Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FAȚETELE CUVÂNTULUI

COŞERIANA

CUVINTE DEZVELITE

EX CIVITAS

POESIS

CUM SCRIA EMINESCU?

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

IN MEMORIAM

REGISTRU ACTUAL

SUFLET DE VEGHE

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

RECURS LA PATRIMONIU

EVENIMENT

ANIVERSĂRI

DIALOGUL ARTELOR

DE LA GROTESC LA SUBLIM

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

VIAȚA FĂRĂ MACHIAJ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Amiralul din fabulă (Misiunile ratate ale amiralului Ciceagov în 1812)

Vlad MISCHEVCA

Alte articole de
Vlad MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Figura neordinară a amiralului P.V. Ciceagov (П.В. Чичагов, Tchitchagoff, 1767-1849), desemnat la sfârșitul Războiului ruso-turc din 1806-1812 în fruntea unei armate terestre, care a ieșit victorioasă dintr-un lung război cu otomanii și a fost imediat reorientată împotriva lui Napoleon, a stârnit un interes sporit în rândurile istoricilor încă din secolul al XIX-lea. Pentru istoria românilor este important de menționat că Pavel Vasilievici Ciceagov a fost ultimul comandant șef al Armatei ruse de la Dunăre (implicat nemijlocit în negocierile finale ale încheierii Păcii de la București din luna mai 1812) și, totodată, primul conducător al Basarabiei anexate la 16 (28) mai 1812. Astfel, în anul 1812, el a cunoscut triumful ascensiunii carierei sale politico-militare și, totodată, eșecul unor importante misiuni, încredințate de către împăratul Alexandru I în ajunul și în timpul războiului cu Franța lui Napoleon Bonaparte. Alexandru I îl face de fapt guvernator în sudul Rusiei: pe lângă Armata dislocată în Principatele Române, el are la dispoziție Flota Mării Negre, administrația militară și civilă a Țării Românești și Moldovei și a tuturor țărilor, „care pot fi ocupate de forțele terestre și navale încredințate” amiralului.

P. V. Ciceagov și-a început cariera de ofițer în escadra tatălui său (V.Y. Ciceagov, 1726-1809, amiral din 1782), ocupând postul de ministru maritim al Imperiului Rus (1802-1811), iar din 1807 fiind deja amiral. A fost membru al Consiliului de Stat și ales membru de onoare al Academiei de Științe Ruse (1814). Soarta lui P.V. Ciceagov nu a fost ușoară. Un om care a făcut mult pentru flota rusă, în 1812 a fost declarat principalul vinovat pentru eșecul trupelor imperiale de la Berezina, când o parte din armata franceză și însuși împăratul Napoleon au reușit să evite încercuirea și să se retragă din Rusia. Amiralul a fost ridiculizat de societatea rusă, inclusiv de cunoscutul scriitor Ivan Krîlov în fabula sa „Știuca și Motanul”. Pavel Ciceagov, care considera acuzațiile nedrepte, a părăsit în 1814 Rusia și a trăit în exil până la moartea sa1. În 1834 proprietățile sale din Rusia au fost sechestrate, iar el a primit cetățenie engleză și în același an a orbit, lăsând urmașilor vaste amintiri scrise și publicate abia după moartea sa. În Notele sale, care acoperă perioada de la nașterea tatălui său (1726) până în 1834, el a inclus o mulțime de materiale istorice valoroase pentru studierea perioadelor domniei Ecaterinei a II-a, Pavel I și Alexandru I, caracteristici precise ale oamenilor de stat și multe detalii bazate pe documente și scrisori necunoscute până atunci2. În aceste Note el a vrut să clarifice anumite situații obscure și să se justifice pentru urmași, însă ele au fost publicate doar parțial și au stârnit un val de opinii controversate. Ca deviză personală, el și-a adoptat celebrul dicton „Etre et non paraitre” („A fi, dar a nu părea”), pe care și l-a gravat pe inelul său.

Ciceagov a fost, fără îndoială, un filoenglez, a studiat navigarea în Anglia și a fost căsătorit cu o englezoaică (Elizabeth Proby, 1774-1811). În ultimele zile ale domniei lui Pavel I, răspunsurile sale îndrăznețe, chiar obraznice adresate despotului său nerăbdător, pentru care a fost încarcerat în cetatea Petropavlovsk, i-au câștigat un respect general, pe care l-a păstrat până când a obținut o altă faimă3. Contemporanul său F.F. Vighel, unul dintre cei mai cunoscuți memorialiști ruși și fost guvernator al Basarabiei (1825-1826), menționa: „Severitatea marinarului, combinată cu aroganța englezului, l-a făcut ulterior urât de ruși; ultimul său gest a făcut ca toți să-l disprețuiască. Blestemând Rusia, el a părăsit-o pentru totdeauna și mai mult decât a plătit-o pentru ura și disprețul cu care l-a împovărat”. Totuși, istoricii ruși actuali îl reabilitează pe P.V. Ciceagov, care, locuind în străinătate (ultimii ani de viață la fiica sa Ecaterina du Bouzet), ar fi vorbit întotdeauna cu drag despre Rusia și a apărat nevoia de libertate în articolele sale, opunând țăranii ruși nobilimii lor, exprimându-și încrederea că poporul va răsturna violența și fărădelegea4. Al. Langeron remarcase că Ciceagov „cu o pensie de 60 000 de ruble, a venit să locuiască la Paris, unde, cufundat în liberalism, a continuat calomniile și insultele la adresa suveranului și țării sale”5. Cert rămâne că Ciceagov nu suporta măgulitorii curții, a detestat nobilimea rusă servilă, fapt pentru care ea îl urâse cu adevărat. Iar un ecou al acestui dezgust este și caracterizarea critică făcută de către Vighel în memoriile sale6.

Acestea fiind spuse, cu referire la o sumară biografie a amiralului Ciceagov, ne vom expune mai detaliat în ceea ce privește evenimentele legate de misiunea lui în Principatele Române din primăvara și vara anului 1812 și cea din cadrul războiului ruso-francez din vara și toamna aceluiași an.

Diplomația țaristă în timpul negocierilor rusootomane din anul 1812 a continuat să considere că „pretențiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinței, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul la Dunăre, ulterior s-a renunțat și s- acceptat hotarul la Siret”7, neîncetând să insiste la masa tratativelor de la București (ianuarie-mai 1812 ca „râul Siret să fie fixat hotar între cele două împărății, așa cum s-a stabilit la Giurgiu”8. Diplomația otomană, ținând foarte bine minte planurile de partajare a posesiunilor Imperiului Otoman, ursite de către Franța și Rusia la Tilsit (1807) și Erfurt (1808), nu excludea nici la 1811-1812 pericolul pe care îl prezenta Bonaparte nu doar pentru Imperiul țarist, dar și pentru Poarta Otomană. Iată de ce, marele vizir era de părerea că „Salvându-vă pe voi, ne salvăm pe noi înșine”9.

Împăratul rus, la rândul său, dorind săși asigure flancul de sud al imperiului, spera să-i aibă pe otomani în calitate de aliați în ajunul iminentului conflict european împotriva Franței napoleoniene, fapt ce a determinat moderarea pretențiilor sale inițiale. Astfel, în ajunul semnării Păcii de la București, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din partea dușmanului său – Rusia, cât și din partea aliaților – Franța, Marea Britanie și chiar din partea țărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece Marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor în ajunul războiului francorus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască soarta întregului vechi continent. Iată de ce putem spune că au existat o multitudine de factori care au condiționat semnarea, la 5 (17) mai 1812 la București, a clauzelor preliminare ale Tratatului de pace ruso–turc10.

Pentru a grăbi negocierile tergiversate de la București, Alexandru I a apelat la serviciile unei persoane în care avea încredere – amiralul
P.V. Ciceagov. Instrucțiunea lui Alexandru I către amiralul P. V. Ciceagov, din 9 (21) aprilie 1812, elaborată la Petersburg, prevedea un șir de acțiuni concrete de ordin diplomatic și militar în vederea încheierii războiului cu otomanii, în contextul unei eventuale declanșări a unui nou conflict cu Franța napoleoniană.

Amiralul prelua, conform rescriptului imperial, „conducerea principală a Principatelor Moldovei și Valahiei, precum și comandamentul suprem asupra Armatei de la Dunăre și al Flotei Mării Negre”. Prima dintre aceste sarcini ale noului comandant suprem reieșea din circumstanțele politice create care acordau o importanță deosebită titlului atribuit lui P.V. Ciceagov de către Alexandru I. Dintre acestea, „negocierile de pace cu turcii trebuiau să ocupe un loc semnificativ”. Al doilea subiect se referea la „înarmarea popoarelor de acolo, care ne pot întări astfel operațiunile militare”. Împăratul rus confirma că: „În primul dintre aceste subiecte, considerăm că este util să vă aducem la cunoștință că comportamentul insidios al Austriei, care s-a unit cu Franța, obligă Rusia să folosească toate mijloacele din mâinile sale pentru a respinge intențiile periculoase ale acestor două puteri.

Cea mai importantă dintre aceste metode este să atragem de partea noastră spiritul combativ al popoarelor slave – sârbii, bosniacii, dalmațienii, muntenegrenii, bochesienii, croații, ilirii, fiind înarmați și organizați militar, ne pot ajuta foarte mult.

Ungurii, indignați de acțiunile actualei lor guvernări, ne oferă un mod la fel de eficient de a îngrijora Austria, de a-i distrage atenția și de a o face, astfel, mai slabă.

Toate aceste popoare, împreună cu trupele noastre regulate, vor forma o miliție uriașă, nu doar împotriva contracarării planurilor Austriei, dar și pentru a produce o diversiune puternică pe aripa dreaptă a posesiunilor franceze și să ne servească drept un mijloc nemijlocit de a provoca atacuri din direcția Nișului și Sofiei”.

În scopul acestei diversiuni împotriva Franței trebuia să urmeze „cucerirea Bosniei, Dalmației și Croației și direcționarea acestei miliții (trupelor nou formate) către cele mai importante puncte situate pe Marea Adriatică, de preferință către Trieste, Fiume, Bocca di Cataro11 și așa mai departe, pentru a stabili din cele mai comode puncte contactul cu flota Angliei, canalizând eforturile noastre de a atinge Tirolul și Elveția, acționând în comun cu aceste curajoase popoare nemulțumite de actuala conducere”.

Amiralul Ciceagov urma să se ghideze de instrucțiunile primite: „Tot ceea ce poate ridica spiritul popoarelor slave pentru a-i îndrepta spre țelul nostru ar trebui să fie folosit de Dvs., cum ar fi: promisiunea independenței lor, instituirea unui Regat slav, recompensarea acelor oameni care au o influență între ei – cu bani, decorații, menționare decentă pentru comandanți și trupe, și alte stimulente similare, corespunzătoare cu moravurile acestor popoare și circumstanțele create. Organizarea structurii civile a tuturor acestor popoare este încredințată discreției și considerației Voastre.

Dacă, înainte de sosirea la destinație, pacea cu Poarta va fi deja semnată, atunci urmează să se încheie și un Acord de alianță și de apărare din cauza relațiilor survenite dintre noi și Curtea austriacă; este probabil ca și condițiile păcii să necesite unele anulări. Va fi necesar să solicităm turcilor nu doar să nu obstrucționeze în mod direct ajutorul pe care îl putem obține de la sârbi și de la alte popoare creștine de sub stăpânirea lor, dar și să exprime o dispoziție sinceră și benevolă de a ne ajuta cu toate mijloacele pe care le au în mâinile lor împotriva dușmanilor comuni. Pentru mai multă asigurare, îi puteți lăsa să creadă că, odată cu înfrângerea dușmanilor noștri comuni, posesiunile lor anterioare ale Republicilor Ragusa și Insulelor Ionice le vor fi returnate. În acest caz, pentru rezolvarea cea mai rapidă și mai convenabilă a articolelor suplimentare la Tratatul de alianță, puteți folosi, dacă îi considerați utili, pe domnii Italinski și Barozzi, trimițându-i la Constantinopol pentru a înclina Poarta cu privire la propunerile făcute în acest sens și a o convinge că, odată cu intrarea sa în alianță cu Rusia, Franța, tocmai din aceste motive, devine inamicul său cel mai periculos și, prin urmare, este la fel de necesar ca și pentru noi să aspire la succesul operațiunilor militare împotriva lui Napoleon. Cu toate acestea, soluțiile pe care le oferim pot avea acel beneficiu pentru ea, că va scăpa prin aceasta de o implicare nemijlocită și pierderea trupelor sale musulmane.

Dacă totuși pacea cu turcii nu s-a semnat, atunci ar trebui ca efortul și efectul sugestiilor Dvs. să se extindă asupra tuturor părților Imperiului Otoman: grecii ar trebui să fie încurajați să scuture nesuferitul jug mahomedan; de negociat cu Ali Pașa, oferindu-i speranță de independență și recunoașterea sa ca rege al Epirului; de la albanezi să se încerce prin îndemnuri și mai ales cu ajutorul unei remunerări suficiente de a organiza o armată aparte; dacă Ali-Pașa va fi totuși imposibil de atras de partea noastră, atunci de folosit forța și toate mijloacele pentru a-i răsturna puterea și stabilirea unei alte guvernări, mai favorabile nouă...

Munițiile militare, cum ar fi puștile, sacii de campanie, cartușele și așa mai departe [vor fi] solicitate din Anglia și livrate, probabil, prin flota sa, situată în Marea Adriatică, la fel precum și o sumă de bani pentru costurile necesare.

Pentru a consolida această miliție (oaste – n.n.) slavă, trebuie să le repartizați la discreția Dvs. un număr suficient de infanterie cu o unitate decentă de cavalerie și artilerie, fără a pierde din vedere că în cazul continuării războiului cu Poarta să putem rămâne în siguranță într-o poziție defensivă împotriva ei.

Vom încerca, de asemenea, să solicităm asistență maritimă de la britanici pentru atacarea acelor locuri spre care va fi îndreptat atacul nostru, cum ar fi: Bocca di Cataro, Trieste, Fium, Ragusa și altele, urmând ca blocarea insulei Corfu să fie consolidată, pentru a întrerupe orice comunicare cu coasta turcească. Se poate spera că și în Sicilia trupele staționate vor acționa în aceeași direcție. În consecință, la prima oportunitate, veți fi obligați să interacționați prin negocieri cu comandanții maritimi și tereștri englezi și să încercați să stabiliți cu ei cele mai convenabile moduri de comunicări posibile”12.

Primind o asemenea plenipotență, amiralul a părăsit Petersburgul pe 2/14 mai și a ajuns la Iași pe data de 11/23 mai 1812. Dar, între timp, Kutuzov, văzând că onoarea semnării păcii îi putea fi luată, a reînnoit negocierile și s-a grăbit să încheie un tratat care, totuși, „nu a răspuns noilor intenții ale împăratului rus”13. P.V. Ciceagov, în calitate de nou comandant suprem al trupelor ruse de la Dunăre, a sosit la București a doua zi după semnarea preliminariilor de pace, la 6 (18) mai 1812.

Chiar dacă înlocuirea lui Kutuzov cu P.V. Ciceagov a fost pregătită în secret de către împărat, Kutuzov a reușit să afle despre acest lucru și s-a grăbit să facă un pas de preempțiune, forțând semnarea preliminariilor tratatului de pace cu turcii, pentru ca laurii acestei „victorii diplomatice” să meargă la el, și nu la noul comandant suprem. Bătrânul general, nemulțumit de demisia sa, a ținut o ranchiună atât împotriva lui Alexandru I, cât și a succesorului său. Ostilitatea lui Kutuzov (și nu doar a lui) va juca un rol nefast pentru soarta amiralului în viitor.

Dacă desemnarea comandantului naval pe postul de comandant suprem al armatei terestre a fost întâmpinată în cercurile militare cu surprindere și dezamăgire, pentru generalul de infanterie contele de Langeron această numire a provocat o iritare personală. Cert este că, timp de mai mulți ani, A.F. Langeron a dorit să obțină postul de comandant șef al Armatei Moldovei (cum mai era numită de ruși Armata de la Dunăre), dar din nou speranțele sale nu s-au realizat.

Amiralul ajuns la București a preluat comanda Armatei de la Dunăre și după ce a examinat situația la fața locului, reieșind din împuternicirile care i s-au încredințat, a găsit Principatele Române într-o stare deplorabilă, iar disciplina în armată practic distrusă, ceea ce a fost rezultatul a numeroase abuzuri comise de predecesorul său. Iată cum descrie însuși amiralul această situație: „Dorind să acord toată onoarea acestei afaceri lui Kutuzov, l-am invitat să stea încă câteva zile pentru semnarea finală a tratatului. Acest tratat, încheiat în mare grabă, avea inconveniente. În primul rând, nu a stipulat o alianță ofensivă și defensivă împotriva lui Napoleon; pe când împăratul mi-a poruncit să o închei cu Turcia. Apoi, el nu conținea acele condiții favorabile care ar fi putut fi atinse. Astfel, am aflat că împuterniciților turci li s-a dat ordin să facă concesii în orice; prin urmare, ei puteau desemna râul Siret drept graniță a Basarabiei. Dacă Galib-Effendi (reis-efendi, a condus delegația otomană la negocierile de pace n.n.) ar fi ascultat orbește instrucțiunile marelui vizir, ne-ar fi lăsat toate pozițiile ocupate de armata noastră; atunci intrarea în Asia și drumul care duce către cele mai bogate provincii din Turcia asiatică și către minele lor ne-ar fi fost deschis. În sfârșit, Tratatul de la București a trădat Serbia spre răzbunarea Porții...

Trecând prin Moldova și Țara Românească, am observat că locuințele erau peste tot părăsite și am aflat că proprietarii caselor rătăceau prin păduri pentru a scăpa de cerințele autorităților și de asuprirea soldaților. Aceste opresiuni au avut loc mai ales în timpul staționării trupelor. Disciplina a fost dizolvată atât de mult, încât jafurile erau efectuate prin comandă, iar militarii luau totul de ce au nevoie de la comercianți. Am fost obligat să impun pedepse demonstrative soldaților gărzii mele de onoare, care sustrăgeau proviziile din casele vecine. Dar poți oare fi surprins de samavolnicia soldaților când însuși generalul Kutuzov, gândindu-se doar la plăcerile sale, nu a ezitat într-o dimineață să ordoneze asociaților săi să sechestreze un membru al Divanului Valah, soțul uneia dintre amantele sale și să-l scoată din țară. Pentru a le face pe plac iubitelor sale, el și-a eliberat prietenii și favoritele de taxele vamale de la Dunăre. Caravanele venite de la Adrianopol aduc un venit mare cu aceste taxe; dar acest venit s-a epuizat curând din cauza contrabandei autorizate și din risipa oficialilor care au luat restul. Astfel, în aceste Principate roditoare, care împreună cu Basarabia și raialele sale ar trebui să aducă până la 2 milioane de ruble, nu au mai rămas nici bani, nici provizii, încât Rusia trebuia să-și mențină armata cu hrana sa” 14.

De observat că, clauzele preliminariilor semnate nau satisfăcut Cabinetul de la Petersburg, provocând o nemulțumire deschisă. Ministrul de externe al Rusiei N.P. Rumeanțev, în scrisoarea secretă de la 13 (25) mai 1812, i-a adus la cunoștința lui P.V. Ciceagov (care a intrat deja în funcția de comandant suprem în locul lui M.I. Kutuzov), precum că Alexandru I considera că clauzele date (îndeosebi, articolul vizând teritoriile din Asia): „n-au satisfăcut pe deplin așteptările”. În caz dacă împuterniciții otomani, scria Rumeanțev, nu vor accepta hotarul propus în Caucaz, după cum se cerea de către monarhul rus (adică posedarea tuturor teritoriilor ocupate la acel moment de trupele ruse), atunci urma să se stabilească în partea europeană granița conform condițiilor precedente, adică pe râul Siret15. Recomandându-i, totodată, lui Ciceagov ca să-i convingă pe diplomații otomani că în chestiunea păcii ruso-turce Rusia deloc nu este presată de agravarea raporturilor sale cu Franța, deoarece la momentul de față însuși Napoleon ar fi acela care „cere reînnoirea tratatelor, ce confirmă alipirea la Rusia a tuturor dobândirilor pe contul Imperiului Otoman”. Concomitent, Rumeanțev destăinuise că însuși împăratul Alexandru I „nu se bizuia defel” pe promisiunile amintite16. Păstrându-și încă speranța de a-i înclina pe turci să semneze separat un articol secret al acordului prealabil privind un Tratat de alianță defensivă-ofensivă între Rusia, Poarta Otomană și Suedia (în fața pericolului iminent al unui război general), Curtea de la Petersburg considera, în final, că cel mai important rămâne a fi încheierea unei „păci fără amânare cu Poarta”.17

Reieșind din această sarcină majoră, P.V. Ciceagov primise din partea ministrului rus de externe plenipotențele ca, neadmițând suspendarea negocierilor (evitându-se „iritarea împuterniciților turci”), în cazul imposibilității de „a dobândi avantaje noi”, să se accepte ca bază „punctele preliminare” pentru ca apoi să fie semnat și tratatul de pace propriu-zis18.

Deși către începutul lunii mai 1812 clauzele principale erau aprobate și semnate, procesul de redactare a textului tratatului a provocat discuții controversate, ambele părți insistând perseverent să se introducă în text formulări în propriul avantaj. Redactarea definitivă a fost terminată la cea de a 17-a și a 18-a ședințe oficiale, convocate respectiv la 8 și 9 (20 și 21) mai 181219.

Peste o săptămână, la 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura oficială a semnării tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciții celor două imperii. El includea 16 articole de bază și, separat, încă două articole secrete, dintre care art. 4 și 5 ale tratatului propriu-zis vizau, în modul cel mai direct, destinul Principatului Moldovei.

În scrisoarea sa din 7/19, iunie 1812 suveranul rus l-a anunțat că a „primit ambele rapoarte, din 17 și 27 mai; Vă răspund la ele. Sper că, după ce ați primit ratificarea de la vizir, ați alungat orice gând de cedări din achizițiile pe care tratatul ni le stipulează: ar fi complet intempestiv și chiar, după părerea mea, nu ne va aduce niciun beneficiu, întrucât turcii consideră întotdeauna îngăduința ca un semn al slăbiciunii și fricii. Vă permit să le retrocedați armele și steagurile lor, dar numai atunci când alianța ofensivă și defensivă va fi semnată și ratificată. Este necesar să aveți totul la dispoziție, pentru ca la prima mea comandă să puteți începe să acționați din partea Bosniei. În ceea ce privește Austria, trebuie să acționați cu prudență. /Austria afirmă că doar/ datorită situației sale interne a fost forțată să semneze cu Napoleon un tratat de alianță; dar că va acționa împotriva noastră doar cu cei 30 000 de oameni, conform angajamentului asumat, iar dacă nu o vom ataca din alte părți, atunci războiul va fi doar pe un singur punct; ea ne promite liniștea de-a lungul graniței noastre, angajându-se să nu miște mase mari de forțe”.20

În iunie 1812 Alexandru I încă consideră că pentru Ciceagov ar fi mai bine doar să sprijine armata lui Tormasov21 din Bucovina și să facă „o diversiune prin Bosnia și Dalmația Franceză. Această parte, conform informațiilor menționate anterior, este considerată de austrieci ca fiind foarte slabă și cu mijloace de protecție reduse. (...) Dacă diversiunea noastră în aceste țări ar avea succes, putem spera în mod pozitiv să slăbim acțiunile Cabinetului de la Viena, precum și răul pe care ni l-ar putea face”22.

Pe data de 13/25 iunie 1812, Ciceagov a primit de la suveranul său vestea izbucnirii războiului cu Napoleon. Alexandru I i-a scris: „Mă grăbesc să vă anunț că au început ostilitățile; am fost atacați în Kovno; acum mâinile voastre sunt dezlegate pentru diversiune, dacă numai ați putea aranja-o cu Poarta. Întârzierea rapoartelor Voastre și ratificarea sultanului mă îngrijorează oarecum. Pentru tot ceea ce v-am observat, trebuie să fiți atenți cu Austria, pentru a nu o face un inamic mai periculos decât acum, când a decis să acționați doar cu un corp auxiliar de 30 000 de oameni. Mi se pare că, în acest caz, puteți fi liniștiți din partea Ungariei și Transilvaniei; ideea este să luați în considerare dacă în momentul în care voi înșivă veți face o diversiune în direcția Dalmației, nu ar fi mai bine ca trupele amplasate împotriva Bucovinei de trimis la Movilău (pe Nistru) pentru a sprijini flancul stâng al generalului Tormasov sau către Hotin și Kameneț-Podolsk, în același scop, pentru ca generalul să-și poată menține poziția mai aproape de granițele noastre. Las acest lucru la discreția Dvs.; dar de la început trebuie să fiți mai încrezători decât mine în decizia finală a turcilor. Mă tem că sosirea lui Andreossi23 să nu împiedice eforturile noastre de a stabili (ratifica – n.n.) pacea...”24

Tratatul de pace ruso-turc (inclusiv articolele secrete) a fost ratificat de către Alexandru I la 11/23 iunie 1812 în orașul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forțării râului Niemen de către Grande Armée a lui Napoleon Bonaparte25. Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului și, ca urmare, articolele date n-au obținut putere juridică26. Schimbul actelor de ratificare s-a produs la București, la 2 (14) iulie 181227. La puțin timp după ratificarea Tratatului de pace amiralul P.V. Ciceagov semnează, la 23 iulie 1812, un document privind guvernarea noului teritoriu acaparat, intitulat Obrazovanie vremennogo pravlenija v Bessarabii28. Anexarea teritoriului Moldovei transprutene, adică de la Est de Prut, nu înseamnă însă că ar fi existat o Țară a Moldovei „de Est”. Teritoriul moldovenesc cuprins între râurile Prut și Nistru nu a alcătuit până la 1812 o entitate teritorial-administrativă aparte sau separată a Principatului.

Pe 13 august, o parte din trupele lui Tormasov (aproximativ 18 mii de oameni) s-au confruntat cu forțele superioare ale corpului lui
J. Rainier și K. Schwarzenberg la Gorodecino. Unitățile ruse s-au retras spre Luțk pentru a se uni cu Armata de la Dunăre. În septembrie, armatele au reușit joncțiunea și l-au forțat pe Schwarzenberg să se retragă în grabă la Brest. Amiralul P.V. Ciceagov a fost numit comandant al forțelor unite ale celor două armate, iar A.P. Tormasov a fost rechemat în Cartierul principal, la dispoziția lui M.I. Kutuzov.

Constatăm că propunerile rușilor nu puteau să-i mai determine pe otomani să se ralieze fie taberei antifranceze, fie celei antiruse. Planurile cu privire la o posibilă retrocedare a Basarabiei, sau cele ce vizau o mare diversiune a Armatei Dunărene (cu concursul slavilor de sud răsculați)29 în direcția hotarelor austriece și a „provinciilor Ilirice”, s-au dovedit himerice în fața noului Război franco-rus, care a periclitat întregul sistem politic al Europei30.

Or, și după semnarea Tratatului de pace diplomația rusă primise din trezoreria statului sume considerabile de bani (24 300 de ruble aur) pentru „întreținerea” delegaților otomani la București31. În luna iunie, amiralul Ciceagov a primit 45 665 ruble pentru repararea cetății Hotinului, care era cea mai apropiată de teatrul de război ruso-francez32. Iar în lunile iunie-iulie, Ciceagov era încă gata „să treacă Dunărea și în mai puțin de opt zile să vină în fața Balcanilor” și chiar să ajungă la porțile Constantinopolului33, dar Alexandru I, după lungi chibzuieli, hotărâse ca Armata sa de la Dunăre să se abțină de la orice diversiune împotriva otomanilor. În scrisoarea din 18 (30) iulie către amiral, Alexandru I ordonase ca: „...făcând schimbul actelor de ratificare, să ne mulțumim temporar cu această pace și să nu insistăm asupra unei alianțe, ci să mișcăm toate oștirile sub comanda Dumneavoastră spre Hotin și Kameneț–Podolsk [...] direct spre Varșovia [...]. Afacerea cu Constantinopolul poate fi făcută mai târziu; dacă afacerile noastre împotriva lui Napoleon vor lua o întorsătură bună, atunci vom putea pune în acțiune și planul nostru contra turcilor”34.

Al. Langeron consemnase în felul următor acele evenimente: „S-a crezut că armata noastră a fost destinată inițial să acționeze în Dalmația, susținută de o flotă engleză și rusă; un amiral fusese ales să unească comanda celor două armate, dar Ciceagov era un marinar la fel de rău ca și un rău general de infanterie și dacă expediția planificată ar fi avut loc cu un astfel de comandant ne-am fi putut aștepta la întorsături crude. Am părăsit Bucureștiul la sfârșitul lunii iulie; am traversat Țara Românească și Moldova foarte pașnic; Am trecut Siretul pe 26 august (7 septembrie) 1812, ziua bătăliei de la Borodino (din Moscova) și a doua zi Nistrul”35.

Scopul Rusiei de a ocupa și menține Principatele Române sub oblăduirea sa s-a realizat doar parțial, iar antrenarea otomanilor de partea rușilor în Războiul ruso-francez din iunie 1812 a suferit eșec. Spoliatorul Tratat de pace de la București, marchează de facto o concesie (într-o conjunctură internațională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în contextul crizei Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene36.

***

Armata rusă de la Dunăre era formată din 4 corpuri și o rezervă de armată. La 31 august 1812, aceasta era formată din 71 de batalioane de infanterie, 64 de escadroane, 14 regimente de cavalerie neregulate și 18 companii de artilerie. Din ordinul amiralului Ciceagov, la sfârșitul lunii august 1812, al 75-lea echipaj naval, format din 4 companii, s-a alăturat armatei Dunărene „pentru utilizare în traversarea râurilor”. Dintre toate armatele rusești, aceste trupe erau cele mai pregătite, deoarece șase ani consecutiv au luptat cu turcii și, chiar dacă au și fost armistiții lungi, soldații nu-și descărcau armele.37

Părăsind Moldova, amiralul P. Ciceagov a lăsat garnizoane la Ismail, Hotin și în alte cetăți de-a lungul Dunării și Nistrului, precum și mai multe regimente de infanterie și de cazaci, pentru a proteja frontiera împotriva unui posibil atac inamic din Galicia. Drept urmare, numărul armatei de la Dunăre s-a redus la 32 de mii de oameni și 150 de tunuri. La început, Alexandru I i-a indicat lui Ciceagov ca această armată să rămână în sud, pentru că nu era sigur că Turcia nu va profita de războiul cu Napoleon și nu va ataca Rusia. Cu toate acestea, după ce a văzut că turcii nu vor face acest lucru, el ordonă lui Ciceagov să înainteze pentru a se alătura lui Tormasov.

Așadar, situația s-a dovedit a fi una paradoxală – pe flancul de sud trupele ruse erau numeric superioare inamicului, însă faptul că erau împrăștiate pe un teritoriu vast i-a lipsit pe ruși de capacitatea de a efectua operațiuni active.

După victoria de la Tarutino a trupelor rusești s-a decis să se blocheze calea de retragere a lui Napoleon, care urma să treacă râul Berezina. La 23 noiembrie1812 unitățile mareșalului Udino au intrat în Borisov, iar Ciceagov și-a retras trupele pe malul drept al râului. Drept urmare a lipsei de interacțiune dintre Ciceagov și Kutuzov nu s-a reușit încercuirea inamicului, iar Napoleon a izbutit să salveze rămășițele armatei sale. În același timp, chiar Kutuzov a remarcat că nu doar greșelile lui Ciceagov, dar și greșeala lui Wittgenstein, care nu voia să se unească cu el, precum și lipsa de interacțiune între unitățile militare ruse, nu au permis să se îndeplinească planul inițial. În ciuda faptului că vina principală pentru eșecul operațiunii îi revine lui M.I. Kutuzov, care nu s-a grăbit să-l ajute pe Ciceagov cu forțele principale, acesta din urmă a fost ales ca țap ispășitor, deși el a fost cel care a provocat francezilor cele mai multe pagube la Berezina. După aceea, Ciceagov, nu fără implicarea lui M.I. Kutuzov, a devenit subiectul a tot felul de glume și epigrame tăioase. Au fost chiar voci care-l acuzau pe amiralul rus de trădare, ceea ce nu era adevărat.

Insuccesul prinderii lui Napoleon a stârnit o mare indignare publică, iar Krîlov, în faimoasa sa fabulă, a cărei alegorie a fost foarte bine înțeleasă de contemporani, l-a etichetat drept „un meșter patisier care se angajează să coase cizme, adică un marinar care comandă forțele terestre”. Acesta a fost contextul în care Ciceagov a devenit „eroul” fabulei popularului Krîlov, care l-a expus într-o lumină nefavorabilă și ridicolă din cauza că el ar fi întârziat până la punctul prevăzut și drept urmare o mică parte din armata franceză (nucleul ei) a reușit să treacă râul. Astfel, eșecul amiralului Ciceagov, care a comandat armata ce trebuia să-l rețină pe Napoleon în timpul retragerii sale din Rusia l-a dezonorat și l-a însoțit până la sfârșitul vieții sale. Iar primele rânduri ale fabulei au devenit de atunci proverbiale.

F.F. Vighel recunoscuse că: „Și acum nu știu dacă Ciceagov ar trebui să fie învinuit sau justificat? Este imposibil de a înfățișa indignarea generală față de el: toate păturile sociale îl bănuiau de trădare, cei condescendenți au blestemat lipsa darului de artă militară (...).

De la militari, martori oculari imparțiali și experți competenți în această problemă, am auzit mult mai târziu că, în mod accidental, Ciceagov a prestat aici un mare serviciu Rusiei. El nu s-a dus acolo unde l-ar fi putut opri pe Napoleon; dar cine știe: acesta din urmă, într-o situație disperată, i-ar fi putut răsturna mica lui armată și atunci mergea la Minsk, unde, în mijlocul abundenței, era Schwarzenberg cu trupele austriece și săsești, aliați dubioși, dar atunci totuși obligați să-l susțină. Aflând unde îl păzea Ciceagov, Napoleon a ales să se grăbească pe drumul deschis, dar teribil spre Vilna, care fără luptă a finalizat exterminarea armatei sale.

Sunt de părere că mândrul și supăratul Ciceagov, urâtul patriei sale, neintenționat, din greșeală în acest caz, l-a servit, la fel ca ceilalți dușmani înjurați, pe care Providența ar dori să-i transforme în instrumente utile pentru el. Ostilitate pentru ostilitate; rușii în nedreptatea lor, în opinia mea, sunt mai scuzabili decât Ciceagov”38.

Indiferent cum l-am aprecia pe vestitul amiral, putem concluziona că, în virtutea mai multor factori el nu a putut duce până la bun sfârșit misiunile încredințate de către Alexandru I – de a semna un acord de alianță cu turcii la București și de a-l încercui și prinde pe Napoleon la Berezina (în 1812).

Petr Bartenev, în prefața volumului al XIX-lea al Arhivei Prințului Voronțov, i-a făcut următoarea caracterizare sugestivă: „Ciceagov aparține listei triste a rușilor care au realizat pentru Patria sa incomparabil mai puțin decât ceea la ce au fost capabili și ceea pentru ce au fost chemați”39 și aici este vorba de vina sa în rezultatul bătăliei de la Berezina, când francezii, din cauza încetinitei regrupări a trupelor ruse care îi urmăreau, au reușit să-și treacă principalele forțe peste acest râu. Dar deja în secolul al XIX-lea, istoricii au concluzionat că vinovăția lui pentru ceea ce s-a întâmplat a fost mult mai mică decât se presupunea în general. Însă, în literatura rusă și în proverbele populare, amiralul P.V. Ciceagov a rămas un personaj ridiculizat până în secolul trecut. Fapt confirmat și de faimoasa fabulă a lui Ivan Krîlov și cea a variantei traduse în limba română a epigonului Al. Donici (1855). Fabula originală (în limba rusă) a fost tipărită pentru prima dată în 181340.

 

Басня „Щука и кот”

Беда, коль пироги начнёт печи сапожник,
А сапоги тачать пирожник,
И дело не пойдёт на лад.
Да и примечено стократ,
Что кто за ремесло чужое браться любит,
Тот завсегда других упрямей и вздорней:
Он лучше дело всё погубит,
И рад скорей Посмешищем стать света,
Чем у честных и знающих людей
Спросить иль выслушать разумного совета.
 

***

Зубастой Щуке в мысль пришло
За кошачье приняться ремесло.
Не знаю: завистью ль её лукавый мучил,
Иль, может быть, ей рыбный стол наскучил?
Но только вздумала Кота она просить,
Чтоб взял её с собой он на охоту,
Мышей в анбаре половить.

«Да, полно, знаешь ли ты эту, свет, работу? —
Стал Щуке Васька говорить. —
Смотри, кума, чтобы не осрамиться:
Недаром говорится,
Что дело мастера боится». —
«И, полно, куманёк! Вот невидаль: мышей!
Мы лавливали и ершей». —

«Так в добрый час, пойдём!» Пошли, засели.
Натешился, наелся Кот,
И кумушку проведать он идёт;
А Щука, чуть жива, лежит, разинув рот, -
И крысы хвост у ней отъели.
Тут видя, что куме совсем не в силу труд,
Кум замертво стащил её обратно в пруд.
И дельно! Это, Щука,
Тебе наука:
Вперёд умнее быть
И за мышами не ходить. (И.А. Крылов, 1813)

Mai târziu, Alecu Donici a tradus această fabulă, publicată pentru prima dată în revista „România literară”. Autorul traducerii însă nu a menționat că aceasta este o traducere, cu același nume, preluată de la fabulistul rus Ivan Krîlov41. Fiind, de facto – o traducere din limba rusă, opera lui A. Donici poate fi considerată un plagiat, fapt despre care au și scris criticii încă în secolul al XIX-lea (I. Nădejde, Al. Epure)42. Primul a semnalat despre aceasta Ioan Nădejde (1854-1928), care a fondat, împreună cu Vasile G. Morțun, revista științifică și literară „Contemporanul”, ce a apărut la Iași între iulie 1881 și mai 1891. El publică în 1886, sub pseudonimul Verax, articolul A. Donici plagiator43. Autorul remarcă faptul că din cele 63 de fabule, analizate ale lui Donici, „43 sunt luate de la Krîlov”44. Menționând că „așa trebuie să fie și cu celelalte”, totuși, printre acestea nu a indicat expres Știuca și Motanul.

Mai nou și Al. Dobrescu a făcut încercarea temerară să sondeze trecutul mai îndepărtat al mereu actualei teme a plagiatului, în Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români, după ce Pavel Balmuș readusese tema în actualitate în volumul Plagiatul la români și care se ocupă de un șir de autori, inclusiv clasici, aceștia fiind acuzați, cu dovezi mai mult sau mai puțin concludente, de plagiat45.

De menționat, că fabula în versiunea lui A. Donici a fost recent retipărită în colecția „Moștenire”, la editura din Chișinău „Știința”46. Însă, din nou, despre Știuca și Motanul nu se spune că este o traducere a fabulei rusești și nici nu se explică contextul scrierii versiunii originale.

 

Știuca și motanul
(fabulă)

Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut,
Iar croitorul de țesut.
Și e desigur totdeauna
Că cine multe întreprinde
Nu scoate-n capăt nici pe una,
Ba încă râsul lumii adese își aprinde!
O știucă prea colțată, jaluză, de soiu rău,
Văzând odinioară
Motanul de la moară
Cum șoarecii vânează… căzu la el mereu,
Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.
„Dar spune-mi: cunoști oare
Tu astă vânătoare?”
O întrebă motanul. „– Nu-i lucru minunat,
(Răspunse mândra știucă,) de-a prinde șoricei,
Când prindem costrășei!”
– „Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama
Aproape de lăptoc,
Iar eu – zise motanul – mă duc să păzesc vama
Pe lângă poloboc.
Toți șoarecii din moară,
Aice au să-ți vie; vânează-i și-i omoară;
Noroc! noroc!”
Mergând la loc motanul s-a apucat de treabă,
Și, foarte-n grabă
Mulțime de șoricărit
El a vânat, a omorât.
Apoi și la tovarăș a mers, dar ce să vadă!
Mai, mai, murinda știucă, ciuntată, fără coadă,
Pe care șoarecii i-a ros,
Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân’la baltă.
Motanul, credincios,
A tras-o, dar îi zise: „Vecină! de-altă dată
Păzește-ți rânduiala:
Nu te-apuca de ce nu poți
În capete să scoți,
Și nu-ți mai vârî botul unde nu-ți fierbe oala”.

                                                       A. Donici47.

 

Am considerat necesar să revenim la acest subiect, deoarece cititorul român trebuie să cunoască istoria acestei vestite fabule ruse a lui Ivan Krîlov Știuca și Motanul, scrisă și publicată în toiul războiului ruso-francez (1813), și care a avut un impact negativ nemijlocit asupra destinului amiralului P.V. Ciceagov. Iar traducerea făcută de scriitorul nostru Alecu Donici nu poate fi considerată o operă originală, deoarece pot fi făcute, cu mai mult sau mai puțin succes sau talent, și alte variante ale acestei fabule...

 

Știuca și Motanul
(expunere versificată a fabulei lui I. A. Krîlov)

Știuca gândi că poate prinde șoareci –
Asemenea pisoiului pufos...
Și îl rugă s-o ia cu el ca să vâneze
Guzganii grași de prin șopronul vechi și colburos,
Dorind cu tot ambițul din șoricei să piște –

Chiar dacă i s-a spus în van – Nu merită să riște!

La finele afacerii făcute, sătul,
Motanul vede cum Știuca zace lată –
Cu totul nemișcată, de zici că-i leșinată.
Iar șoarecii cu zor din ea se-nfruptă, pe din spate,
Mușcând cu saț... din lunga-i coada ei vărgată!

Morala este simplă, destul de rumegată
Pe când cizmarul, uitându-și harul,
S-apucă să ne coacă plăcinte la grătar,
Iar cizmele le coase un foarte bun brutar:
Este știut, la sigur – atunci se strică totul,

De gol se dau, cercându-și moftul!
De râs se fac și cei mai tari – unii cam mici, alții mai mari,
Fiind adesea demnitari, care-și încurcă rostul
Și chiar confundă postul – crezându-i mulți c-o fac pe prostul...
Iar ei, scuipând în gura lumii – nici nu achită costul!

(M.V., octombrie 2019)

Note:

1 Vezi: Владимир Юлин, Адмирал П.В. Чичагов – Истинный патриот Отечества. Новое в трактовке его роли в истории России. http://www.museum.ru/museum/1812/Library/Chichagov/chichagov.txt; В.А. Юлин, Адмирал Павел Васильевич Чичагов, în Вопросы истории, 2003, № 2, с. 50-72; Скрицкий Н. В., Два адмирала Чичагова, Москва, Центрполиграф, 2012, 559 с., Серия «Россия забытая и неизвестная»; Макарова Г.В., Адмирал П. В. Чичагов и его отношение к «польскому вопросу», în Славянский альманах, 2005. https://cyberleninka.ru/article/n/admiral-p-v-chichagov-i-ego-otnoshenie-k-polskomu-voprosu-1

2 Les mémoires inédits de l’amiral Tchitchagoff, Campagnes de la Russie en 1812. Contre la Turquie, l’Autriche et la France, / Ch. de Bouzet, în „Revue contemporaine”, (3e Année), T. XVIII, Paris, 15 Mars 1855, 321-345, 500-537; Mémoires de l’amiral Tchitchagoff (1767-1849). Avec une notice biographique. D’après des documents authentiques, Leipzig, 1862; Mémoires de l’Amiral Paul Tchitchagof, publiés par Gharle-Gr. Lahovary, ancien député au Parlement roumain, Paris, Plon, Nourrit et C, 1909; Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 году, în „Русский архив”, 1870, VIII/9, c. 1526-1546; Русская старина, СПб., 1886-1888, T. 50-52, 55, 58-60; Чичагов П.В., Записки адмирала Павла Васильевича Чичагова, первого по времени морского министра. С предисл., прим. и заметками Л.М. Чичагова, М., 2002.

3 Ф.Ф. Вигель, Записки (под редакцией С.Я. Штрайха), Захаров М., 2000, Ч. 2, с. 58.

4 Владимир Юлин, Адмирал Павел Чичагов. Отечества верный сын: история жизни и судьбы, Москва, Этерна, 2018; Ф.Ф. Вигель, Записки (под редакцией С.Я. Штрайха), Захаров М., 2000, Ч. 2, с. 58 (Примечание 20).

5 Mémoires de Langeron, général d’infanterie dans l’armée russe, campagnes de 1812, 1813, 1814, Paris, 1902, „Campagne de 1812”, p. 3.

6 Вигель Ф. Ф., Записки в 2 т. Том 1. Москва, Издательство Юрайт, 2019. (Антология мысли), Ч. 2, с. 110-111. Текст: электронный // ЭБС Юрайт [сайт]. URL: https://www.biblio-online.ru/bcode/423091 (дата обращения: 22.10.2019).

7 Documente turceşti privind istoria României. III (1791‑1812), Vol. întocmit de M.A. Mehmet, București, 1986, p. 333.

8 Ibidem, p. 335.

9 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, culese de A. I. Odobescu (1709-1812), III, Supl. I, Bucureşti, 1889, p. 368.

10 М. И. Кутузов. Сборник документов. Т. III (1808 1812), Ред. Л.Г. Бескровный, Москва, 1952, c. 897.

11 Conform Tratatului de la Campo-Formio din 1797, Bocca di Cataro (în ital.: Bocche di Cattaro; în croată: Boka Kotorska; sârbă: Бока Которска) a revenit Habsburgilor, iar în 1805, conform Tratatului de la Pressburg, a fost repartizată Regatului Italiei, dependent de Franța napoleoniană, în ciuda ocupării efective a armatei ruse în cadrul a celei de a doua Expediție în Arhipelag a lui Dmitri Seniavin. În 1810, după ce s-au retras rușii, Bocca di Cataro a fost anexată provinciilor iliriene ale Franței.

12 Рукописный отдел Российской государственной библиотеки (РГБ), Фонд «Чичаговы, В.Я., П.В. и др», Ф. 333-16, л. 7-12 об.

13 Mémoires de l’amiral Tchitchagoff (1767-1849). Avec une notice biographique. D’après des documents authentiques. Leipzig, 1862, p. 65.

14 Из Записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 году, în „Русский Архив”, 1870, № 9, ст. 1533-1534.

15 Внешняя политика России XIX и начала XX века /ВПР/. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 г., Т. VI (1811-1812), Москва, 1962, c. 403.

16 Ibidem, p. 403-404.

17 Ibidem, c. 404.

18 Ibidem.

19 Conform datării proceselor verbale scrise de partea otomană – şedinţele respective (a 17-a şi a 18-a) au avut loc în zilele de miercuri – 9 (21) mai şi joi – 10 (22) mai 1812. (Documente turceşti... Vol. III, București, 1986, p. 346, 352).

20 Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 году, în „Русский архив”, 1870, VIII/9, c. 1539-1541.

21 Tormasov A.P. comanda Armată a 3-a (54 de batalioane, 76 de escadroane, 9 regimente de cazaci, în total 43 de mii de oameni), pregătită pentru a riposta Austriei.

22 Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 году, în „Русский архив”, 1870, VIII/9, c. 1542.

23 Antoine François, conte d’ Andréossy, (1761-1828) – general francez, hidrograf și diplomat al Revoluției și al Imperiului.

24 Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 году, în „Русский архив”, 1870, VIII/9, c. 1543.

25 Полное Собрание Законов Российской Империи (ПСЗ). Собрание первое: С 1649 по 12 декабря 1825 года. Т. XXXII, nr. 25110 (Договор от 16 мая 1812 г.), СПб., 1830, c. 316-322.

26   Cele două articole secrete anexate la tratatul de pace ruso-turc confirmate de comandantul-șef contele Koutousoff prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).

27   P.V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor secrete), scriindu‑i din Bucureşti marelui vizir Ahmed paşa că îl felicită cu încheierea acestei „afaceri salvatoare”.

28   Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond I, Inv. I, dosar 3995, f. 11-14.

29 Белов М.В., Проект «адриатической экспедиции» 1812 г. в контексте «наполеоновских войн», în Русский сборник: исследования по истории России / Ред.-сост. О.Р. Айрапетов, Мирослав Йованович, М.А. Колеров, Брюс Меннинг, Пол Чейсти. Т. XIII. М., Издательский дом «Регнум», 2012, с. 7-26; Крылова Н.Б., Проект адриатической экспедиции адмирала П.В. Чичагова в 1812 г., în „Известия Волгоградского государственного педагогического университета” (Известия ВГПУ. Исторические науки), 2015, № 2 (97), с. 186-191.

30 Al. Langeron consemnase despre P.V. Ciceagov că el era sincer şi dezinteresat [...] Capul lui era un vulcan ce producea în fiece minut un nou proiect [...], îl putem compara în acest sens cu împăratul Pavel I. [...] Dar, nu putea fi un proiect mai absurd şi mai dezastruos decât acesta”. (Hurmuzaki, vol. III. Supliment 1, 1709-1812, Bucureşti, 1889, p. 387-388).

31 Российский государственный исторический архив (РГИА, Санкт-Петербург), Дело об отпуске 24 300 червонных на содержание в Бухаресте уполномоченных от Оттоманской Порты. Н. 31/V; .К. 5/VI. 1812 г. шифр. Ф. 1152, оп. 1, раздел описи: 1812 г. Соединенные департаменты Законов и государственной экономии (З и ГЭ), д. 40.

32 РГИА. Дело об отпуске 45665 рублей адмиралу Чичагову на исправление Хотинской крепости. Н. 31/V; .К. 5/VI. 1812 г. Ф. 1152, оп. 1, 1812 г. Соед. д-ты З и ГЭ, д. 41.

33 Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 году, În: Русский архив, 1870, VIII/9, c. 1546.

34 Ibidem.

35 Mémoires de Langeron, général d’infanterie dans l’armée russe, campagnes de 1812, 1813, 1814, Paris, 1902. „Campagne de 1812”, p. 3.

36 Vl. Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812, Prefaţă de Demir Dragnev, Bucureşti, 2016, (Seria Basarabica. 2).

37 Юлин В., Забытый адмирал Отечественной войны 1812 года, în „Морской Сборник”, Том 1988. № 11. Москва, 2012. С. 84.

38 Вигель, Ф. Ф. Записки в 2 т. Том 2. Москва, Издательство Юрайт, 2019. (Антология мысли). Электронный текст: ЭБС Юрайт [сайт]. URL: https://www.biblio-online.ru/bcode/423094 (дата обращения: 21.10.2019), с. 28-29.

39 Архив князя Воронцова. Книга XIX, M., 1881, p. XVI.

40 Чтения в Беседе любителей русского слова, СПб., 1813 г., ч. ХIII, с. 92-93; scrisă cel târziu în mai 1813 (aprobată de cenzură la 5 iunie 1813). «Fable Le Chat et le Brochet»; Крылов И.А., Щука и Кот, în И.А. Крылов. Полное собрание сочинений. М., Гос. изд-во худож. лит., 1946. Т. 3, с. 49-50. http://rvb.ru/18vek/krylov/01text/vol3/01fables/074.htm#L32

41 „România literară, Anul I, 1855, nr. 13, p. 164.

42 Epure Al., Influența fabulistului rus Krylov asupra fabuliştilor noştri A. Donici şi C. Stamati, Iaşi, Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefaniu et Co., 1913.

43 „Contemporanul”, August 1886, nr. 2, p. 144-156; Popescu L., „Contemporanul” şi problemele limbii romîne literare, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Series IV, Fasciculus 2, Philologia, Cluj, 1960, p. 29-46.

44 Plagiatul la români / Alcăt. Pavel Balmuș, Chișinău: Arc, 2004, p. 20.

45 Plagiatul la români / Alcăt. Pavel Balmuș, Chișinău: Arc, 2004; Al. Dobrescu, Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. I, Editura Emolis, Iași, 2007; Cf.: Alexandru Dobrescu, Istoria plagiatului la romani: Un original: Alecu Donici, https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-11-30/istoria-plagiatului-la-romaniun-original-alecu-donici.html; Recenzie de Marius Chivu, în: Dilema veche, nr. 438, 5-11 iulie 2012, https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/plagiatori-romani-celebri

46 Alecu Donici, Opere. Fabule. Poezii. Traduceri, Ediție îngrijită de Mihai Papuc; studiu introductiv de Maria Șleahtițchi, Chișinău, Știința, 2019, Colecția „Moștenire”, p. 91. Vezi : https://www.povesti-pentru-copii.com/fabule/alecu-donici/stiuca-si-motanul.html

47 „România literară”, Redactor V. Alecsandri, Anul I, 1855, nr. 13, p. 164.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog