Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

FĂURITORI AI UNIRII

LECŢIILE ISTORIEI

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

DEZINFORMAREA, ARMĂ A MANIPULĂRII

EX CIVITAS

CUVINTE DEZVELITE

ITINERAR LEXICAL

RĂDĂCINI ÎN TIMP

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

LITERATURĂ ŞI DESTIN

PRO DIDACTICA

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

REGISTRU ACTUAL

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STAREA DE VEGHE

Rusofoni și moldofoni

Mircea DRUC

Alte articole de
Mircea DRUC
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Evocări

Întâmplările nu pot fi reproduse exact așa cum au fost trăite în realitate, deoarece sunt trecute prin diverse filtre. Primul filtrant al memoriilor sunt martorii direcți ai evenimentelor. În selectarea acestor aduceri aminte, legate de rusofoni și moldofoni, un rol aparte îl are paradigma mea etnosistemică. O jumătate de secol am fost un supus ne-credincios, ne-loial față de imperiul ideocratic bolșevic. Timp de zece ani din viață (1958-1968) am trăit experiențe dintre cele mai stresante, căutând o portiță prin care să evadez din paradisul sovietic. Absolut subiectiv, consider studenția la Universitatea din Leningrad (1961-1964) drept cea mai fericită perioadă din viața mea. Gazeta „Трудовой Тирасполь” din 9 ianuarie 1991 a publicat un material intitulat Secretele arhivei. Cine este Mircea Druc?. Pentru ca tânără generație să aibă idee despre starea de spirit și preocupările unor studenți basarabeni și nord-bucovineni, la începutul anilor ’60, traduc și citez din acel articol: „Mircea Druc, în 1962, considera introducerea alfabetului latin drept un pas necesar în realizarea concepțiilor sale naționaliste; el propunea acțiuni concrete și răspândea documente care să fie prezentate drept opțiuni ale foștilor studenți, aspiranți și doctoranzi la Moscova, Kiev și Leningrad. El critica articolele dedicate prieteniei noroadelor moldovean, rus și ucrainean, publicate în săptămânalul „Cultură” și (...), având o copie a cărții Basarabia, editată la Paris în 1926, carte nocivă din punct de vedere ideologic, cu un conținut antisovietic, o dădea și altor persoane s-o citească și s-o multiplice. M. Druc se număra printre cei care se ocupau de organizarea activității dușmănoase, având drept scop crearea unei organizații clandestine antisovietice, naționaliste, pentru a rupe de la URSS și Ucraina Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și defăimând cu răutate sistemul sovietic de stat, politica internă și externă a PCUS...”.

Răscolind prin colbul arhivelor KGB, dau peste Dosarul Alexandru Șoltoianu. Acolo se află și scrisorile mele adresate lui Mihai Andronic, un membru al Mișcării de Renaștere Națională (MRN), care lucra la EREN (ВДНХ) din Moscova. Mai exact, acestea sunt doar niște „extrase semnificative”. Așa le-a considerat Alexandru Șoltoianu, (student la МГИМО, viitorul lider al Mișcării), cel care le-a copiat într-un caiet aparte. Pentru orice eventualitate, la rugămintea mea, Mihai ardea scrisorile; caietul lui Alexandru s-a păstrat, fiind confiscat de organele de anchetă. Fragmentele au fost traduse (inexact, pe alocuri), din română în rusă, de către Vasile Topor, lucrător al KGB Chișinău, originar din Zăbriceni, fratele mai mic al lui Gheorghe Topor, colegul meu de clasă. În contextul acestor evocări, re-traduc și citez doar ceea ce se referă la „bătălia noastră pentru limbă și grafie”.

„23 decembrie 1962. Mihai, mă aflu într-o expectativă cumplită. Nu-mi dau seama exact ce aștept, dar intuiesc ceva foarte important. La biblioteca universității răsfoiesc colecția săptămânalului „Cultura Moldovei”. Lumea discută o eventuală reformă ortografică. Se recomandă o schimbare minoră, niște semne diacritice... Opinia mea: niciun „ж cu fes”, nici un i. Revenirea la grafia latină – asta e soluția! De aceea, ar fi necesară o declarație (petiție) și articole traduse în rusă și prezentate la „Вопросы языкознания”. Și o scrisoare colectivă adresată lui Hrușciov. Orice e de folos, numai nu lipsa de activitate combativă. Ce spun băieții noștri? Contactați-l pe Ion Druță de la „Дружба народов”. Aici, noi pregătim materiale, articole etc. Să facem tot ce e necesar și posibil. Istoria e de partea noastră. Nu avem dreptul să cedăm. Dacă reușim să ne vedem, după sesiunea de iarnă, vom discuta detaliat. Ulterior, vom semna (cine va dori, desigur) Memoriul studenților, aspiranților și doctoranzilor moldoveni la Moscova, Leningrad și Kiev. Solicitarea și decizia noastră o vom prezenta autorităților de la Moscova și Chișinău. Va fi un eveniment, un act de importanță vitală pentru cultura și progresul poporului nostru. Vivat noua generație!”

„28 februarie 1963. Mihai, înțeleg perfect durerea pe care o încerci, văzând în jur atâtea persoane dezinteresate. Însă nu putem renunța, nu avem dreptul. Este unica posibilitate, când am mai putea corecta unele erori pentru a ajunge în rând cu lumea. Te rog, pe tine și pe Sandu: nu vă lăsați cuprinși de apatie și tristețe. Faptul că sunteți puțini nu are importanță. Așa este orice început. Aici suntem și mai puțini. Insist să ne vedem în vacanța de vară. Propun să prezentăm câte „o mică dare de seamă”. Astfel, vom ști concret ce avem de făcut, fiecare în domeniul său. Eu aș vrea să abordez problema limbii și literaturii. Despre alfabet spun doar atât: este primul pas, cel mai necesar în situația noastră; cu aceasta începem lichidarea consecințelor „cultului personalității” în Basarabia. Dacă vor fi întrebări, voi intra în detalii. Cred că nu e necesară prezența tuturor membrilor. Dar vedeți, decideți voi. Părerea noastră: ne putem clarifica doar discutând unu la unu; corespondența nu are rost, nu ne putem așterne sufletul pe hârtie, e periculos. Și cât mai puțină vorbă despre viitoarea întrunire. Prudență cu autoritățile. Concretizând problemele, vom putea trece la acțiune. Repet punctul meu de vedere: limba și alfabetul reprezintă obiectivul primordial”.

„19 aprilie 1963. Mihai, deși au început examenele, îmi fac timp și pentru bibliotecă.  Citesc „Cultura Moldovei” și „Moldova Socialistă”. Mă bucur, dar mai mult mă indignez. Și orice se va întâmpla, nu voi ceda, fiindcă totul e cusut cu ață albă. Voi lupta din răsputeri cu birocrația și mediocritatea. Toate acțiunile „lor” nu sunt decât gesturi de lachei, care au ajuns, întâmplător, niște „oameni mari”. Acum, când le fuge pământul de sub picioare, caută să-și salveze cariera și funcția, atacând intelectualii. Niciunul dintre parveniți nu l-a citit cu creionul în mână măcar pe Lenin și pe Marx. Care e meritul lui cutare că a ajuns academician? A scris Lumina vine de la Răsărit și atât! Care e meritul ministrului cutare? Repetă mereu „Lumina vine de la Răsărit!”. Restul au scris și continuă variațiile pe tema „Marea prietenie dintre marele norod rus și noroadele ucrainean și moldovean”. Ca să vezi, în „Cultura Moldovei”, un tânăr aspirant perorează: „Să scriem cât mai mult, pentru a nu uita, întâmplător, de prietenia ruso-ucraineano-moldavă”. Dar unde e știința? Unde-i viața reală, istoria, cultura, aspirațiile, comunismul, adevărul, filosofia, arta și literatura? Culmea, academicianul Iosif Varticean își demonstrează dogmatismul și perfidia într-un articol contra lui Ion Vasilenco, cel mai talentat istoric literar la ora actuală... Scuză-mă, te rog, explodez și eu ca o păstaie de fasole, în zorii zilei. Sper să cumpănim totul, lucid și moderat, la viitoarea întâlnire”.

Aflat în vizită oficială în URSS, Ernesto Che Guevara a vizitat și Universitatea din Leningrad. Profesorii și studenții îl asaltau cu diverse întrebări. Știam că în Cuba apăruseră doritori să declarare o nouă limbă oficială și am întrebat dacă mai era de actualitate sloganul: „Revoluție cubaneză – limbă cubaneză!”. Revoluționarul profesionist mi-a răspuns astfel: „Disputa limba cubaneză versus limba spaniolă s-a epuizat! El comandante maximo Fidel, la ultima discuție cu poetul Nicolas Guillen, animatorul separatismului lingvistic, a declarat că Revoluția noastră e pur cubaneză, dar limba noastră a fost, este și va fi spaniolă!”. Cu aceasta, el comandante Che m-a uns la inimă. Împărtășeam opinia că o desprindere de comunitatea lingvistică ibero-americană ar fi însemnat o pierdere ireparabilă, mai ales pentru cubanezi. Depistasem deja unele similitudini cu situația lingvistică din Basarabia și eram optimist: vom rezolva și noi, românii, falsa problemă! Aiurea, n-am rezolvat nimic; președinții stataliști de la Chișinău n-au IQ-ul liderului cubanez.

Într-o zi, un coleg rus mi-a recitat teatral o strofă din poemul Granada de Mihail Svetlov, un poet revoluționar-troțkist, care dorea să învețe spaniola, să ajungă în Spania, ca să „împartă pământ țăranilor”. Colegul meu a rostit apoi, ca pentru sine: „Păcat, m-am născut prea târziu… Aș fi plecat în Spania, ca Stepanov și Plavskin, profesorii noștri”. N-am comentat, dar m-am gândit: „Aș fi plecat și eu voluntar în Spania… Dar nimeream, probabil, în alte tranșee; de partea opusă, acolo unde era Ion Moța și Vasile Marin, căzuți în luptă lângă Madrid, „pentru crucea lui Cristos și salvarea lumii latine de bolșevism”.

La anul trei, am trecut un curs de pregătire intensă pentru a fi trimiși în Cuba, ca interpreți militari. După examene, șefa catedrei mi-a spus că o persoană „de acolo” vrea să discute cu mine. După ținută se vedea că era ofițer, probabil de la GRU. Studiase dosarul meu. M-a lăudat pentru performanță în materie de traducere dublă ruso-spaniolă și viceversa. Dar, ținea neapărat să mă cunoască. M-a întrebat: „De ce, fiind de naționalitate moldovean, nu ai indicat în anchetă că știi limba moldovenească?”. Răspunsul meu: „Am indicat româna. Sper să devin un bun filolog-romanist. Și mi-ar fi rușine să declar că, pe lângă alte limbi, mai posed moldoveneasca și româna”. „Bine, e clar!”, a concluzionat laconic ofițerul. Atât. Patru studenți au plecat pentru un an în Cuba. Al cincilea a rămas să-și continue studiile la facultate.

Față de absolut toate etniile care formam un tot întreg – „norodul sovietic”, am rămas cu sentimente de sincer respect și solidaritate. Inclusiv față de rușii adevărați, dar nu și față de „rușii de profesie”. Însă revelația mea au fost și sunt estonienii și cecenii de care mă leagă multe întâmplări și amintiri. O dată pe lună, când primeam bursa, plecam pentru un sfârșit de săptămână la Tallinn. Acolo visam cu ochii deschiși: poate moldovenii mei se vor comporta încurând ca estonienii și, la Chișinău, vom scrie în grafie latină. În Estonia, contactând cu localnici în etate, mă prefăceam că mă descurc greu cu rusa. Și atunci, ei mă întrebau: „Cum te cheamă, de unde ești?” „Mircea Druc, din Basarabia.” „A, ești român.” Și, astfel, nu mai aveam probleme de comunicare în rusă cu estonienii.

La căminul studențesc am avut colegi de cameră un estonian, un algerian și un komi, pe nume Adolf Pâstin. Inopinat, Adi, cum îi spuneam noi, s-a apucat să învețe limba estonă. Și-a făcut rost de abecedar și de manuale pentru clasele I-IV din școlile estoniene. După un timp, Adi ne-a prezentat-o pe Vaike – aleasa inimii sale, o studentă arătoasă. Din vorbă în vorbă, am dedus că, deși ținea și ea la Adi, nu se vor putea căsători. Părinții ei, conservatori, erau siguri că ginerele va fi neapărat un estonian. Astfel, am aflat secretul pasiunii lui Adi pentru limba estonă. Eram la anul patru, când Vaike le-a scris părinților: în vacanța de iarnă am să vă prezint logodnicul. Adi a intrat în panică: „Mă tem că voi uita tot ce știu!” Solidari, am sărit să-l încurajăm. Estonianul i-a mai verificat pronunția și a mers cu el la magazinul universal. Ca să nu arate a shantrapa, Adi și-a ales un costum, tipic pentru tinerii estonieni. A găsit și niște mici suvenire pentru părinții lui Vaike. Eu aveam o cravată șic, mi-o adusese un coleg român de la București. L-am convins pe Adi că se asortează bine cu vestonul lui.

Când au revenit din vacanță, Vaike ne-a relatat cum au trecut testul. Adi vorbea foarte puțin, cu fraze scurte, precise. Tatăl a prins un moment și i-a spus fiicei că-i place băiatul. „Numai că... e cam mutulică”. I-ar fi plăcut să discute, ca între bărbați, să mai pună țara la cale. Într-o seară, viitoarea soacră l-a întrebat pe viitorul ginere dacă i-ar plăcea să servească la cină... Era vorba de o mâncare tradițională a estonienelor. Adi a gafat, întrebând: „Ce-i asta?” Nedumerire, confuzie: un estonian să nu știe ce-i asta!? Imaginați-vă că un român ne-ar întreba „ce-a aia?” dacă am zice că punem de o mămăliguță. Vaike, perplexă, nu a mai rezistat și le-a spus: „Adi nu este estonian, e komi”. A urmat verdictul: „Vaike, faptul că Adi a decis să învețe limba noastră, înseamnă că te iubește cu adevărat, iar pe noi ne respectă. De aceea vă dăm binecuvântarea părintească”.

Prin 1975, lucram la facultatea de economie a MGU. Aveam un amic cecen, care mi-a relatat drama familiei sale. Era căsătorit cu o moscovită. Când a prezentat-o părinților a ieșit cu mare scandal: „Said, de ce pe tine te invită la petreceri, dar eu, soția ta, rămân acasă?”. I-a explicat că, tradițional, femeile cecene nu petrec împreună cu bătrânii, cu bărbații, în general. Ulterior, soția nu a mai vrut să meargă vreodată în Cecenia. Și nici rudele soțului, zicea ea, „nu au ce căuta la Moscova, dacă nu se lăsă de tradițiile lor barbare”. Bunicii doreau nespus să-și vadă nepoțelul. Aveau un copil de cinci ani și ea nu-i permitea soțului să-l învețe limba cecenă...

Prin anii ’60, veneam în vacanță de la Leningrad. Și niște consăteni, șefi pe la colhozul „Drujba”, își dădeau aere de importanță: discutau cu mine în rusa lor stâlcită. Unii dintre aceștia, în iulie ‘68, au dus la secția KGB Râșcani invitațiile la nunta mea scrise cu litere românești. Tot ei ne-au turnat că mireasa purta cruciuliță la gât. La Pociumbăuți, în Basarabia, venea și sora mamei, deportată în Siberia. Venea în concediu cu soțul și nepoțelul Liviu, născut la Tomsk. Spre bucuria noastră, nepoțelul vorbea frumos rusa și româna. Mătușă mea l-a crescut, dar nu a comunicat cu el niciodată decât în română. Uneori vara, pe la începutul anilor ’70, îmi duceam fiicele la părinții, la țară. O vecină a întrebat-o pe mama: „Cum, fetele lui Mircea trăiesc la Moscova și grăiesc de parcă-s venite din România?”. Replica mamei: „De ce să nu vorbească, dacă tata și mama sunt moldoveni, oameni cu carte!”. „Ei, iaca, ai mei vin cu nepoțeii de la Bălți și nu mă pot înțelege, că știu numai rusește”.

Prin ’68, am avut o adevărată surpriză, în Abhazia, fiind în interes de serviciu. În autobusul care mă ducea într-o localitate situată cam la vreo zece kilometri de Suhumi, o mamă vorbea cu fiică într-o română tipică pentru satele din Basarabia. Curios din fire, nu puteam să nu le întreb de unde sunt și cu ce ocazie prin Caucaz. M-au privit mirate arătându-mi pe geam spre o localitate care se vedea la poalele unei coline: „Noi suntem din satul acela de moldoveni. Dar mata de unde ești?”.

În 1970-1972 am activat la Institutul Politehnic din Chișinău. Era în perioada când în RSSM partidul-stat a concediat peste o sută de cadre didactice cu „dosare de naționaliști”. O comisie specială, condusă de profesorul Țaranov, în baza unei expertize grafologice, a stabilit: „Lectorul superior Druc Mircea Gheorghevici semnează cu litere latine”. Printre alte păcate, și acest detaliu a servit drept acuzare pentru concedierea mea și, ulterior, excluderea din rândurile PCUS... Cursurile în facultăți se țineau doar în rusă. Mie mi-ar fi plăcut să fie și în română. Odată, la examen, o studentă m-a întrebat dacă îi permit să răspundă în moldovenește. Intrigat și curios, precum membrii juriului de la emisiunea „Românii au talent”, am dat din cap afirmativ. Când să-i trec nota în carnet, o altă surpriză: avea numele de familie Ivanov. Am luat-o la întrebări. Era o moldoveancă născută în localitatea Четвертая Рота de la gurile Niprului, care a venit la studii „în țara strămoșilor”...

Pe la mijlocul anilor ’80, la Chișinău am auzit istoria unui elev rus din Irkutsk. La cinematograful din orașul lui siberian, adolescentul a vizionat de câteva ori filmul Dacii, sonorizat în rusă, și a rămas marcat. Primind atestatul de maturitate, a decis să viziteze țara dacilor. Ajuns la Ungheni, a înțeles că nu-și poate realiza visul. A devenit student la Universitatea din Chișinău, facultatea de filologie. A învățat la perfecție româna, spaniola și franceza. După absolvire a fost repartizat să predea franceza la o școală dintr-un sat din sudul RSSM. Cineva l-a pârât la raion: „Învățătorul de franceză le spune elevelor că moldoveneasca și româna este una și aceeași limbă”. A fost chemat „acolo”, stigmatizat „naționalist moldovean” și concediat, fără dreptul de a mai lucra în domeniul educației. Un timp a umblat șomer până când, la Orhei, redactorul ziarului raional bilingv l-a angajat pe post de traducător. Într-o zi, rusul acela poliglot aștepta în autogara din Orhei cursa spre Chișinău. O moldoveancă în vârstă se chinuia să discute, într-o rusă aproximativă, cu un băiețel de vreo trei anișori. Rusul a întrebat-o în română: „Mătușă, nu ți-ar veni mai ușor dacă ai vorbi cu el în limba maternă?!” „Ei, știi mata, nepoțelul ista al meu îi din flori, și-mi pare că fiică-mea l-a făcut cu un rus, nacialnic la hlebzavod”.

 

Perestroika

În ajunul prăbușirii Imperiului, Homo sovieticus era setos de stabilitate, iubire și pace. În URSS, îl aranja perfect platitudinea din epoca lui Brejnev. Venind adeseori din capitala Bucovinei sovietice în capitala Moldovei sovietice, nu prea auzeam discuții politice; sâmbăta și duminica, la mitingurile organizate de Anatol Șelaru, oamenii mai mult cântau și recitau poezii. Dar la Tiraspol se declanșase deja „o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Garantul acestor drepturi a fost decretată Uniunea Sovietică. De aceea, la Tiraspol începuseră să ceară păstrarea URSS, mai înainte ca cineva la Chișinău să aducă vorba despre independență și Unirea cu România. Disconfortul psihologic generat de „glasnost” radicaliza nomenclatura PCUS. În Pridnestrovie, „directorii roșii” din complexul militar-industrial (ВПК) înjurau șefii de șantier de la perestroika lui Gorbaciov. EI detestau și reformatorii din lagărul socialist; blamau polonezii, însuflețiți de compatriotul lor Papa de la Roma; se concentrau asupra modalităților de apărare a drepturilor rusofonilor, știrbite în urma schimbărilor. Iar NOI speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom avea limbă de stat și grafie latină.

Din Cernăuți, în 1988, am trimis la săptămânalul chișinăuian „Literatura și Arta”, condus de Nicolae Dabija, un articol intitulat Marele paradox. Contribuiam și eu cum puteam la combaterea scandaloaselor Teze, lansate de Ministerul Adevărului (secția ideologie și propagandă a CC PCM). Argumentam necesitatea trecerii la grafia latină și adoptării oficiale a termenului „limba română” în loc de „limba moldovenească”. Pledoaria am scris-o, firește, în română. Redactorul Valentina Tăzlăuanu mi-a transpus-o în chirilică și a publicat-o, cu unele mici retușări. Tot în chirilice, Marele paradox a apărut și în volumul O luptă, o suferință și…. Această culegere de documente, articole de publicistică, a fost alcătuită și îngrijită de regretatul Boris Vieru, prezentând-o astfel: „Cartea urmează să rămână pentru generațiile în creștere o mărturie vie a timpului zbuciumat pe care îl trăim azi. Ea reprezintă o adeverire a trezirii conștiinței naționale în spațiul dintre Nistru și Prut, documente plămădite de popor din aluatul speranței, dar și al disperării de a-și mai vedea vreodată limba maternă îmbrăcată în straiele ei firești și stăpână aici, la ea acasă”. 

Citez un aliniat din argumentele mele în favoarea alfabetului latin: „De-a dreptul absurde sunt și afirmațiile precum că scrisul nostru ar fi cumva în detrimentul naționalităților conlocuitoare. Este exclus ca în republicile baltice rușii să pretindă că alfabetul latin îi complexează și le știrbește din drepturile civice. Cu atât mai mult că sunt datori să-l învețe oriunde s-ar afla, căci studiază obligatoriu o limbă europeană (engleza, franceza, spaniola, germana), unii chiar de la grădiniță. Nu a înregistrat nimeni asemenea plângeri din partea neautohtonilor din Georgia și Armenia, unde grafia națională, cu specificul ei, nu e chiar atât de ușoară pentru cei care n-au învățat-o special. Găgăuzii, după cum atestă documentele, până la 1954 declarau drept limbă maternă limba turcă, înveșmântată și ea în grafie latină. De aceea zic: poate că frații găgăuzi revin și ei, odată cu noi, la alfabetul latin, căpătând astfel un acces direct la valorile incontestabile ale civilizației de limbă turcă. Regretabil, dar prea puțin cunosc istoria și cultura găgăuzilor, așa că îi rog să mă ierte dacă nu am dreptate”.

La câteva zile după publicarea articolului, mă telefonează Mircea Blajinu și-mi spune râzând: „Nene, să nu mai vii pe la Chișinău! Ieri a dat buzna în redacție un «comando» de la Comrat. Întrebau cine își permite să le dea sfaturi găgăuzilor? Intenționau să-ți predea o lecție de «civilizație găgăuză». Era la noi Andrei Vartic și i-a convins, cu mare greu, că autorul nu e din redacție și nici din Chișinău. Au promis să mai vină”. Aceasta a fost prima confruntare amuzantă a lui Mircea Druc, viitorul „călău al Republicii Găgăuze”, cu belicoșii „stataliști găgăuzi”. Se aflau oare visătorii lideri separatiști ai găgăuzilor – Leonid Dobrov și Ivan Burgundji – printre vizitatorii redacției „Literatura și Arta”?

Trecuse o jumătate de secol de când basarabenii fuseseră „eliberați” de glorioasa Armată Roșie. Și, inopinat, acești ingrați declară: „Anumite categorii profesionale ale populației urmează ca însușească, conform legii, limba majoritarilor”. Reacția alogenilor a fost extrem de dură: „Net! Net! Net! Nu merge așa ceva! Este în dauna colectivelor de oameni ai muncii! Pentru noi, cetățenii sovietici, este inacceptabil! De ce limba moldovenească să fie în grafie latină? A, ca să confirme identitatea cu limba română!? La ce bun acest tricolor!? Clasa muncitoare din stânga Nistrului va informa întreaga lume de nemulțumirea generală. Să rămână totul cum a fost până acum! Liniștea și pacea sunt mai presus de orice! Și ca să fie pace și liniște în republică, acceptați două limbi de stat – rusa și moldoveneasca!”.

În 1989, toate coloniile imperiului sovietic au încheiat procesul de adoptare a legislației lingvistice. Peste tot, drept limbă oficială fusese decretată limba națiunii titulare, de la care provenea și denumirea republicii unionale. Cunoașterea limbi oficiale devenea obligatorie în activitatea profesională. Pentru început erau suficiente cunoștințe elementare, indispensabile pentru îndeplinirea unei funcții de serviciu.

Legea, adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, la 31 august 1989, era similară cu legile celorlalte republici. Și poate chiar mai blândă sub unele aspecte. În toate coloniile, legile trecuseră relativ calm. Numai în RSSM s-a declanșat un conflict lingvistic ireconciliabil. Pentru perioade scurte intrau în grevă fabrici și uzine la Tiraspol, Bălți, Chișinău, Tighina, Comrat. Lucrătorii din sfera comerțului, ocrotirii sănătății și organele de stat refuzau să treacă atestarea în materie de limbă. Greviștii acționau conform indicațiilor date de „directorii roșii”. Aceștia vociferau pe la întruniri: „Legislația lingvistică periclitează drepturile truditorilor sovietici!”.

Nadejda Iakubenko, Tighina: „Era anul 1989. Începuseră grevele. Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată o lege – moldoveneasca limbă de stat, iar rusa – nu. În Moldova voiau să treacă limba moldovenească la alfabetul latin. Dar noi voiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat”.

„Rușii de profesie” nu erau cointeresați în propășirea limbii autohtonilor. Nimic nu le convenea, nimic nu-i aranja. Constatam o incompatibilitate totală de gusturi între moldovenii, practic, bilingvi și un segment de populație, care vorbea doar o singură limbă – cea a „eliberatorilor”. Un vizionar și analist politic din Tiraspol, care semnează Leo Berg, a diagnosticat anomalia astfel, citez: „În Pridnestrovie, la referendumurile ilegale din anii ’90, circa 100% dintre participanți (cunoscuta tradiție a unanimității sovietice) votau contra grafiei latine și limbii moldovenești (române). Și asta în situația în care două treimi din populație nu erau moldoveni, fiind în majoritate ucraineni și ruși, care nu cunoșteau deloc limba moldovenească. Chiar și moldovenii din Pridnestrovie, mai ales trăitorii localităților urbane, nu posedau suficient limba lor maternă, deoarece, în perioada sovietică, nu existau în orașe școli moldovenești. De exemplu, unica școală moldovenească din Tiraspol a fost deschisă abia în 1990, deși moldovenii constituiau circa 20% din populația orașului. Adică, dreptul de a decide în care grafie să funcționeze limba de stat, și-l asumau oamenii care nu știau nicio boabă din această limbă. La aceleași „referendumuri” ei votau rusa ca a doua limbă de stat. Adică, votau pentru dreptul lor de a nu învăța limba poporului în mijlocul căruia viețuiesc deja ani îndelungați”.

Astfel, în perioada 21 august-22 septembrie 1989, pe malurile Nistrului, în centrul Europei, s-a consumat o întâmplare fără precedent în lume: peste 200 de mii de oameni au făcut greve și au protestat vehement contra unui alfabet (latin) și a unei limbi romanice. Peste ani, le-am ținut pumnii kazahilor, sperând că femeile rusofone nu vor declanșa o grevă generală și în Kazahstanul de Nord, după modelul celor din raioanele de est ale RSSM. Până la urmă, Astana s-a descurcat mai ușor decât Chișinăul. Nazarbaiev a semnat decretul de trecere a limbii kazahe la grafia latină. Apropo, astăzi și rudele turcice ale kazahilor – găgăuzii, scriu cu litere latine. Dar, în 1988, mă căutau ca să mă învețe minte fiindcă le-am sugerat soluția optimă. Și acum zic: nu este exclus că și alte națiuni, dominate odinioară de fostul imperiu sovietic, vor adopta grafia latină. Bunăoară, ucrainenii. Pentru opiniile mele, Kievul m-a declarat persona non grata, în 2015. Și nu mă lasă să-mi revăd cel mai iubit oraș – înstrăinatul Cernăuți. Sper totuși că nu se vor supăra pe mine lemkienii, huțanii, goralii și boikienii; ei doar au scris un timp îndelungat cu litere latine, ca slovacii, cehii, polonezi și alte popoare slave. 

Duo Igor Smirnov – Ana Volkova era principalul responsabil pentru realizarea proiectului  „Republica Moldovenească Nistreană”, coordonat de la Moscova de viitorii puciști – Lukianov și grupul de deputați „Soiuz”. Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987 și, la mai puțin de un an, desfășura deja o vastă activitate politică. La 8 august 1989, a devenit primul președinte al ОСТК. În raioanele din stânga Nistrului și Tighina și-a subordonat pe verticală și pe orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de „conducere prezidențială directă” și un control ideologic total. La Tiraspol, pentru prima oară în istoria bolșevismului, s-a produs o rotație sui generis: comandanții industriei și organele de conducere ale economiei au uzurpat puterea tradiționalei nomenclaturi partinice. Astfel, pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990, s-a produs un eveniment crucial pentru destinul imperiului în agonie: „secretarii de partid” au cedat locul „directorilor roșii”.

Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul RMN. Ea a redactat „Бастующий Тирасполь” („Tiraspolul grevist”), purtătorul de cuvânt al participanților la grevele contra legislației lingvistice. Venită în 1956 din Kamceatka la Tiraspol cu părinții militari, a lucrat, în 1983-1990, ca lector la Universitatea din Tiraspol. A fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM, vice spicher în Sovietul Suprem al RMN, consiliera președintelui Smirnov. Krasnoselski, actualul șef de la Tiraspol, a numit-o și el consilier prezidențial. Volkova a inițiat și organizat în Pridnestrovie așa-zisele referendumuri. Ea nu pierde ocazia să menționeze că acestea au reprezentat o premieră absolută în toată istoria URSS. Peste ani, au urmat referendumuri similare efectuate de agenții separașismului în Crimeea și Donbass.

Să menționăm și un fenomen diametral opus: Valerian Tulgara. Acesta nu este venit la Tiraspol din Rusia, ci din Sărătenii Vechi, Telenești. Din 2002 este deputat în Sovietul Suprem al RMN. În 2003, devine președinte al mișcării politice Uniunea Moldovenilor din Pridnestrovie. Moldoveanul declarat Tulgara este un partizan al independenței RMN. În 2008, a prezidat congresul Uniunii. El deplânge faptul că nu există manuale în limba moldovenească cu alfabet chirilic. Or, obiectivul organizației sale constă în „păstrarea și dezvoltarea limbii moldovenești în grafie chirilică, precum și a tradițiilor norodului moldovenesc”. Mass-media anunța opinia publică mondială că președintele nerecunoscutei RMN a fost declarat „moldovean de onoare”. La 1 martie 2011, Igor Smirnov, din mamă ucraineancă și tată rus, dar cu certificatul de moldovean numărul 1, înmânat de Valerian Tulgara, i-a „binecuvântat” pe copii aborigenilor. Citez: „Păstrați-vă limba maternă! Moldovenească, nu românească! Fetițelor, să creșteți mari și frumoase! Ca Sofia Rotaru! Băieți! Fiți asemenea lui Dimitrie Cantemir, lui Ștefan cel Mare! Ei au fost moldoveni, nu români”. Imaginați-vă o asemenea violare a bunului simț și profanare la Zagreb: „Copii! Fiți asemenea lui Iosif Broz Tito! El e croat, nu iugoslav!”

Ironia sorții: Un Igor Smirnov, născut la 3 octombrie 1941, la Petropavlovsk-Kamceatski, știe cine sunt moldovenii, care e limba lor maternă și ce înseamnă fericirea pentru ei. Dar un Mircea Druc, născut la 25 iulie 1941, în satul Pociumbăuți, comuna Zăicani, plasa Râșcani, județul Bălți, Basarabia, România Regală, n-are idee ce ar fi bine și ce ar fi rău pentru compatrioții săi. Igor Smirnov, un „director roșu, uzurpator al puterii legitime” are tot dreptul să decidă soarta populației de pe malul stâng al Nistrului. Iar Vladimir Voronin, un vechi aparatcik sovietic, n-are acest drept. Voronin (alias Bujeniță), din părinți moldoveni, născut la 25 mai 1941 la Corjova, Dubăsari, nu era lăsat de către separatiști nici măcar să ajungă în satul natal ca să pună un buchet de flori la mormântul mamei sale. Un alt joc inopinat al întâmplării: Ana Volkova și Mircea Druc au aceeași Alma mater. Ambii au absolvit MGU, în 1980, ea – facultatea de istorie, el – facultatea de psihologie. Nu s-au cunoscut, dar s-au văzut, probabil, de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță însă, nu putea să le treacă prin minte că peste zece ani vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și... adversari ireconciliabili. EI, descendenții „eliberatorilor”, gâștele colhoznice internaționaliste, consideră firesc să strecoare printre dinți: „Românoizilor, cărați-vă peste Prut”. Și tot EI se scandalizează auzind replica gâștelor sălbatice naționaliste: „Ватники, совки! Da mai duceți-vă în... Petropavlovsk!”.

Au trecut trei decenii și în RM bătălia limbii continuă. Moldovenii vor mai aștepta ceva timp promulgarea legii privind înlocuirea în Constituția RM a limbii moldovenești cu limba română. Cel mai ridicol, sau, mai curând, cel mai trist lucru, este că majoritatea celor care cer păstrarea denumirii „limba moldovenească” sunt persoane care nu o posedă suficient sau chiar deloc. Și nesimțirea aceasta a unor autodeclarați rusofoni și moldofoni deranjează cel mai tare. Recent, temerarul savant, poet și politician Andrei Țurcanu îi amintea lui Dodon și detractorilor limbii române zicala „Cine scoate sabia din teacă, de sabie va pieri!”.

Pentru intelectualitatea basarabeană, limba română și Unirea au însemnat întotdeauna unica soluție viabilă. Însă, înainte de decesul mamei noastre vitrege Uniunea Sovietică, mulți rusofoni și moldofoni detestau România. Cei veniți pe malul Nistrului din cele mai îndepărtate fundături ale Imperiului nu aveau de unde ști că, în 1941-1944, administrația civilă română în Transnistria a fost una performantă și umană, în comparație cu ocupația bolșevică în perioada 1917-1941. Adevărul e că Transnistria și Odessa nu au fost ocupate, ci eliberate de către români. Fapt confirmat de mulți istorici, de documentele arhivate și de martorii oculari ruși, ucraineni și evrei. Regretabil, însă astăzi o bună parte a rusofonilor și moldofonilor de pe ambele maluri ale Nistrului sunt zăpăciți de „pobedobesie” și mediafrenia putinistă.

 

În concluzie

Dacă românofonii mi-ar cere părerea în privința războiului lingvistic de la Chișinău, Tiraspol și Comrat, le-aș ține un mic discurs. Esența: Nu are rost să pierdeți timpul și nervii cu rusofonii și moldofonii recalcitranți. Nu cereți nimănui să învețe „limba de stat și de șezut”. Important este ca voi să cunoașteți româna la perfecție. În URSS, românii basarabeni, nord-bucovineni, herțeni și maramureșeni, erau bilingvi. Personal, mă consideram românofon și rusofon, în egală măsură. Și nimeni niciodată nu m-a discriminat ca rusofon. Însă, ca românofon, am fost persecutat mereu la Chișinău și la Cernăuți. Visul meu de a folosi limba română în activitatea mea profesională nu s-a mai realizat.

Moldoveni! Luați exemplu de la estonieni. În perioada ocupației sovietice, ei nu cereau ca alogenii să le învețe limba. Taciturni din fire, pur și simplu vorbeau corect, în limba lor maternă. Și nu-i prea băgau în seamă pe venetici. Nici în prezent estonienii nu insistă ca imigranții să posede limba oficială. Și, totodată, estonienii nu acceptă cazuistica internaționalistă și multiculturalistă. Dacă vrei să fii cetățean al Estoniei n-ai decât să cunoști limba de stat. Atât! Astăzi, în Portugalia, de exemplu, sunt mai mulți basarabeni și nord-bucovineni decât ruși în Pridnestrovie. Iar în Spania sau în Italia sunt incomparabil mai muți români decât etnici găgăuzi, ucraineni, ruși și bulgari în Republica Moldova. Asta mai lipsește ca într-o bună zi și „ai noștri ca brazii” să ceară autonomie, independență și româna a doua limbă de stat.

La catedra militară, profesorul care ne preda „спецпропаганда” ne-a băgat în cap o teză: nu poți deveni un luptător eficient pe frontul informațional-psihologic dacă nu cunoști limba adversarului mai dine decât el. Unioniștii români ar face bine să-și însușească acest principiu.

Basarabenii au suferit din cauza imperialismului rus și a bolșevismului. Acum n-au decât să învețe de la evrei: deși au avut de suferit din cauza nazismului, n-am întâlnit evrei care să deteste limba germană. În URSS, ei treceau drept cei mai buni germaniști. Am avut cunoscuți și prieteni evrei rusofoni. Nu cunoșteau nici ivrit, nici idiș, nici ladino. Și totuși erau adevărați evrei în cugetul, simțirea și acțiunile lor. Unioniștii români, cunoscând rusa mai bine decât „rușii de profesie”, pot deveni combatanți de elită în războiul informațional-psihologic declanșat de Pax Russica și Русский Мир. Personal, ca „unionist fanatic” (așa m-au etichetat EI), nu am nimic de pierdut fiind românofon și rusofon.

 

București, martie 2020

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog