Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FAȚETELE CUVÂNTULUI

COŞERIANA

CUVINTE DEZVELITE

EX CIVITAS

POESIS

CUM SCRIA EMINESCU?

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

IN MEMORIAM

REGISTRU ACTUAL

SUFLET DE VEGHE

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

RECURS LA PATRIMONIU

EVENIMENT

ANIVERSĂRI

DIALOGUL ARTELOR

DE LA GROTESC LA SUBLIM

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

VIAȚA FĂRĂ MACHIAJ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM

Leonida Lari: Dar este și un spațiu profund din care începe zidirea

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Leonida Lari: Dar este și un spațiu profund din care începe zidirea

Poetă, publicistă, traducătoare, politiciană, Leonida Lari (n. 26.X.1948, Bursuceni, Lazovsc, astăzi Sângerei – d. 11.XII.2011, Chișinău), după absolvirea Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1971), a fost colaborator la Muzeul de literatură „D. Cantemir” (1971-1973) (actualul Muzeu Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”), redactor la revista „Literatură și Artă” (1985-1988), redactor șef al primei publicații în grafie latină din Republica Moldova – „Glasul națiunii” (1988-2003). În perioada anilor 1989-1991 s-a aflat printre fruntașii mișcării de emancipare națională din Basarabia. A fost deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990), membru al Biroului permanent al Frontului Popular din Republica Moldova (1990-1992), s-a aflat în fruntea Ligii Creștin Democrate a Femeilor din Moldova (1990-1997), iar între anii 1992 și 2004 a fost deputat în Parlamentul României.

Volume publicate: Piața Diolei (1974); Marele vânt (1980), Mitul trandafirului (1985), Scoica solară (1987), Al nouălea val (1993), Epifanii (1994), Scrisori de pe strada Maica Domnului (1995), Lunaria (1995), Aldebaran (1996), Între îngeri și demoni (1998), Învingătoarele spații (1999), Insula de repaus (2000), Răstignirea porumbeilor (2003), Epifanii și teofanii (2005), Infinitul de aur (2006), Sibila (2006), Traduceri din lirica universală (2009), 101 poeme (2009), Numai în ceruri (2014), Amurg pe nouri (2019).

 

Cu toate controversele, de care nu a fost lipsită cariera ei politică, riscând să atragă comentarii defavorabile și asupra creației, Leonida Lari are un destin aparte în literatura, cultura română și în viața social-politică din Basarabia postbelică. Întrebată cum de a reușit să reziste, în condițiile unei societăți tracasate de contradicții, Leonida Lari va răspunde simplu, punând accentul pe faptul că are caracter. Semnalat de poeți precum Grigore Vieru sau Gheorghe Vodă, deficitul de caracter în peisajul pruto-nistrean a fost suplinit prin creație. În cazul Lidiei Istrati sau al Leonidei Lari, ca să mă opresc doar la cele mai remarcabile scriitoare care s-au implicat și în viața politică, bărbăția și curajul lor s-a revărsat din creație în viața de fiece zi, atunci când au fost solicitate de situația social-politică din Basarabia. Sau, după cum observa Marin Sorescu în prefața la volumul Lira și păianjenul, poezia se confundă în cel mai înalt grad cu viața poetei, iar viața devine poezie (Sorescu 1992). Ca și Grigore Vieru, Leonida Lari inițial s-a impus printr-o poezie dominată de unda unui neoromantism, al cărui rost era să fortifice lumea interioară a unui eu secătuit de prea lunga dominație a proletcultismului și a sociologismului vulgar în literatura română din Basarabia postbelică. Am putea afirma că există un decalaj între poezia de început a Leonidei Lari, de altfel ca și în cazul lui Grigore Vieru, și cea scrisă după 1989, în care mesajul social este preponderent. Iată de ce, pentru a fi gustată de cititor, poezia Leonidei Lari necesită mai mult explicația elementelor poetice constitutive, „încifrarea” versurilor, din perioada debutului, reieșind, în primul rând, din specificul universului ei poetic. Elementul de bază al acestuia este „aerul” și diversele sale derivate: „văzduhul”, „aerul blând” „eterul”, „vântul”, „furtuna”, „ceața”, „nourii”, „cerul” ș.a. Ecoul și, de asemenea, magia sunetului, credința în „puterea tainică-n cuvinte” au menirea să sporească iluzia acestui univers, să întrețină inspirația și zborul imaginației. De aici specificitatea eroului liric: „zburătorul”, „călătorul solar”, „ciudata femeie cu aripe”, în „arburoasa-i îmbrăcăminte”. Realul din versurile Leonidei Lari trebuie ghicit în gestul poetic drapat în atmosfera de vis, în supunerea visului în vis, în trecerea dintr-un spațiu imaginar într-alt spațiu: „O, spațiul acela înghite și înghite din tine până nu-i vei ajunge, / și atunci va țâșni învingător, / trecând într-altul, mai mare, / care, la fel te va înghiți, / purtându-te amețită până la următorul. / Vei trece din spațiu în spațiu, / delirând peste prăpăstii de soare, / răcorindu-te pe buza vânturilor. / Și extinzându-te mereu, fără capăt, / până și vei pierde conturul / și pentru un ochi obișnuit / nu s-a mai ști dacă ești sau nu ești” (Învingătoarele spații). Sensul unor atare „călătorii” ale omului îl exprimă însăși autoarea, în felul următor: „Am vrut să mă cert cu tine, / străbunule Eros, / și să te numesc hoț, viclean veghetor, / când s-a întors necunoscutul meu eu... / Atunci ai intrat fără să mă întrebi. / L-ai îmbrăcat ca pe o haină, / regăsită pe o margine-a cerului, / m-ai îmbrăcat ca pe o haină, / pierdută prin lume demult, / te-ai privit tăcut în oglindă, / și m-am văzut pe mine, / pe mine m-am văzut / învelindu-mă cu materie” (Străbunule Eros...). Derularea „materiei” în direcția realului indică existența și a acestuia în mai multe straturi, suprapuse și, prin urmare, existența unui real-esență, adică a realului autentic. Anume către acesta va tinde mereu personajul liric, care, ulterior, nu va pregeta să urce pe baricade : „Dar este și un spațiu profund / din care începe zidirea”, scrie Leonida Lari. În ce constă realul-esență, pe care mizează poeta? Întrebarea e necesară pentru a cunoaște imboldul din care autoarea scrie și pentru a descoperi coordonatele unui crez artistic. Un moment important în acest sens este Patria – „însemnul în timp” pe care poeta îl raportează la „nemaicuprinsul” și la „veșnicie”: „Și poate n-ai mai scrie / Dar când privești de dincolo de cer, / Nici timp nu este – numai veșnicie (Mi-e Patria...). Alte motive dominante în poezia Leonidei Lari sunt sentimentul iubirii, „dezlegarea de ură și minciună”, de frică, șovăire și „patimă deșartă”, lupta pentru „închegarea” destinului și tentația permanentă de a descifra sensurile multiple ale vieții. „Aproape, casa, maică-mea în poartă, / Căruntă maică-mea și răbdătoare / Cu chipul ca un semn de întrebare, / Încremenit peste cuvântul soartă” (Repaus). Imaginea este, pe de o parte, concretă („mama căruntă în poartă”, „mama răbdătoare”), iar pe de alta – abstractizată până la „chipul ca un semn de întrebare, / Încremenit peste cuvântul soartă”. Riscul superficializării sentimentului, al falsei abstractizări și al discontinuității viziunii este preîntâmpinat prin re-aducerea imaginii în albia concreteții din primele două versuri. Este dovada capacității autoarei de a conferi un sens unitar imaginilor ce conturează un univers propice visării de sorginte eminesciană: „Spre stâni se lasă-ncetișor o turmă, / Pe șesul înserării cade cerul”.

De reținut că Leonida Lari a debutat în perioada stagnării. Ține de competența sociologilor definirea mai explicită a perioadei respective. Iar cât privește literatura, artele, un lucru era evident: orice tentativă de renovare a formulelor artistice era sortită eșecului. Precizăm că Leonida Lari își făcea drum în literatură după șaizeciști împreună cu o întreagă pleiadă de scriitori tineri care băteau la porțile literaturii, publicându-și, unul după altul, primele cărți în colecția „Debut”. Spre deosebire de colegii săi, Leonida a parcurs un drum mai anevoios spre publicarea primei sale cărți de poezie Piața Diolei. De ce? Din cauza formulei poetice în care miza era pusă pe capacitatea de a abstractiza, iar lucrul acesta era interpretat drept tentativă de îndepărtare de realitățile socialiste „înfloritoare”, de neglijare, mai mult chiar, de contrazicere a lor. Însă ce înseamnă, de fapt, această stranietate spre care tinde personajul din lirica Leonidei? Este vorba de căutarea unei realități, o realitate spirituală, evident, la care autoarea să se poată raporta, alta decât cea falsificată de ideologia comunistă. Atracția sferelor înălțătoare, profund spiritualizate era dictată de dorința de accedere la o mai mare libertate, tendința personajului liric fiind de a trăi bucuria supremă care ține de împlinirea pe planul creației. Când poeta afirmă „Ca pe copiii mei iubesc poeții”, ea, de fapt, identifică un univers în care legea supremă este libertatea de exprimare și spiritul de înfrățire prin artă. Să nu trecem cu vederea și faptul că generația scriitorilor șaizeciști se caracteriza printr-un vădit spirit de solidaritate, bazat pe idealuri comune. Contaminat de acesta, curajul Leonidei Lari de a lupta pentru emanciparea spiritului în artă a determinat-o să urce pe baricade și să se angajeze în lupta de emancipare națională, meritul ei incontestabil constând în pledoaria pentru libertatea de exprimare în artă, pentru limba română. Amintim aici că, potrivit afirmației lui Ioan Alexandru, în poezia Leonidei Lari „nu ceea ce spune străbate mai întâi inima, ci melosul și ardoarea de-a atenționa...” (Alexandru 1991: 5). De altfel, și Constantin Ciopraga va evidenția un lucru similar: „Dulcele foc e un instrument de provocare, de sfidare și, în special, de iluminare...” (Ciopraga 1992: 4). „Ardoarea de a atenționa”, care e un lucru extraordinar în poezia Leonidei Lari, înseamnă, de fapt, înalta prețuire a menirii artistului de a scoate masele din inerție, din starea de somnolență, înseamnă lupta cu indiferența, cu indiferentismul cititorilor, al basarabenilor, în general, de care astăzi nu prea ne batem capul. Poate că anume așa se explică ținuta lingvistică deosebită a poeziei Leonidei Lari. Claritatea rostirii, melosul, impecabila limbă română, scăldată într-un aer de cleștar, pusă în serviciul unui crez artistic, toate acestea o situează pe Leonida cu o treaptă mai sus față de mulți dintre colegii săi de promoție și confirmă afirmația lui Cezar Ivănescu potrivit căreia „Leonida Lari este marea poetă de azi și dintotdeauna a Românilor, nu doar a celui mai însingurat ținut românesc, Basarabia, nu doar a celei mai sfârtecate provincii românești, Moldova, ci a tuturor Românilor, suferind în țara lor și peste fruntariile ei...” (Ivănescu 1993: 124).

Încheind această acoladă, vom spune că anume deplasarea accentului pe atmosfera prielnică unei comunicări și unei cuminecări fac să răzbată în versurile sale imagini scânteietoare, prevestitoare a unor forțe interioare, pe care le deține Femeia-vis: „Era-n amurg, și vântul se mulcomi... stingher / Cădeau din arbori frunzele și fulgi cădeau din cer, / Și apele înghețul le supunea cu greu, / Și ea să se arate eu așteptam mereu. / Dar nu venea... pe-o piatră m-am așezat tăcut / Și clipa veșnicie de-odată mi-a părut, / Căci // obosit de drumuri, când ochii am închis, / Văzu-i: prin fulgi și frunze pășea Femeia-vis”. „Substanța” spre care converg căutările personajului liric din poezia Leonidei Lari este vaporoasă, schimbătoare și greu de surprins. Este „prea pașnicul foc gânditor”, „văpaia”, „lumina nestinsă”, „lumina schimbătoare”, „luminoasele cărări prin aer”. În toate aceste forme însă este evidentă ideea constantă de „lumină”, care în poezia Leonidei Lari înseamnă rostul binelui, al credinței în adevăr, în Patrie, în locurile în care autoarea își zice cântul. Între alți poeți, cărora le este caracteristică tentația luminii, Leonida Lari tinde sa se deosebească prin felul ei întortocheat de a ajunge la adevărul-lumină, de a născoci situații pentru încercarea rezistenței sufletului uman, pentru încercarea capacității de a crede în adevăr, în cuvântul rostit. Prin aceasta se explică și complicatele modalități poetice abordate, învăluirea sentimentului în mai multe rânduri de țesături transparente, menite să producă impresia ascunderii totale. În noțiunea de „lumină” autoarea vrea să cuprindă sentimentele cele mai curate și mai înălțătoare față de Patrie, bunăoară: „Mi-e Patria în suflet – cât de mult / Pentru-acest sol cu ape curgătoare, / Pentru acești oameni îmbrăcați în alb / care se-ndreaptă către văi solare” (Mi-e Patria...), sufletul poetului fiind locuit de o „vastă lumină”. Îndemnul categoric tot de aici pornește: „Împotriva luminii, nu merge nicicând ...”.

Pentru a se îndepărta de locurile bătătorite în literatura timpului, personajul liric se vrea încercuit într-o „visătoare lumină”. E o lumină în care se proiectează „umbra” eului liric, adică o alternativă a trăirii. Alteori cea dintâi devine incandescentă („Umpleți casa cu soare, cu soare, cu soare cumplit, / Nicăieri: altădată soarta nu-ți mai oferă popas”) pentru a sublinia orgoliul personajului liric singuratic în lumea „lucrurilor știute pe de rost”. Acest fapt, care în estetica romantismului e un loc comun, generează ciudata privire „ascunsă undeva înăuntru”, omniprezentă în universul poeziei Leonidei: „Din beznă pândește un vânător”, „Ochiul din noapte”, „Privirea din întuneric” sunt asemenea unui focar ce atrage lumina unor sensuri indescifrabile, care provoacă starea de visare a eroului plutitor în spații, dar și meditațiile revelatorii. Astfel despre sentimentul iubirii autoarea scrie: „Se săvârșește ceva minunat în noi, / ceva despre care încă vor scrie timpurile. / De acu încolo / nu ne vom mai înveli unul cu mahna altuia în somn... / M-ai strigat pe numele meu de veacuri, / te-am strigat pe numele tău de veacuri, / și tot ce sunt ești tu, tu, tu, / deși cu adevărat ai nimănui nu suntem. / Nimeni nu aparține cuiva. / Unul e în mulți și mulți sunt în unul”.

Construcția silogistică a gândului, atingerea sensurilor prin accente, prin „aburi de gând” și prin tonul înaripat au menirea să creeze dualitatea unui eu real și imaginar în același timp. Printr-o astfel de dualitate poeta caută o expresie proprie a Nevăzutului, a Necunoscutului, a Absolutului. Or, nu întâmplătoare este întrebarea cu privire la „tentația Absolutului” și la „cheia trecerii armonioase de la vis la realitate și invers”, pe care Leonida Lari i-o adresa într-un interviu din „Literatura și arta” poetului Aureliu Busuioc. Acest fapt denotă specificul căutărilor în poezia Leonidei Lari: sensul vieții, setea de plenitudine se vor exprimate într-un context mult mai amplu. Așa se face că Necuprinsul și Nevăzutul absoarbe universul poetic al autoarei noastre, lăsând semne ciudate și stranii: „irupția’n spațiu” a „mulțimii zburătoare”, „trupul arzând sonor în vânt” ș.a. Generalizate, toate acestea vor să însemne puritatea și dârzenia eului liric în relație cu viața. „Copilăria”, „pruncul”, „puritatea” ajung să fie semne ale puterii. Astfel se petrece în poezia Leonidei Lari un fenomen interesant al substituirii: imposibilitatea de a înfrunta Absolutul, Nesfârșirea, Nevăzutul se vrea recuperată prin puritatea copilului, puritatea însemnând puterea de a înfrunta: „Și uneori gândesc la nemurire / Ca la un prunc născut în suferință”. Aici își află explicație utilizarea unor imagini paradoxale la prima vedere: „Era târziu, în fapt de seară, / Și prevestea a ploaie, / Dar ca un nou-născut m-am dus, / m-am ridicat pe pietre-n sus...”. „Noul-născut” înseamnă aici forța izvorâtă din puritate. „Fenomenul substituirii” este și dovada faptului că stările sufletești în poezia Leonidei Lari își au izvorul și în rațiune, eroul liric evadând dintr-un spațiu în altul, proiectându-și sufletul prin intermediul razelor de lumină, a vântului „ce ne scoate din stăpânirea legii” sau închizându-se în găoacea somnului. Aceasta din urmă nu este decât formulă, pentru că somnul (visul), precum bine o știm de la romantici, nu înseamnă altceva decât odihna forțelor, acumularea lor interioară și comunicarea directă cu Muzele. Atât proveniența romantică în general, cât și construcția eminesciană a gândului este evidentă în expresii de felul „cu ochiul ce-l aveam deschis în somn”, care ne amintește de celebra deschidere a văzului lăuntric în cunoscuta Scrisoarea III a lui Eminescu: „Dară ochi-nchis afară – în lăuntru se deșteaptă”. Sentimentul este adus în poezia Leonidei Lari prin hrubele întortocheate ale unei imaginații feminine, bogate și polemice: „Trupu-mi slăbești, tu, suflete cumplit, / Nimica’n mine pe măsura-mi nu-i / Și tot ce faci din zori spre asfințit / Se-abate zdrobitor asupra lui” (Tu, suflete...). Alteori dilemele existențiale sunt exprimate simbolic în chipuri fantastice („Centaurul”) și livrești („Don Juan”). Comunicarea umană în poezia Leonidei Lari se realizează prin gesturi și priviri miraculoase, prin efectele dinamizării aerului și luminii, menite să dirijeze deplasarea eroului liric detașat în spațiu, „dincolo de cer”. Motivul detașării trebuie căutat și în încercarea ei de a afla dimensiunile capabile să cuprindă, la modul feminin, un mod inconfundabil prin tăria de caracter, suferința umană, dimensiuni pe care poeta le compară cu „nesfârșirea lumii”: „Și lacrimile albastre ale mumei / țâșnesc peste marginile lumii”. Tot de aici – pornirea de a abstractiza și de a „raționaliza” sentimentul, care devine o forță motrice a capacității „de dezlegare” a vieții, concentrându-se într-un fel de „grăunte rațional” al poeziei. Acesta din urmă este dirijat cu mișcări precise. Un exemplu de regizare impecabilă este poezia În gura peșterii din munte..., în care biruie arta de a „construi” sentimentul la modul narativ. Este o dovadă că înzestrata poetă poate aluneca în abstractizări, dar nu în sentimentalism. Rațiunea și setea de abstractizare face trupul să ardă „sunător în vânt”, și nu sentimentul. Capacitatea Leonidei Lari de a nara, de a se exprima în scurte parabole, e pe măsură să satisfacă reflexivitatea ce caracterizează un eu, traversând diferite ipostaze temporale și spațiale. Așa apare la ea predispoziția transpunerii, „a redării” epicizate în poezie, fenomen evident în Marele vânt, Învingătoarele spații și chiar în Centaurul. În Învingătoarele spații, de exemplu, energia vitală e orientată și pusă în mișcare de către un „eu” integru care tinde a fi eroul liric întrebându-se: „Dar cine ar vrea să bea cupa, amară / a unui destin neînchegat?”. Personajul poetic parcurge o evoluție întortocheată, labirintică. „Perioadele facerii de sine” sunt puse într-o anumită ordine prin raportarea stărilor poetice la „clipa de neuitat”, la „voința” înțeleasă drept „capacitate de a alege”. În numele cui se desfășoară aceste „perioade ale facerii de sine”? Care e axa menită să „centralizeze” și să „ordoneze” universul poemului? Răspunsul îl aflăm în versuri precum sunt următoarele: „Auzi în tine săpându-se adânc / spațiul unei iubiri nemaivăzute, / al unei iubiri / care ar putea suferi / la nesfârșit pentru oameni”. Și de asemenea în existența acelora care „sunt aproape niște mari îndrăgostiți / și sămânță în sol în același timp”.

În Marele vânt căutările eului artistic iau forma, „avatarurilor” sentimentului de dragoste. Situând într-un punct personajul principal al poemului, pe „Marele vânt”, „bolnav de cer” și în altul – imaginea femeii, poeta urmărește aprofundarea înțelegerii sufletului uman, a „fiziologiei” lui. Sorgintea romantică eminesciană a conflictului dintre vis și realitate transpare cu ușurință, la fel ca și unele accente venind din Lucian Blaga, poetul trecut la index în Basarabia postbelică de până la ’89. Sentimentele personajului, care constituie obiectul poemelor Leonidei Lari, trec prin diverse, uneori contradictorii, ipostaze, puse la încercare de cele mai variate împrejurări. O întrebare curioasă este dacă există sau nu premisa transformării acestor împrejurări într-o atmosferă epică. Răspunsul e negativ și reiese din „subiectul liric” al poemului: eroul liric luptă pentru definirea sentimentelor sale, derularea materiei este curgătoare și potolită numai în aparență, dramatismul luptei predominând. El izvorăște din frământarea minții, după cum scrie însăși autoarea: „Cum să te unesc pe tine acesta, / cu tine fostul / și cu tine care vii”. Viața din perspectiva apropierii ei de starea de beatitudine divină și viața-interogație, viața între naștere și moarte scoate în relief latura unei modernități indubitabile, axată pe conflictul și pe revolta specifice condiției umane, Leonida Lari explorând interioritatea eului din perspectiva vieții veșnice și a celei prezente, care îi este dată protagonistului.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog