Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Didahiile lui Antim Ivireanul şi înnoirea limbajului predicii româneşti

Gheorghe CHIVU

Alte articole de
Gheorghe CHIVU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

1. S-a scris mult şi competent despre valoarea canonică şi literară a predicilor lui Antim Ivireanul1. A fost subliniat talentul oratoric de excepţie al mitropolitului2, s-a insistat asupra originalităţii Didahiilor3,ca răspuns la ipoteza traducerii acestora din opera marilor predicatori bizantini ai timpului4, au fost subliniate elementele care diferenţiază textele sale de cazaniile celebrilor predecesori din spaţiul românesc, diaconul Coresi şi mitropolitul Varlaam.
O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea, aplicată deopotrivă formelor lingvistice, registrelor stilistice şi structurilor textuale, pune însă în evidenţă şi o greu de egalat capacitate de utilizare a textului sacru şi de interpretare a literei acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioşii. Cu orice credincios prezent în biserică, indiferent de rang, dar diferenţiat, desigur, după cultura şi după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificaţiile textului bisericesc. O comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat pentru a mări capacitatea de înţelegere de către ascultători a spiritului cărţii sfinte şi pentru a compensa instrucţia, adesea insuficientă, a acestora. O comunicare în care limbajul religios s-a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză fără precedent în scrisul vechi românesc.
2.Este cunoscut rolul excepţional jucat de Antim în tipărirea cărţii necesare slujbei în limba română. Urmare a activităţii pe care a desfăşurat-o, cartea de cult editată la cumpăna veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea în Muntenia şi-a impus, în jurul anului 1750, normele lingvistice şi a determinat prima unificare a limbii noastre de cultură5.
A fost însă insuficient evidenţiată deschiderea acestui mare om de cultură către cartea laică, într-o epocă în care tipografiile imprimau aproape fără excepţie carte religioasă.
În 1697 el tipărise, la Snagov, Gramatica slavonească a lui Meletie Smotriţki, pentru a veni în sprijinul încă necesarelor şcoli de slavonie. În 1700 ieşea de sub teascurile aceleiaşi tipografii Floarea darurilor, mult citita pe atunci carte de înţelepciune, iar în 1713 mitropolitul va fi imprimat, potrivit unor informaţii contemporane, şi Alexandria, instructivul roman cu subiect istoric6.
Lecturile sale s-au îndreptat cu certitudine, după cum arată maximele, pildele şi referirile cuprinse în Didahii, nu doar spre Cartea cărţilor şi spre scrierile părinţilor Bisericii, ci şi spre Fiziolog, cunoscuta carte populară, spre cronografe sau, fapt cu totul remarcabil, spre renumiţi poeţi şi filozofi greci, precum Aristotel, Democrit, Hesiod sau Socrate7.
Asemenea lecturi l-au îndrumat, desigur, spre vocabularul neologic greco-latin, prezent constant în scrierile sale alături de termenii slavoni şi neogreceşti specifici textelor bisericeşti. (Mă opresc, pentru ilustrare, la astronom, idiomata „însuşire, proprietate”, glosat prin alsăuiri, la materie, la periergos „(persoană) dornic(ă) să cunoască”, glosat prin iscoditoriu şi prepuitoriu, la politie „cetate, stat”, la scandelă „scandal” sau la silavă, glosat contextual prin înjugare, termeni care nu au aparţinut niciodată limbajului religios8.)
Tot textele laice i-au sugerat, fără îndoială, maniera de interpretare a formei ebraice a numelui biblic al Sfintei Fecioare, cuprinsă în Cazania la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, tiparul aproape ştiinţific al demersului, felul de identificare a ideii ascunse sub haina sonoră a cuvintelor şi tălmăcirea pe înţelesul tuturor a semnificaţiei astfel izvodite9:
„întru... Mariam, după a mea proastă socoteală, înţelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că, fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţelege cum au născut o faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi cuvântul lui Dumnezeu; a dooa, că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi că înţelegem cele doao firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sânt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelegem cele 6 taini mari şi preste fire, adecă blagoveştenia, naşterea, botezul, moartea pre cruce, înviiarea şi înălţarea la ceriu. Cu blagoveştenia s-au descoperit taina cea mai înainte de toţ vecii ascunsă; cu naşterea s-au împăcat ceriul cu pământul, adecă Dumnezeu cu omul; cu botezul ne-am îmbrăcat cu haina nestricăciunii; cu moartea ni s-au dat viaţa; cu înviiarea ni s-au dat bucuriia şi cu înălţarea la ceriu, şăderea de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl”10.
Aceeaşi apropiere de cultura laică, ilustrată, în modul de interpretare a pasajului anterior, prin raportarea la structura fonetică a cuvântului, poate explica desigur şi compararea, în Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, a tinerei săvârşite înainte devreme cu finixul, „o pasăre, ce..., de ce se săvârşeşte făr de vreme, de aceea mai mult îşi adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înnoieşte viaţa şi-i dăruieşte ani mai mulţi”.
În Cazania la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu descoperirea sensurilor ascunse în numele Mariam a devenit principiu organizator pentru lauda adusă Sfintei Fecioare, perioadele atent construite subsumând structuri binare (semnificative pentru înţelegerea esenţei „împărătesei ceriului şi a pământului”, a celei ce „au împăcat ceriul cu pământul”) unor serii enumerative organizate ternar, cu trimitere desigur la Sfânta Treime: ea este aleasă ca soarele, ca luna, ca revărsatul zorilor; este izvor, chiparos, crin; este nor, fecioară şi grădină încuiată11.
În Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, citatul biblic, redus la esenţă (spre deosebire de pericopa evanghelică din cazaniile tradiţionale), devine din pre-text argument pentru ideea ilustrată, din punct de referinţă se transformă în laitmotiv şi treaptă obligatorie în demonstrarea ideii că moartea nu este sfârşit şi pedeapsă, ci „începutul vieţii cei fericite”sau, cum spusese, cu o jumătate de veac mai devreme Toader din Calafendeşti, în prima predică românească originală, „poartă către viaţa cea netrecută”.12
Înnoirea adusă de Antim coboară până la nivelul lexical al predicii bisericeşti. Sinonimia, general acceptată în limba curentă, între moarte şi adormire se transformă în antonimie. Însuşi citatul evanghelic „Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme” îşi evidenţiază, în plan sintactic, structura antitetică, explicitarea făcută pe parcursul textului adăugând, într-o enumerare sinonimică gradată, elemente noi celor două „capete de serie” opuse: n-au murit, ci doarme; nu moarte, ci adormire; nu adormirea cea firească, ci adormirea cea de pe urmă; nu scârbă (adică întristare, supărare pământească), ci fericire, nestricăciune, nemurire.
3.Înnoirile aduse de Antim în planuri diverse predicii româneşti, mult mai numeroase decât cele câteva comentate prea succint în paginile anterioare, sunt nu numai o dovadă indiscutabilă de admirabil talent retoric şi de intuiţie lingvistică, ci şi rezultatul cursului urmat de vechea noastră limbă literară după acceptarea românei ca limbă de cult13.
Argumentează această afirmaţie truda unui intelectual anonim, care, la mijlocul secolului al XVII-lea, a adunat sau a transcris într-un manuscris al Psaltirii (păstrat la Biblioteca Academiei din Bucureşti sub cota ms. rom. 170) mai multe variante pentru exprimarea ideilor cuprinse în versetele celei mai citite dintre cărţile biblice14. Nu doar o singură variantă, subsumată tradiţional unei versiuni a traducerii scrierii în limba română, ci mai multe, diferenţiate prin organizare sintactică, formulare sau vocabular. Variantele sunt numerotate cu litere-cifră, pentru a putea fi mai uşor urmărite de un eventual cititor sau, poate, pentru a sublinia curajul întreprinderii prin care litera cărţii sfinte îşi pierduse caracterul intangibil în favoarea duhului, a înţelesului acesteia.
Iată două fragmente ilustrative. Primul este extras din psalmul 26 (versetele 2-4)15:
„Când s-apropiia spre mene cei în răutăţi să mănânce trupul mieu 2. peliţa mea, ceia ce mă supăra, vrăjmaşii miei 2. ceia ce mă dodiia,vrăjmaşii miei, aceia slăbiră şi cădzură. Că se s-are stolispre mene stol2. că se s-are adunaspre mene gloată, nu se va teame inima mea. Şi să s-are scula spre mine războiu, eu spre-nsu nedejduiescu. Unul cerşuiu de la Domnul şi acela cercu. 2. Unacerşuiu de la Domnul şi aceaeacercu”.
Cel de al doilea fragment aparţine cunoscutului psalm 50 (versetul 9):
Ocropeaşte-mă cu isop şi mă voiu curăţi. 2. Stropeaşte-mă cu busuiocşi mă voiu curăţi. 3. Spală-măcu săpunşi mă <...> <4> spală-mă şi mai vârtos decât omătul mă voiu înălbi”.
Schimbarea de atitudine faţă de forma textului religios este probată, aproximativ două decenii mai târziu, şi de către Dosoftei, prin celebra sa Psaltire în versuri, dublată semnificativ în plan cultural de Psaltirea de-nţăles, tipărită în proză, în 1680, pentru uzul Bisericii. Spiritul cărţii biblice a prevalat din nou asupra literei acesteia în cartea apărută la Uniev, în 1673, sensul versetelor a fost exprimat mai clar şi mai adecvat înţelegerii cititorului laic, mai puţin obişnuit cu rigorile scrisului bisericesc. Au fost păstrate firesc „modelul” stilistic al cărţii (psalmul s-a aflat pentru prima dată în literatura română în această postură) şi atitudinea psalmistului. Iar prelucrarea literei psalmilor nu a mai constat exclusiv în încercarea deloc uşoară şi nu totdeauna lipsită de poezie de găsire a unor echivalente lexicale cât mai potrivite pentru termenii din original, Dosoftei impunând atât adaosul cât şi simplificarea creatoare a izvorului ca mijloc de evidenţiere a personalităţii sale artistice.
Sunt bine cunoscute, desigur, nu numai din cercetările de istorie a literaturii române şi a limbii noastre literare, versurile din psalmul 103 având rezonanţe similare poeziei eminesciene:
„Preste luciu de genune
Trec corăbii cu minune”
prelucrare a unui fragment („Acolo corăbiile îmblă”) lipsit de orice valenţe poetice. Sau versurile de început ale psalmului 41, prin care este exprimată „setea de dumnezeire”:
„În ce chip doreşte cerbul de fântână,
Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,
Sufletul mieu, Doamne, aşe te doreşte,
Cu sete prinsă, de mă veştedzeşte”16.
4. Activând într-un context cultural favorabil, cum a fost cel care a individualizat „secolul de aur” al culturii vechi româneşti, secol în care româna a devenit limbă de cult, Antim Ivireanul a dat măsura posibilităţilor de expresie, de comunicare şi de înnoire a limbajului bisericesc.
Ajutat de o cultură şi de un simţ lingvistic aparte, întâlnit nu o dată la intelectualii ce ajung să se ilustreze în altă limbă decât cea maternă, el a găsit echilibrul între tradiţie şi inovaţie, între ceea ce era (şi în mare măsură a rămas) caracteristic pentru textul sacru şi fenomenele specifice limbii române comune.
 
Bibliografie
1. Antim Ivireanul, Opere, Ediţie şi studiu de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972.
2. Eugen Negrici, Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1971.
3. Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, ediţia a II-a, Bucureşti, 1971.
4. Ion Gheţie (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, 1997.
5. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, II, Bucureşti, 1998.
6. Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, Bucureşti, 2000.
 
Note
1 A se vedea, pentru bibliografie, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 44 şi, recent, Dicţionarul general al literaturii române, I, Bucureşti, 2004, p. 192.
2 Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul, predicator şi orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV, 1956, nr. 8-9, p. 775-817.
3 Subiectului i-a fost consacrat volumul lui Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1971 (republicat fără nici o modificare de Editura Du Style, în 1997). Consideraţii utile sunt formulate în G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1953, p. 51-52; Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1964, p. 539-546; Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, I, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1971, p. 192-194.
4 Vezi pentru argumente în primul rând Al. I. Ciurea, art. cit., p. 781-784; cf. Gabriel Ştrempel, Introducere, în Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, 1972, p. XLVII; Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, II, Bucureşti, 1998, p. 373-376.
5 Vezi Istoria literaturii române, I, ediţia a II-a, Bucureşti, 1970, p. 490, 503-505 şi, ca ultimă sinteză, Ion Gheţie, Secolul al XVIII-lea şi unificarea limbii române literare, în Contribuţii la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780), [Cluj-Napoca], 2000, p. 91-111.
6 Anton Maria del Chiaro, secretarul pentru limbi occidentale al lui Constantin Brâncoveanu, consemnează în Storia delle moderne rivoluzioni di Valachia existenţa tipăriturii şi chiar finanţarea apariţiei acesteia de către negustorul Apostol Manu (vezi, între alţii, N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I, Bucureşti, 1974, p. 283).
7 Vezi pentru detalii Gabriel Ştrempel, op. cit., p. XLI-XLII, XLVIII-XLIX.
8 Pentru o descriere sumară a lexicului Didahiilor, vezi Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., p. 189-191.
9 Dan Horia Mazilu asociază această „tălmăcire” cu hermeneutica şi cu interesul arătat de Antim simbolismului numeric (în vol. cit., p. 388).
10 Citatul acesta, ca şi cele inserate mai jos, sunt preluate din ediţia Didahiilor publicată de Gabriel Ştrempel în volumul Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, 1972.
11 Vezi, pentru alte exemple de structuri ternare şi duale, Eugen Negrici, op. cit., p. 212-214.
12 A se vedea, pentru textul acestei predici, Crestomaţia limbii române vechi, vol. I (1521-1639), Bucureşti, 1994, p. 207-210, iar pentru noutatea metaforei citate, Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, Bucureşti, 2000, p. 44-45.
13 Pentru aceasta vezi sinteza pe care am făcut-o în Evoluţia stilurilor limbii literare (Contribuţii la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780), p. 305-308).
14 Pentru o primă analiză a acestui manuscris şi a relaţiei sale cu alte Psaltiri vechi româneşti, între care şi Psaltirea de-nţăles a lui Dosoftei, vezi I.-A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, I, Bucureşti, 1916, p. LXIV-LXIX.
15 În fragmentele reproduse am evidenţiat diferenţele existente între variantele transcrise succesiv.
16 Pentru alte dovezi de prelucrare de către Dosoftei a textului canonic, vezi recent Mihai Dinu, „Bătrânul poet dintâi” – incursiune în poezia şi poetica dosofteiană, Bucureşti, 2007, p. 156-274.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog