie. Examinam atent imaginile din presa acelor timpuri, din ziare și reviste (în special, din „Ogoniok”). La cursul de artă fotografică, profesoara Lidia Dîko, autoarea unui prestigios manual de specialitate, a prezentat fotografiile mele ca anti-model de tehnică fotografică. Acest eșec a fost foarte important pentru mine: am înțeles că, pentru a ajunge la succes, trebuie să depun efort. Întâmplarea m-a motivat să muncesc foarte mult.

Câți ani ați studiat la VGIK?

La VGIK am învățat 5 ani. Locuiam în cămin, colegii mei de cameră fiind un polonez, un mongol și un somalez. În grupă eram 16 studenți, între care unii filmaseră deja cu regizori renumiți de la studioul „Mosfilm”. Doar eu și un coleg din Armenia abia ne inițiam în operatorie, abia ne familiarizam cu camera de filmat, dar, spre, finele studiilor, am reușit să ajungem printre primii.

Cum V-ați început cariera de fotograf?

În timpul serviciului militar, i-am fotografiat pe doi frați din Fălești, cu care mă aflam pe același vapor, și am trimis imaginea la ziarul „Moldova Socialistă” (aveam un simplu aparat de fotografiat Smena). Poza a fost publicată, au urmat și altele. În concediu, am trecut pe la redacție. M-a întâmpinat Petrea Darienco, redactorul-șef, un om extraordinar, care a susținut și a promovat mai mulți tineri. (Dacă mi-am amintit de Petrea Darienco, vreau să precizez că anume acest scriitor a organizat mitingul studenților în perioada când autoritățile de altădată intenționau să mute monumentul lui Ștefan cel Mare din piață tocmai unde se află astăzi cinematograful „Gaudeamus”. A avut de suferit. Poetul Serghei Smirnov, prietenul său de la Moscova, l-a ajutat să se angajeze pe postul pe redactor-șef al revistei „Sovetskaia Kultura”. A fost un om deosebit de temerar!).

În ce împrejurări ați fost angajat la studioul „Moldova-film” și din ce Vi s-a compus activitatea în prima perioadă?

La „Moldova-film” m-am angajat în anul 1965. În urma unui conflict cu un regizor vestit, care, fără niciun motiv, înlătura operatorii de la filmări, am rămas fără serviciu, fără cazare, fără vreo sursă de supraviețuire. Și atunci, în destinul meu a intervenit Petrea Darienco. M-a invitat la vila sa de pe malul Nistrului, unde tocmai venise și aviatorul-erou Alexei Meresiev. M-a impresionat destul de tare că dânsul și-a scos protezele și, pe plaja plină de pietre mărunte și ascuțite, s-a târât în genunchi spre râu, înotând cu atâta satisfacție, aidoma unei pasări în zbor! În valuri, părea că înviase. Această imagine m-a cutremurat, un fior mi-a străpuns tot corpul și atunci mi-am zis în sinea mea: „La vârsta ta, având mâini și picioare, să cedezi la primul eșec?!”. M-am întors la studio, la directorul Mursa, și i-am cerut insistent de lucru. Așa cum la acel moment nu se turna vreun film artistic, mi-a propus să lucrez la documentare. Am acceptat. Primele filme documentare, realizate împreună cu Vlad Ioviță, au fost Piatră, piatră… și Fântâna. Apoi, cu Anatol Codru, am filmat De-ale toamnei. Am înțeles atunci că un operator are un rol important nu doar în producerea unui film artistic, unde joacă actorii. Ochiul vede (și el vede ce trebuie!) și, dacă ceea ce vede completează gândul, este deja perfect. Colegii mai în vârstă îmi detestau activitatea. A apărut și un articol în „Sovetskaia Moldavia”, în care mi se imputa că, deși în RSSM toate drumurile sunt asfaltate, eu căutam intenționat și filmam drumuri prăfoase, de țară, pentru a discredita puterea sovietică. S-a ținut și o ședință în cadrul organizației de partid a raionului Frunze, unde am fost acuzat de idei antisovietice. Deși filmele mele au fost aspru criticate, nu am renunțat, nu mi-am schimbat conceptul artistic. Dimpotrivă, aceasta m-a mobilizat și mai mult. Am participat la un festival al filmului documentar, la care concurau echipe de filmare din cinci republici sovietice: Belarus, Moldova și Țările Baltice. Juriul mi-a acordat un premiu. Au urmat și alte premii – la Moscova, Erevan, Tbilisi, Riga. După aceasta, am început să fiu apreciat ca operator și să-mi fie recunoscută prestația artistică.

În filmul Se caută un paznic, echipa de creație a ignorat toate impedimentele cenzurii, demonstrând spirit liber și, în unele scene, chiar antisovietic. Din aceste motive, pelicula a fost interzisă, realizatorilor imputându-li-se că promovează religia într-o societate ateistă. Cum a fost posibilă apariția acestui film?

Până la acest film, acumulasem deja o bună experiență intelectuală și de viață. Cei patru ani de serviciu în flota maritimă, apoi studiile la Moscova, activitatea în redacția condusă de inimosul Petrea Darienco, de la care m-am molipsit de o viziune lucidă – toate m-au format și m-au determinat să înțeleg altfel realitatea, decât ni se prezenta. Dar și caracterul meu îndârjit m-a ajutat! Eu continuam să filmez în stilul meu. Formam o echipă de creație cu scriitorii Vlad Ioviță și Gheorghe Vodă, toți trei având idei și viziuni noi. Mursa era un om dezghețat la minte și ne-a propus să facem un film artistic de-al nostru, moldovenesc. Până atunci, la studioul „Moldova-film”, se turnau pelicule tendențioase, ideologizate, coordonate de persoane străine artei noastre, care, deși erau talentate și dețineau diverse premii, nu puteau pricepe spiritul nostru. Pentru rolurile principale erau invitați actori de prin Moscova, Leningrad.

Așadar, am convenit să filmăm o peliculă națională, la care să fie cooptați doar actori autohtoni. Curând, au început pregătirile pentru Se caută un paznic (film realizat după un scenariu de Vlad Ioviță, inspirat din povestea lui Ion Creangă, Ivan Turbinca). I-am invitat la probe pe Mihai Volontir, pe Dumitru Caraciobanu, filmam oameni din stradă; uneori, se întâmplă ca ei să fie actori mai buni decât cei invitați. Am început filmările la Țaul, apoi am plecat în localitatea Crasna-Ilschi din regiunea Cernăuți, unde am filmat scenele de masă, la care au participat localnicii îmbrăcați în haine naționale. Majoritatea cadrelor însă au fost filmate pe malul Prutului, la Suta de Movile. Peisajele de acolo erau adecvate pentru scenariul peliculei. Secvența cu botezul copilului am filmat-o la Cernoleuca, lângă o moară de vânt. Insistența și încăpățânarea mea au avut efect. În final, am realizat filmul cu mijloace financiare mici, demonstrând că și noi, cu propriile forțe, suntem capabili să producem filme artistice. Dacă în Moldova am fost biciuiți, la festivalul de la Riga, unde iarăși au participat cineaști din cinci republici, Se caută un paznic a luat toate cele cinci premii.

Am început să fim apreciați și acasă. Cu toate acestea, cenzura ne restricționa în selectarea subiectelor, nu ne permitea că abordăm anumite teme, ne interzicea scenariile și, treptat, ne-a distrus și echipa.

Povestiți-ne mai detaliat cum i-ați descoperit și promovat pe viitorii maeștri ai artei naționale, pe Mihai Volontir și pe Eugen Doga.

Într-adevăr, Se caută un paznic i-a lansat în cinematografie pe actorul Mihai Volontir și pe compozitorul Eugen Doga, care a semnat coloana sonoră a filmului. Anterior, tânărul pe atunci Eugen Doga colaborase cu Gheorghe Vodă la filmul Ritmurile orașului, dedicat aniversării de 500 de ani de la fondarea Chișinăului. Aceasta a fost prima peliculă cinematografică, în care viitorul compozitor s-a produs ca autor de muzică. Asistenta noastră ne-a adus fotografii ale actorilor de la mai multe teatre din republică. Imaginea lui Mihai Volontir ne-a cucerit din prima și l-am invitat la probe. L-am fotografiat în preajma lacului din Valea Morilor, cu niște căprițe care pășteau prin locurile acelea, sprijinit într-un toiag. Astfel, am constat că anume acest actor îl poate întruchipa pe Ivan Turbinca. Ambiția noastră de a valorifica talentele naționale a avut un rezultat nemaipomenit. În primul rând, filmul s-a bucurat de succes la public. Mai mult decât atât: și Mihai Volontir, și Eugen Doga au devenit populari și au început să fie invitați la diferite studiouri cinematografice din fosta Uniune.

Ați resimțit la propriu presiunea unui sistem antinațional, ostil creației autentice. Cum ați reușit să Vă impuneți punctul de vedere?

Într-adevăr, pe atunci, se lupta cu înverșunare, pe toate căile, cu așa-zisul naționalism. La toate etapele, la toate nivelurile se impunea subtil dezbinarea națională, insistându-se să nu colaboreze moldovean cu moldovean, chișinăuian cu chișinăuian, pentru a le fi mai lesne să ne conducă. În aceste împrejurări, am avut totuși șansa să-i întâlnesc pe cei cu aceleași concepte ca și mine: pe Vlad Ioviță și Gheorghe Vodă.

Ce anume V-a generat ideea filmului Fântâna, la producerea căruia ați participat în calitate de operator principal?

Ideea filmului Fântâna mi l-a sugerat o întâmplare fericită. Într-o librărie din Sankt Petersburg (Leningradul de altădată), mi-am cumpărat un album cu reproduceri din arta lui Constantin Brâncuși. Când am văzut imaginea celebrei Coloana infinitului, am înțeles că fântâna este aceeași coloană infinită, doar că orientată spre un alt infinit – izvorul. Am realizat imediat că urcarea în sus, spre bolțile cerului, a coloanei brâncușiene, este echivalentă cu coborârea fântânarului spre o altă eternitate. Lumina cerească și apa izvorului au aceeași semnificație. Un operator care nu cunoaște arta națională nu emoționează, nici nu poate da sens imaginii. În artă întotdeauna contează talentul și conștiința obârșiei. După ce am filmat coborârea fântânarului în adâncuri și revenirea sa pe pământ, când se monta filmul, pentru imaginea urcușului, Vlad Ioviță a propus în calitate de fundal muzical un cântec patriotic rusesc („Slavsia, tî slavsia, sovetsckii narod!”). Atunci, l-am convins să includă melodia Bolero, în care se repetă fraza muzicală de mai multe ori și care sugerează activitatea spiralată a fântânarului. Și a fost o alegere reușită! În cadrul festivalurilor unionale, la care era demonstrat filmul, criticii au observat acest detaliu și îl comentau în cronici. Am fost apreciați mai mult de cineaștii din Țările Baltice, cu care am și colaborat.

Detaliați, Vă rog, această colaborare.

Colegii noștri baltici au făcut un documentar despre nunta din Moldova, respectiv, eu și Gheorghe Vodă am realizat un film despre Riga, în care am reliefat obiceiurile naționale, am filmat monumentul Libertății, înfățișând statuia unei femei, ce ține în mâinile ridicate o cunună din trei stele – simbol al unității celor trei Țări Baltice – monument ce era ca sarea în ochi regimului sovietic. S-a încercat demolarea lui, dar balticii sunt baltici! Așa cum, în Letonia, era interzisă filmarea acelui monument, noi, fiind de peste hotare, ne-am permis să-l imortalizăm. Cineaștii lor au procedat similar, înregistrând pe peliculă cadre cu statuia lui Ștefan cel Mare. Oficialii letoni au achiziționat filmul nostru, dar, respectându-ne drepturile de autor, nu și-au permis să-l redacteze, pentru a exclude imaginea monumentului „subversiv”. După aceasta, și cineaștii lor au obținut dreptul să-l filmeze.

În prezent, când există libertatea cuvântului, a expresiei, arta cinematografică din Republica Moldova dă semne de anemie. Și documentarele nu se prea evidențiază. Ce se întâmplă: nu mai avem subiecte interesante, realități care să ne problematizeze?

Ba da, există numeroase probleme, dar mai există și mecanisme de abatere de la adevăr. Posturile de televiziune, majoritatea private, prin diverse trucuri, subminează domeniul cinematografic, manipulând opinia publică.

Prima pasiune a Dumneavoastră a fost fotografia, apoi regia. De la ce a pornit?

În copilărie, la noi în sat, sâmbăta și duminica, venea un fotograf. Oamenii îl recompensau cu bani, dar cei mai mulți – cu produse alimentare. Purta cu el un trepied (un stativ cu trei picioare), un aparat de fotografiat de model vechi, în care imaginea apărea inversată. Curios din fire, am intrat sub stofa cu care era acoperit aparatul, l-am examinat, impresionându-mă, desigur, imaginea răsturnată. Atunci, cred, am simțit primul imbold să cunosc mai multe despre arta fotografică. Apoi, în timpul serviciului militar, la Casa Maritimă din Sevastopol, frecventam un club al fotografilor amatori. Mi-am expus fotografiile la o expoziție, am fost menționat în ziarul unității. Pe corabie, mi se permitea să fotografiez doar cu acordul superiorilor. Acesta a și fost începutul.

Ce V-a determinat să fotografiați mostre ale artei de cult?

Nu mă despărțeam niciodată de aparatul de fotografiat. Încă de pe timpul când eram student la Moscova, am fost martorul unei scene cutremurătoare: într-un sat de prin părțile Orheiului urma să fie arse icoanele. L-am rugat pe președintele colhozului să-mi dea icoana Tuturor Sfinților. Am purtat-o cu mine vreo săptămână, apoi am dat-o la păstrare în depozitul studioului „Moldova-film”. O am și astăzi în casa mea. Apoi, când m-am angajat la studio, am început să colind localitățile Moldovei, filmând documentare. În perioada aceea, începuse o luptă acerbă cu tot ce reprezenta credința în Dumnezeu. Erau distruse lăcașurile sfinte, arse icoanele, nimicite răstignirile. Am imortalizat mai multe vestigii din acestea. Într-un film documentar, dedicat miliției, într-o scenă cu înmormântarea unui individ, am surprins și câteva răstigniri. Iordanov, șeful Comitetului pentru cinematografie, un luptător aprig cu religia, s-a revoltat, reproșându-mi că le-am construit înadins. I-am răspuns că, deși autoritățile au distrus, poporul a construit altceva, și mai frumos.

În căutarea mărturiilor despre istoria și spiritualitatea noastră, ați cutreierat mai multe ținuturi, inclusiv și unele din Ucraina. Bănuiesc că nu a fost deloc simplu. În acest sens, ați întâlnit impedimente?

Aveam cu mine câteva aparate. Dacă unul îmi era confiscat, îmi rămâneau celelalte. Să știți că aceste mărturii au fost treptat nimicite. Inițial, când fotografiam la Cetatea Albă, pe la colțuri am identificat niște inscripții românești. Apoi, când am mai mers, am descoperit că ele nu mai sunt și că fusese înlocuite cu altele, în limba ucraineană. Tot acolo, pe locul unde a fost răstignit Ioan cel Nou de la Suceava, se afla o bisericuță, cu o inscripție în altar, care mărturisea despre martirajul sfântului. M-am îngrozit când am văzut-o transformată într-un veceu public. Am scris despre acest act de profanare. I-am povestit și părintelui Paul Mihail din România, originar din Ciuciulea de prin părțile Glodenilor, cu care m-am întâlnit chiar în satul său de baștină. Dânsul s-a adresat mai multor societăți creștine din Grecia, România, Rusia. Astfel, în urma acestor apeluri, capela în cauză a fost transformată într-un monument istoric. De atunci, între mine și părintele Mihail s-a legat o prietenie strânsă. Când l-am vizitat la București, pe scările blocului unde locuia mi-a așternut un prosop țesut în stil național. Regizorul Ion Popescu-Gopo, care mă însoțea, a rămas uimit de asemenea întâlnire.

Pasionat de vestigiile trecutului, ați adunat mai multe mărturii foto despre arta de cult a poporului nostru. Cum totuși, într-o perioadă de ateism acerb, ați reușit să le reuniți într-o ediție și să publicați albumul Poliptic moldav?

Într-adevăr, regimul sovietic era un dușman aprig al religiei. Mai multe monumente de artă religioasă au fost nimicite, însă eu reușisem deja să le imprim pe peliculă. Adunasem un material destul de voluminos. În scopul publicării, am început investigațiile și am găsit oameni culți, onești. Inițial, i-am arătat colecția cineastului Vlad Druc, care a devenit apoi coautorul volumului. Apoi, am avut și susținerea celor de la Editura „Timpul”, unde era director Andrei Hropotinschi, director-adjunct, Gheorghe Marin, pictor – fratele lui Petric de la Comitetul Central al Partidului Comunist din RSSM. Urma să am aprobarea comisiei de la CC. Pentru a atenua cumva acest accent religios, printre vederile cu biserici, mănăstiri, răstigniri etc., am inclus imagini cu peisaje. Decizia finală a determinat-o atitudinea pozitivă a lui V. Zelenciuc, doctor în științe istorice, profesor, responsabil pentru artă și cultură la Academie. În timpul discuției, care decurgea în limba rusă și nu era deloc în favoarea editării albumului, dânsul s-a ridicat și a spus următoarele: „Acum două zile, m-am întors din Italia și acolo mi s-a reproșat că toți suntem niște păgâni, că am distrus tot ce este sfânt: sculpturile, icoanele, frescele bisericești. De aceea, îmi exprim tot respectul pentru acești oameni, care ne propun spre editare colecția de imagini care va însemna un contraargument la învinuirea de barbarism adusă nouă de capitaliștii italieni”. Această abordare a imprimat discuției o turnură pozitivă. Ar fi fost de ajuns ca cineva să afirme că există eroi ai muncii socialiste care trebuie promovați, și nu preoții, și proiectul nostru ar fi eșuat. De aceea, nu încetez să-i fiu recunoscător regretatului V. Zelenciuc și, de fiecare dată când trec pe lângă mormântul său de la Cimitirul Armenesc, mă închin și îi mulțumesc în gând.

După Poliptic Moldav a urmat cartea-album Icoana sufletului nostru, pe care ați publicat-o în anul 1992 și în care imaginile sunt însoțite de texte ample, evocative. Pe lângă diverse informații inedite despre biserici, mănăstiri, icoane celebre, inserați și referințe la manuscrise vechi românești, descoperite prin diverse muzee ale fostului imperiu. Cum V-a venit ideea de a promova și arta cărții medievale?

Într-adevăr, în carte am inclus și fascicule ale unor celebre manuscrise românești, datate din Evul Mediu. Mă gândeam mereu că, așa cum preoții noștri apelau la cărți scrise în limba slavonă, ar trebui să găsesc și cărți vechi, alcătuite în limba română. Astfel, la Kiev, am descoperit Letopisețul de la Putna nr. 1, la mănăstirea voievodală – Letopisețul de la Putna nr. 2, despre care foarte mulți nu știau că există. Când le-am răsfoit filele (desigur, în condiții speciale), am trăit emoții deosebit de mari – țineam în mâini cărțile de care s-a atins cândva slăvitul Ștefan… Cum poți să nu ai fiori când răsfoiești Evangheliarul de la Cetatea Hotin sau Cazania lui Varlaam? Curios era că, oriunde descopeream această carte tipărită în limba română cu litere chirilice, pagina inițială, cu subtitlul Carte Românească de învățătură, era ruptă tocmai în acest loc. Am căuta-o până am găsit-o – la Institutul de Istorie a Rusiei din Sankt Petersburg, în colecția de carte veche, îngrijită de fiica savantului Lihaciov. Pentru mine, această descoperire a fost extrem de importantă! Dețineam argumentul incontestabil, prin care se justifica denumirea corectă a limbii noastre. Vă amintiți timpurile când se afirma, până și la Academie, că vorbim limba moldovenească.

Mai multe imagini, publicate în cărțile Dumneavoastră, provin de pe muntele Atos. În ce împrejurări le-ați imortalizat?

Pe muntele sfânt Atos am fost de trei ori, împreună cu grupuri de preoți de prin părțile noastre. Nu era voie să filmăm sau să fotografiem. Prin trucuri numai de mine știute, am comis, totuși, acest „păcat”! Am imortalizat mai multe icoane vechi, inclusiv pe cea a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, surprinsă chiar în biserica ce-i poartă numele. Apropo, în bibliotecile mănăstirilor românești și în chiliile călugărilor de acolo, există un număr impresionant de manuscrise vechi, care mai așteaptă să fie valorificate. Este de datoria specialiștilor să se ocupe de ele.

Această activitate a Dumneavoastră a completat un mare gol în cultura noastră. Adevărate manuale de artă, dar și de istorie națională Vă sunt cărțile-album, în care ați convins, mai mult ca oricine, că deținem un inestimabil patrimoniu cultural străvechi. Cine dintre cercetătorii sau scriitorii noștri au apelat, ca sugestie pentru investigații, la aceste descoperiri, care se regăsesc în edițiile amintite mai sus?

Nicolae Dabija mi-a mărturisit că Poliptic moldav l-a inspirat în elaborarea cărții Pe urmele lui Orfeu. Colaborez și cu Vasile Șoimaru, un învederat fotograf și patriot, care, din dragoste pentru neamul nostru, cutreieră diferite meleaguri și adună mărturii despre noi, românii. În rest, presupun că tot ce am publicat ar putea servi, ca imbold, pentru alte descoperiri, savanților-istorici, literaților, criticilor de artă, dar și ca materie de studiu muzeografilor, profesorilor, elevilor și tuturor celor interesați de trecutul și prezentul nostru.

Stimate domnule Pavel Bălan, Vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care mi-ați acordat acest interviu. Vă urez multă sănătate și prosperitate!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog