Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EX CIVITAS

Despre pericole și vulnerabilități

Ion I. IONESCU

Alte articole de
Ion I. IONESCU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

Pentru tipar

1. Publicații și cititori de multe tipuri se întrec să facă liste cu „cele mai importante evenimente de pe/pentru planetă” pe baza prognozelor lor... Acum, o „amenințare semnificativă” este „scăderea economiei Chinei” asociată, bineînțeles, cu „coronavirusul”, care afectează multe părți ale lumii, inclusiv UE și USA, dar nu sunt uitate nici alte amenințări, precum războiul comercial China-America („chimerica”) care destabilizează sistemul financiar global, tensiunile din Golf, din Siria, blocajul (politic) după „Brexitul dezordonat”,  atacurile cibernetice și multe altele ... Nu vorbim doar de copii și tineri, ci și de adulți și oameni bătrâni care ne enumeră cu convingere „problemele actuale și viitoare”, deși nu toți înțeleg cu adevărat ce se întâmplă nici cu economia, nici cu politica, creșterea prețurilor, emigrarea, diversitatea culturală, cultura, „cultura digitală”, cu secularismul, drepturile (și obligațiile!) copiilor, tinerilor, adulților, bătrânilor, cu sănătatea, cu siguranța rutieră, cu mass-media, cu stima de sine... Dar credeți că sunt uitate justiția, alimentele, apa, bolile, discriminarea, extremismul etc.?

 

2. Auziți, spuneți-mi și mie, cine încurajează – după astfel de întrebări preocupante, după astfel de opinii – dorința de a citi și gândi, de a conștientiza diferitele puncte de vedere și argumentări ? Cine vrea cu adevărat să gândească critic ? Într-o societate democratică, dezbaterea unor teme fundamentale este esențială dacă, după schimburile de idei, se iau decizii adecvate pentru o mai bună con-viețuire. „Toată lumea” are idei (unii au și dreptul și puterea de a și le exprima), dar apărarea unei idei, a unui „punct de vedere”, cere respect pentru ideile, punctele de vedere ale celorlalți. Pentru ca dezbaterea pe teme fundamentale să fie constructivă oamenii trebuie să știe să se asculte unii pe alții, să-și clarifice cuvintele pe care le folosesc, conceptele etc., dar câte alte exigențe nu ar trebui respectate ca să nu se lase manipulați de către cei care fac „agenda publică”?

Noam Chomsky identifica „strategii de manipulare” folosite de elita politico-administrativă-financiar-bancară, pentru a deturna atenția mulțimilor de la propriile ei manevre.

Strategia abaterii atenției de la schimbările decise de elită și bombardarea populației cu nenumărate informații nesemnificative, de către indivizi publici fără importanță reală, astfel încât aceasta să nu aibă timp să se intereseze de problemele reale, de cunoștințele esențiale și soluțiile fezabile pe care le-ar afla (și) din surse cu adevărat științifice1.

Strategia creării de probleme care provoacă reacții ale populației, astfel încât aceasta să ceară soluții pe care manipulatorii le au deja și vor să le impună (de exemplu, autorizarea unor mitinguri în care „apar” violența, atacurile cu pulane și gaze, iar „populația cere” legi severe în detrimentul libertății ei...).

Strategia aplicării „gradate” a unor măsuri inacceptabile (de exemplu, crearea unor condiții socio-economice cu totul noi, în care salariile nu asigură un minim trai decent, în care șomajul e masiv, sărăcirea e accentuată etc.) care, dacă ar fi aplicate brusc, brutal, ar putea provoca răscoale, revolte, revoluție.

Strategia amânării: oamenii acceptă mai ușor sacrificii viitoare decât imediate, încât efortul să nu fie făcut de îndată, sperând că „mâine totul va fi bine ...” (mâine, luna următoare, anul, anii următori...).

Transmiterea pe un ton infantilizant, debilizant a unor reclame, anunțuri publicitare, „discursuri”, care parcă s-ar adresa unor micuți sau persoane cu handicap mintal care dau răspunsuri sau reacționează fără simț critic (de exemplu, te adresezi populației și insiști că principala măsură contra virușilor e spălarea mâinilor...).

Apelul la emoții (nu la gândirea critică) fiindcă acestea deschid calea către inconștient pentru a sădi în el dorințe, panici, frici (de exemplu, că planeta se încălzește/se răcește periculos și va fi îngrozitor pentru copiii noștri...). 

Menținerea populației în ignoranță, ca să nu înțeleagă metodele și tehnicile folosite de către cei care o controlează și o țin în servitute (dacă educația dată celor din „clasele inferioare” nu este de calitate, se menține decalajul de ignoranță față de „clasele superioare”...).

Încurajarea „populimii” să se simtă, să se creadă mediocră, proastă, vulgară, necultivată, fără bun gust, prin promovarea modei degradante (încălțăminte fără ștaif, pantaloni rupți sau care cad mult sub „fund”,  bărbi, coafuri, frizuri hidoase), prin promovarea unor emisiuni TV cumplit de stupide și de populare etc.

Strategia înlocuirii revoltării cu vinovăția, astfel încât indivizii să se creadă singurii responsabili de nenorocirile lor (fiindcă nu-s inteligenți, n-au capacitate etc.) și în loc să se revolte împotriva manipulatorilor de la putere, se autodevalorizează, se simt vinovați, devin depresivi, fără stimă de sine, inactivi.

Folosirea progreselor din științe (de exemplu, neurobiologia, psihologia aplicată etc.) de către „elitele manipulatoare” pentru a mări diferențele și distanțele față de cunoașterea comună, astfel încât manipulatorii să ajungă să cunoască indivizii mai bine decât se cunosc ei înșiși, deci să aibă control și putere mai mare asupra indivizilor decât indivizii înșiși.

 

3. Se pare că noi oamenii, comunitățile și societățile am atins un prag peste care-i periculos să trecem, nu ne putem opri din cauza „inerției sociale”, dar nici nu vrem, nu putem să ne întoarcem din drum (de exemplu, nu vrem poluare, dar nu renunțăm „în ruptul capului” la mașini, ba am vrea să avem câte una pentru fiecare membru al familiei...). Unii au impresia că sunt „măsura tuturor lucrurilor”, alții scot la lumină probleme reale, alții probleme închipuite, în timp ce „făuritorii de coșmaruri” ne amenință zilnic2. Dacă o amenințare este inclusă pe „agenda siguranței colective”, hermeneuții și influencerii creează sensuri și consensuri pentru a schimba realitatea cu tăria unei „profeții care se autoîmplinește”. Dacă „ordinea” din familii, din comunități, țări, din sistemul global se bazează pe tot felul de contradicții, ambiguități, incertitudini persistente, apar mereu „vulnerabilități” precum migrația, depopularea, scăderea ratei fertilității, îmbătrânirea demografică, degradarea calității forței de muncă, creșterea inegalităților și a numărului celor care trăiesc  sub pragul sărăciei, ca și degradarea solidarității sociale, scăderea nivelului de siguranță al cetățeanului, manifestările discriminatorii, teroriste...

Iar noi cum reacționăm? Știm să descifrăm măcar ... pictogramele pericolelor care ne pasc cotidian? De exemplu, folosim cu toții produse de curățenie și de întreținere care conțin substanțe chimice dăunătoare pentru sănătatea noastră și a mediului, dar știm ce ne spun pictogramele de pe etichetele recipientelor acestor substanțe? Înțelegem cu adevărat care sunt efectele acestor substanțe asupra sănătății umane și a mediului înconjurător? De unde luăm informațiile cu adevărat utile pentru a ne proteja sănătatea și mediul ?

 

4. Ar trebui să reflectăm mult mai serios la vulnerabilitatea individului și a mediului3. Vulnerabilitatea este potențială, individuală, relațională, structurală. Vulnerabilitățile pot surveni în funcție de comunități, entități (religioase), arii geografice, domenii de activitate. Vulnerabilitatea se datorează incertitudinilor persistente din societate, dar și exigenței ca noi toți să fim conștienți și responsabili de ceea ce se întâmplă și ni se întâmplă. Ni se induce ideea că reușitele sau eșecurile sunt expresia calităților noastre personale, deși capacitatea de „a face față”, de a înfrunta exigențe noi sau reînnoite ține și de regimul socio-economic și politic4. Distanțele tot mai mari între cei care au și cei care nu au acces la resurse, la mijloace, la informații, devin o amenințare la adresa „păcii sociale”. Istoria îi învață – pe cei care vor să învețe – că superficialitatea, lipsa de adâncime, profunzime, pospăiala, oprirea la suprafața lucrurilor sunt plătite scump de generațiile care urmează. Sănătatea socială a unei societăți – în care dorința și voința de a se schimba se luptă cu voința și dorința de a se reproduce – poate fi construită și păstrată susținând educația și formarea unor oameni autonomi, care țin la valorile fundamentale, perene ale societății, conștienți și de vulnerabilitățile induse de „(post)modernitate”, de efectele neașteptate, neintenționate, perverse ale alegerilor lor și ale altora... Fiecare om poate resimți tensiune, stres, teamă, furie (și multe alte emoții și „trăiri”...) identificate ca semne ale vulnerabilității („vulnerabilul” poate fi atacat, rănit ușor, are „puncte nevralgice”, părți defecte, defectuoase, deficitare...). Putem trece de la om, la grupuri, la populații în situații de vulnerabilitate5, folosind indicatori obiectivi, dar și aprecieri subiective privind calitatea percepută a vieții, satisfacția față de viața trăită cotidian.

Vulnerabilitatea actuală a multor oameni, grupuri, comunități, societăți este legată de schimbările prea accelerate, de dificultatea adaptării la normativitatea socială în schimbare accelerată. Oamenii, grupurile trebuie să adopte mereu alte reguli de conduită, alte atitudini și comportamente pentru a putea face față și a trăi în interiorul familiei, al relațiilor educaționale, amicale, comunitare, societale. Se cere ca oamenii, comunitățile să devină mai autonome și responsabile tocmai în condițiile creșterii incertitudinilor, a lipsei sau diminuării suportului familial, comunitar, societal. Societatea consumeristă creează iluzia vieții laolaltă, a unei lumi inclusive, în care sunt locuri pentru fiecare, deși există un mare decalaj între societatea în care trăiesc realmente oamenii și societatea în care își închipuie că trăiesc... Vulnerabilitatea nu trebuie văzută doar ca o însușire a individului, ci și în dimensiunea ei structurală. Nu putem vorbi de vulnerabilitate în sine fiindcă oamenii sunt/devin vulnerabili în condițiile cele mai variate. Faptul că nu ești sau ieși din „câmpul muncii”, desprinderea de „colectiv”, de rețelele relaționale pot produce discalificare socială, pierderea re-cunoașterii, desprinderea de locurile valorizate social, economic, relațional, simbolic... Mulți dintre cei care „nu fac față” devin dependenți de instituții sociale, de servicii sociale, de servicii de asistență socială... Faptul are consecințe negative pentru ei dacă instituțiile acestea stigmatizează și perturbă identitatea celor numiți „asistați”6. Identitatea permite omului să se situeze, să-și dea sens vieții. Cel sigur pe sine, coerent, care știe ce poate, ce vrea, poate intra în relații normale cu ceilalți. Dependența de „ajutoare” și stigmatizarea fac dificilă (re)negocierea identității de actor social. Individul devine vulnerabil pe fondul neîncrederii în sine, în ceilalți, în comunitate, în societate, în instituții (parlament, guvern, consilii locale, multimedia...). În contextul actual se spune că „omul e mai întâi”, în centru”, tocmai când sunt epuizate/invalidate „dispozitivele” de susținere a lui. În contextul actual – de „schimbare continuă” și în „logica urgenței” – oamenii sunt priviți mai ales prin ceea ce sunt, ceea ce au individual, nu și comun. Reușitele sau eșecurile pe plan profesional, de exemplu, apar tot mai mult ca expresie a calităților și capacităților personale, deși capacitatea de „a face față”, de a înfrunta exigențe mereu reînnoite țin și de ansamblul socio-economic și politic actual.

 

5. Comunitățile, colectivele protejau și permiteau accesul la solidaritate7. În multe comunități de la noi, comunismul, „postcomunismul”, depopularea au produs „dispersia gospodăriilor”, percepția mărită a izolării (fizice, psihice, culturale, profesionale). În „sate care mor”, oamenii resimt lipsa comunicării, a sprijinului atunci când resimt pericole în viața de zi cu zi (legate de aprovizionare, de îngrijirea sănătății), fapt care induce nesiguranță și teamă, vulnerabilitate, dar pot provoca și multe alte „disfuncții sociale” (alcoolism, incest, sinucidere…). Izolarea culturală ia forma „sentimentului de marginalizare”, cea profesională afectează localnicii cu meserii vechi, agricultura este văzută de mulți săteni ca o ocupație devalorizată social8… Atunci când satul devine tot mai pustiit fiindcă-i pleacă oamenii, când dispar multe dintre cele ce altădată îi asigurau coeziunea9, se produce o prăbușire a vieții colective, o amputare a capacității de a-și rezolva singur problemele, de a-și spori autonomia. Comunitatea tradițională (sat, oraș) avea o anumită autarhie, iar locuitorii se recunoșteau în propriile valori cu care se mândreau. Izolarea nu era trăită negativ, ci era „în ordinea lucrurilor”. Așa cum puteau, oamenii își asigurau autonomia alimentară și energetică, își pregăteau răgazul cultural, organizau manifestări care resudau familiile, grupurile. Comunitatea își construia autonomia, oamenii știau să fie, să facă, nu numai să aibă ce le trebuie... Dacă se produce de-colectivizarea, de-comunizarea, individuarea observabile în „privatizarea solidarității”10, în individualizarea regulilor de obținere a „ajutoarelor” etc., oamenii sunt „chemați”, îndemnați (de către „elitele conducătoare”) să se protejeze singuri. Asistăm astfel la trecerea treptată a principiului solidarității societății față de membri, în principiul responsabilității membrilor față de societate și față de ei înșiși...

 

6. Nu există vulnerabilitate în sine. Toți putem fi vulnerabili în anumite momente, în anumite contexte. Depindem de noi, dar și de comunitate, de societate, de bani, de „noroc”... Traiectoriile individuale sunt legate de structurile sociale, de statutul economic și social, educațional, profesional, de rețelele de suport... Săracii fără știință de carte, fără loc de muncă, fără adăpost, fără suport familial, bolnavi, vor găsi mai greu soluții pentru depășirea condiției de vulnerabil. Se spune că oamenii sunt liberi să aleagă, dar alegerea ține de accesul la informații pertinente necesare luării unor decizii adecvate, ține de comportamentele celorlalți11. Putem afirma, ne putem închipui că suntem la mila Domnului sau că suntem condamnați să fim liberi. Numeroase relații și raporturi sociale au fost solidificate prin tradiție. În condițiile schimbării societății prin dezvoltarea industriei, a raporturilor salariale, prin știință și tehnică etc., unii au putut alege singuri cum să trăiască și să-și folosească rațiunea și capacitatea acțiunii pentru a dobândi bunuri și bani, alții nu. Societatea capitalistă „a spart” „masa” în „clase sociale”, în „categorii socio-profesionale” cu interese și moduri de viață diferite. „Clasa muncitoare”, de exemplu, a devenit tot mai diferită de „țărănime”, a crescut numărul celor considerați „inapți”, „degenerați”, stigmatizați, în interiorul unor grupuri de apartenență în care se constatau tot mai multe probleme și insecuritate socială. Coeziunea socială „se voia” refondată pe capacitatea oamenilor de a fi actori responsabili în societate, în timp ce individuarea, autorealizarea, autogestionarea etc. tindeau să devină normă. Problema a fost și a rămas aceea că alături de oameni triumfători, pozitivi, autorealizați etc. au fost și au rămas vizibili oameni nedesăvârșiți, negativiști, socializați imperfect, cu identitate fragilizată, vulnerabili... Individualizarea parcursurilor sociale și pierderea reperelor normative comune fac comportamentele imprevizibile și neliniștitoare, induc incertitudini în privința legăturilor dintre oameni, în privința finalităților vieții laolaltă. Cine nu are resurse, mijloace și minte să se conducă, să participe activ la construcția propriei traiectorii și la construcția vieții colective, devine vulnerabil, cu toată obligația de „a se ține pe propriile picioare”... Vulnerabilitatea este rezultatul imposibilității trăite și resimțite de a rezolva tensiunea dintre a se conforma și a fi autentic, original în același timp, de a fi asemănător și de a se distinge. Autonomia este un imperativ actual, se cere tuturor să se realizeze, să fie responsabili, să nu fie indiferenți față de ceilalți, să fie fericiți, dar accesul și șansele de acces la resurse, la informare, educație, comunicare, locuri de muncă, bani, fericire nu sunt egale...

 

7. The Lonely Crowd (Mulțimea singură) este una dintre cărțile pentru care David Riesman a devenit sociolog recunoscut. Acesta spunea că doar prosperitatea materială nu aduce pacea socială, ci poate provoca dezolarea interioară... Ideile din cartea sa au inspirat căutarea „democrației participative”, curajul de a trăi diferit, dar au atras atenția și asupra pericolelor prosperității pentru cultură. În The Lonely Crowd, se spune că cea mai profundă problemă a vieții americane nu era sărăcia, inegalitatea sau represiunea politică, ci nihilismul liniștit și apatia deprimantă. Oamenii au fost determinați și au avut voința și dorința de a se încadra în instituțiile în care trăiau în conformitate cu un „set de norme”. În societatea tradițională, rolurile sociale conțineau un set clar de reguli, lăsând indivizilor o anumită libertate de acțiune. Chiar în secolul al XIX-lea părinții își pregăteau riguros copiii pentru a internaliza codul etic clar (cu „oameni orientați spre ei înșiși”, încăpățânați și fixați pe atingerea obiectivelor). În secolul XX însă, „busola morală interioară” a început să se deregleze. Dezvoltarea societății urbane, a culturii de masă etc. au făcut ca viața să fie trăită sub influențe pe scară mult mai largă, fără autoritate clară. Oamenii au trăit o vreme în așteptare, gata să primească semnale de la semeni despre ce trebuiau să facă. Toată lumea se uita la toată lumea (toți se oglindeau în privirea tuturor celorlalți, ar fi spus sociologii). Adaptarea la un mediu înconjurător deschis, flexibil, fără „setul” de principii fixe, traiul în incertitudine persistentă, au devenit destabilizatoare și înspăimântătoare, amenințând cu pierderea identității. Incertitudinea a vulnerabilizat acțiunea independentă a indivizilor temători să nu se prăbușească sub greutatea tuturor întrebărilor – mai vechi și mai noi – fără răspuns. În secolul XX, participarea, implicarea politică au contat cel puțin ca o ... cură pentru evitarea înstrăinării în condițiile creșterii birocrației de tip weberian, ale multor „schimbări sociale subterane”, ale multor schimbări politice etc.

 

8. S-a ajuns la democrație reprezentativă, participativă... Dar cum s-a putut, cum se poate ca un singur om (sau un grup restrâns) să guverneze un milion (milioane), când ar fi suficient ca mulțimea să spună nu acelui om sau grup ca să dispară?12 Étienne de La Boétie (1530-1563) a făcut un rechizitoriu la adresa absolutismului, dar în textul lui putem întrezări explicații valabile și astăzi privind raportul dominație/supunere. Indiferent cum se ajunge la putere (alegeri, violență, forță brută, succesiune...), nu buna guvernare explică menținerea dominației, nici teama de pedeapsă, nici obiceiul oamenilor de fi slugi, nici religia, nici superstițiile care permit dominarea ignoranților... Secretul oricărei dominații este acela că dominații participă la propria lor dominare. Tiranul susținut de câțiva apropiați credincioși supune o întreagă țară, fiindcă aceștia sunt „complicii cruzimilor” și stau lângă tiran pentru a-l manipula și a se lăsa manipulați. Apropiații credincioși au, la rândul lor, alți supuși credincioși pe care-i ridică în rang și demnități, cu care guvernează provinciile și „mânuiesc” banii. Acestora li se stârnește și li se menține lăcomia și cruzimea. Ei pot face lucruri rele, pot fura, corupe etc., dar sunt protejați, nu pedepsiți. Ca să nu lungim vorba nepermis de mult, explicația servituții voluntare este aceea că tiranul domină cinci, care domină o sută, care domină o mie ș.a.m.d. Această „piramidă” s-ar prăbuși dacă supușii ar înceta să-și predea trupurile și sufletele... Nu mai fiți slugi și veți fi liberi, spunea Etienne de La Boétie.

 

9. Numărul îmbogățiților a crescut de-a lungul secolelor, ca și numărul săracilor, vagabonzilor, cerșetorilor „în putere de muncă”. Dumnezeu ar fi putut face pe toți oamenii bogați, dar el a vrut să fie și săraci ca să dea bogaților ocazia să-și mai șteargă din păcate... se spune în „cărțile sfinte”. Atunci când epidemiile, războaiele etc. au făcut dificilă menținerea tuturor „sărăntocilor” pe proprietățile bogaților, sărăntocii au devenit sursa „marilor frici”13. De aceea, din „pedeapsă divină”, munca a fost redefinită ca valoare esențială a societății (care a început să distingă „cerșetorii valizi” de „săracii cinstiți”, de „falșii săraci”...). Într-o carte a sa14, R. Ogien ne lămurește cum a fost construită categoria „populație asistată social” în strâns contact cu instituțiile „asistenței sociale”, iar Serge Paugam15 identifică „tipuri de beneficiari” ai asistenței sociale16 precum și răspunsurile instituționale care „autorizează situația de asistat”. Michel Messu face analiza „identității de asistat” și a strategiilor asistenței sociale în relațiile cu asistații17. Asistatul rușinos, spune el, face eforturi să nu fie sau să iasă din situația precară, caută să muncească, nu așteaptă doar „ajutoare sociale”, fiindcă nu vrea să-și piardă onoarea și identitatea. Mulți astfel de „asistați” nu înțeleg sistemul asistenței sociale și nici nu vor să știe prea multe despre el. Dar sunt alții care consumă tot ceea ce „le dă statul”, tot ce „primesc de la stat”, chiar dacă acest fapt le răstoarnă  obișnuințe și valori, chiar dacă nu le place să facă dosare și să dea toate informațiile care li se cer... Mândria de a fi om înseamnă a primi, dar și de a da ceva în schimb. Mândrie pot avea cei care muncesc cinstit și trăiesc din muncă cinstită, care încearcă să se descurce singuri, fără să aștepte „pomeni”. Sunt însă destui care cred și afirmă că „au dreptul” la „ajutoare sociale” și autorizează intervenția „asistenței sociale”, chiar dacă riscă să-și piardă mândria de „oameni normali”, chiar dacă „identitatea de asistat” le perenizează dependența de ajutoare și de asistența socială. Nu ne lasă pe noi statul, spun mulți dintre cei care se mulțumesc cu puțin, bucuroși că nu sunt „lăsați de izbeliște”, lăudând „guvernul care le dă”. De aceea „drepturile sociale” pot ajunge să prevaleze asupra muncii. Satisfacția față de „sistemul care le dă” face să se intensifice apelul la asistență, să se înmulțească întâlnirile asistaților cu asistenții sociali, să sporească solicitările și exigențele reciproce. Valoarea muncă rămâne undeva în orizontul valorilor, mulți își explică situația grea prin „dificultățile de acces pe piața muncii”, dar treptat ajung să nu mai vadă „drepturile sociale” în opoziție cu munca, ci ca pe o ... altă valoare a societății actuale. Mulți ajung să considere că „au dreptul” să fie asistați (vor să fie asistați, dar să nu li se spună așa, ci beneficiari care au drepturi). Dar sistemul asistenței e interesat să „împuternicească” asistații sau să-i țină captivi? Unii vorbesc de o „strategie a menținerii dependenței asistaților de sistem și a sistemului de asistați”, toți apelând la (re)interpretările date solidarității sociale... Copiii asistaților care văd că părinții lor iau bani „de pomană”, fără să muncească și trăiesc destul de bine 18, se definesc de mici prin apartenența la câte o asociație, fundație, devin de mici „cazuri sociale”. Persoanele care „stau cu mâna întinsă” poartă un stigmat social, dar unora le e rușine, altora nu... Mulți apți de muncă preferă să apeleze la „ajutoare”, ceea ce duce la o demotivare a muncii. Dacă nemunca e acceptată, ca și dreptul la nemuncă, mulți apelează la ajutoare fiindcă au dreptul, iar recunoașterea acestui fapt de către societate le conferă o identitate socială... normală. Trăim într-o epocă în care unii valorizează munca, alții nemunca și între ele par să nu mai fie „contradicții”...

În Riscuri și inechități sociale în România se arată că încercările continue de a compensa ineficiența prin generozitate și „pomeni” electorale sau prin cedări la presiunile străzii au condus la creșterea dependenței de stat a multor segmente sociale, la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a beneficiilor și ignorarea unor grupuri sociale în situații de risc dar fără potențial contestatar și impact electoral major (...) 19.

Ernesto Sirolli20 dă un exemplu de lucru cu echipa de „profesioniști ai socialului” care și-a propus să-i învețe pe zambieni să cultive legume21. Au adus ei semințe, au vrut să învețe localnicii să cultive pământul de pe frumoasa vale a fluviului Zambezi și se autoflatau: slavă Domnului că suntem noi aici să-i salvăm pe acești zambieni de foamete... Au fost uimiți însă de atitudinea pasivă a zambienilor. În sfârșit, terenul a fost arat, semănat, roadele s-au copt, când, într-o noapte, sute de hipopotami au ieșit din râu și au mâncat tot… „De ce nu ne-ați spuus?!” „Păi, nu ne-ați întrebat, fiindcă astfel ați fi aflat de ce nu facem noi agricultură aici.” Mulți „experți ai socialului”, spune Sirolli, tratează localnicii „de sus”, „paternalist”. Dacă oamenii nu vor să fie ajutați, trebuie lăsați în pace, spune el. Primul principiu este respectul față de oameni. Nu inițiați nimic, nu motivați pe nimeni, până nu vedeți și nu înțelegeți dacă localnicii își doresc să se schimbe, să devină altfel... Tăceți, nu veniți cu idei! Stați mai întâi de vorbă cu localnicii. Nu în birou, ci afară, la o cafea. Important e să deveniți prieteni și să descoperiți ce vor să facă cei cu care vorbiți, apoi îi puteți ajuta... Comunitățile pot fi stimulate să se dezvolte (și) prin descoperirea inteligenței localnicilor, a pasiunii, energiei și imaginației lor.

 

10. Paulo Freire a scris Pedagogia oprimaților, în care spunea că educația și revoluția trebuie puse în același context, conform exigențelor și convingerilor educatorilor și ale militanților sociali22. Oprimații trebuie să recunoască adesea că vor să se asemene cu oprimatorii, nu să-i răstoarne de la putere... Rolul educației este acela de a ajuta oamenii să descopere în ei dorința de a fi liberi, să-și depășească frica de libertate care se cucerește prin efort constant. Oamenii trebuie să conștientizeze în același timp că pot schimba lumea împreună cu ceilalți, dar au nevoie de gândire critică. A gândi critic înseamnă a folosi criterii de judecare, a verifica sursele de informare, înseamnă a ține cont de alte puncte de vedere, înseamnă criticarea unui punct de vedere de pe poziția tuturor celorlalte. „Profesioniștii” socialului ar trebui să fie ancorați în „realitatea tragică”, să vadă “mizeria lumii” (să nu stea doar în birouri). Finalitatea intervențiilor lor nu ar trebui să fie perenizarea asistenței, ci redarea demnității unor oameni-subiecți care, la un moment dat, au fost obiectificați. Mediul social, situația indivizilor nu sunt date, ci construcții care iau forma scopurilor și proiectelor lor, a alegerilor lor făcute în situații de incertitudine persistentă. Oamenii-oameni își cunosc resursele, oportunitățile, riscurile, se proiectează în viitor și fac alegerile care-i pot duce unde vor, unde doresc (plecând de la criterii, de la rațiuni plauzibile, fezabile). Cei care aleg să nu muncească și să aștepte „ajutoare” o fac atunci când contextul, mediul social demotivează munca, o devalorizează și autorizează nemunca.

 

11. Nu e suficient „să se ceară” oamenilor care trăiesc în mizerie, în nesiguranță, care nu sunt vizionari, prevăzători și precauți, să devină autonomi. Nu dispunem toți de aceleași resurse. A pune accent pe „diversitatea și pluralitatea” parcursurilor, a traiectoriilor individuale, înseamnă a uita de factorii socio-politici care constrâng aceste parcursuri, traiectorii. Unii fac efortul reconstrucției identitare și al obținerii de competențe necesare participării la jocul social, alții nu. Mulți „se dau bătuți”, își recunosc vulnerabilitatea și așteaptă ajutoare. Trăim într-o lume în care s-au pierdut tradiții și credințe care reglau lucrurile, s-a pierdut controlul timpului (care nu mai e cel al previzibilității naturale, al „ordinii naturale a lucrurilor”), s-a pierdut controlul spațiului (din cauza schimbărilor spațiului locuit, a mobilității sociale și migrației, a înmulțirii „străinilor” care bulversează liniștea reproducerii comunităților), s-au înmulțit deciziile care se iau departe de populația asupra căreia vor avea impact, în spații private, în „cercuri intime”... Se spune că viitorul este „în mâinile” oamenilor, instituțiilor și structurilor care-l construiesc, chiar ale vulnerabililor cărora li se spune că au potențial, au capacități, că pot apela la tehnici psihologice, terapeutice de suport, de sprijin. Se vrea sănătatea socială a societății, dar „pacea socială” poate fi construită doar dacă e susținută educația oamenilor pentru a face față unei lumi imprevizibile, incerte, în care trebuie să fie mai prevăzători, mai precauți, doar dacă e susținută formarea indivizilor autonomi, care țin la valorile fundamentale ale societății în care trăiesc, care sunt atenți la efectele neașteptate, neintenționate, chiar perverse ale alegerilor lor și ale altora și luptă pentru prevenirea/combaterea efectelor nefaste prin solidarizarea cu ceilalți.

 

12. Contextul actual de incertitudine tinde să inducă ideea că problemele oamenilor sunt personale, nu sociale, că oamenii sunt victimele lor înșiși. Problemele și eșecurile se datorează și lor, dar și contextului social, economic, politic, cultural. Inegalitățile nu se datorează doar diferențelor de folosire de către fiecare a propriei libertăți, ci și inegalității și inegalizării crescânde a condițiilor societale. Trăim într-o societate în care oamenii se bucură că pot aduna bunuri materiale și bani mulți. Sclavii bunăstării materiale neglijează însă coerența personală, stăpânirea de sine, capacitatea de a acționa cu spirit critic. Acum mai bine de două sute de ani, Alexis de Tocqueville prevedea o societate cu oameni centrați pe ei înșiși, pe bunăstarea și plăcerile lor, care nu depind de comunitate, de apartenențe... Statul-providență a fost un puternic factor de individualism, de rupere a individului de colectivități. Acum individul este vulnerabilizat de retragerea statului-providență, de lipsa locului de muncă, de lipsa salariului, de relațiile sociale precare, de șubrezirea coeziunii sociale, a solidarității... Modelul consumatorist de societate promovat astăzi vede fericirea ca realizare a dorințelor materiale. Consumatorismul omogenizează comportamentele, invită oamenii să umble după bunuri și bani, să aibă mereu alte dorințe materiale. „Omul rămâne valoarea supremă”, adică omul care consumă. Accesul la autonomie e favorizat de capacitatea de a gândi și de a acționa, iar autonomia se asociază cu responsabilitatea. Auziți, nu e suficient să micșorăm inegalitățile materiale pentru ca oamenii să caute să-și lărgească imediat sfera cunoștințelor... Spirit autonom, critic este cel capabil să se distanțeze de dorințele imediate. Voința unui om adevărat nu se leagă doar de obiecte, ci și de proiecte. Individul manipulat, preocupat doar de sesizarea „oportunităților”, a „portițelor”, aici și acum, individul supus modei, modelor, publicității, agitării, „urgențelor” actuale, nu e autonom, nu e liber... Omul își câștigă autonomia prin luptă permanentă cu superficialitatea, lenea și apatia, om autonom e cel care are acces la informații, cere informații, nu tratează totul cu superficialitate, cu ușurință, pentru a se refugia într-un confort efemer... Voința de a trăi laolaltă nu se reduce la juxtapunerea unor asemenea indivizi... Exercitarea efectivă a puterii de acțiune depinde de oportunitățile din mediul înconjurător (cadru legislativ, buget, alte resurse) și de capacitatea persoanelor și comunităților de a-și exercita această putere. Acum se spune că persoanele au carențe, dificultăți de adaptare, de integrare socială, că le lipsește instrucția, educația, formarea profesională, stima de sine etc. și se crede că „umplerea carențelor” duce la dispariția dificultăților. Problema e că o mare parte din dificultățile indivizilor sunt de origine structurală, iar umplerea presupuselor carențe individuale rezolvă doar parțial problemele. Pe de altă parte, se crede că persoanele în dificultate, vulnerabile trebuie însoțite, sprijinite să se solidarizeze, să devină o „forță” care răstoarnă „într-o zi” ordinea stabilită ... Această abordare tinde să nu ia în seamă dimensiunea individuală a dificultăților... DPA-PC23 cere alegerea cu responsabilitate a dificultății asupra căreia acționăm, dificultate identificată, definită și de către persoana care o are, aici și acum. Trebuie luată în seamă și expertiza experiențială a acesteia, a capacităților sale, trebuie identificate persoane din jur afectate de situație, persoane care pot ajuta schimbarea, ca și mizele tuturor celor implicați. Sociologul medical Aaron Antonovsky insista (încă din anii 1970) asupra simțului coerenței (pentru a explica de ce unii oameni se îmbolnăvesc de stres, iar alții nu). Abordarea salutogenă24 cere căutarea tuturor factorilor sănătății, nu (numai) a cauzelor bolilor, pericolelor, necazurilor...

 

Note:

1 I. D. Sîrbu (scriitorul român care a cunoscut închisorile şi lagărele de muncă forţată de la Jilava, Gherla, Salcia, Grindu, Periprava, gânditorul căruia i-au fost distruse manuscrisele) a scris, între altele, și Şoarecele B. şi alte povestiri în care critica lumea absurdă şi abrutizantă, populată de poltroni, şmecheri, juveţi, mitici, farfurizi, caţavenci, palicari, nastratini, bişniţari, scatofagi (din divan, din presă), pachidermi poetici, saurieni curlingăi, veşnic învinşi, învingători pereni, puşcăriaşi voluntari, paznici de silă, lichele profesioniste și amatoare, logovori, logomahi, ţigani și ţigăniţi, popi analfabetizanţi, muritori de foame și muritori sătui de viaţă ș.a., lume absurdă şi abrutizată în care ipocrizia, minciuna, indiferenţa măcina oameni, comunități, subminau societatea, fiindcă sacul plin de acești șoareci era în permanență agitat de stăpânul lui ca să nu aibă timp să-l roadă...

2 Totul în jur este periculos, mersul pe stradă, substanțele nocive din alimente, insecuritatea la locul de muncă, bolile pe care le iei din spitale, certurile politicienilor, proiectele mari care se opun unor proiecte și mai mari, ca să nu mai vorbim de topirea calotei glaciare, criminalitatea transfrontalieră, traficul de droguri, de persoane, migrația incontrolabilă, terorismul, pandemiile...

3 Putem citi cu folos articole despre construcția conceptului de vulnerabilitate (Shirley Roy), vulnerabilitatea în logica liberală (Jean-Marie Fecteau), vulnerabilitatea socială și criza politicului (Jacques Beauchemin),  contextul social vulnerabilizant (Marc-Henry Soulet), traiectoriile individuale, raporturile sociale și producerea sărăciei (Christopher McAll), gamblingul și vulnerabilizarea (Amnon Jaacob Suissa), vulnerabilitatea simbolică (Vivianne Châtel) ș.a.

4 La noi sunt evidente vulnerabilităţile care-şi au rădăcinile în „tranziţia” de la comunism la capitalism (după ce știam, credeam că nu se poate decât invers...), în persistenţa problemelor de natură economică, financiară, socială, politică generate de întârzierea reformelor structurale, de proliferarea corupţiei şi a atacurilor la adresa justiției, de reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de criminalitate economică, de menţinerea decalajelor de dezvoltare între zone, comunități, gospodării...

5 Putem identifica vulnerabilități individuale (violenţă fizică, accidente etc.), comunitare (discriminare, excludere, opresiune etc.), politice (nerespectarea statului de drept, a principiilor democratice, violarea  drepturilor individuale și colective), economice (sărăcie, lipsa condiţiilor decente de locuit, de muncă etc.), sanitare  (boli, condiţii  insalubre  de  trai  etc.), ecologice (degradarea mediului) etc.

6 Instituțiile sociale și politice văd dependenții de ajutoare ca pe niște oameni cu comportamente și atitudini problematice, care trebuie să dovedească că fac eforturi de integrare. Instituțiile asistenței sunt dependente de asistați și creează dependența asistaților față de ele. Acceptarea „dosarului” de asistat poate induce sentimente negative dacă acesta ajunge să se considere „altfel decât alții”, că ”trăiește altfel”, că e ”în opoziție cu valorile sociale dominante” în societate (reușita, autonomia, performanța etc.). (Mulți dintre) cei asistați se simt umiliți, disprețuiți, vinovați, rușinați, nu mai văd importanța locului ocupat în societate, importanța rolurilor sociale valorizate, devin invizibili și imprevizibili social, iar sentimentele negative acumulate pot induce în ei dorința de a umili, de a disprețui, de a fi violenți.

7 Serge Paugam (coord.), în Repenser la solidarité, PUF, Paris, 2008, invită la o dezbatere pe tema importanței solidarității, a ​​justiției sociale, egalității, echității, libertății și articularea lor în „statul bunăstării”, în „statul social activ”, pe temele: „solidaritatea familială”, „detradiționalizarea” familiei, accentuarea inegalităților de clasă, dezechilibrele generaționale, „solidaritatea intermediară”, ocuparea tinerilor, instalarea „precariatului”, a „discalificării”, implicațiile contractualizării, ale „flexicurității”, paradoxul refuzurilor individuale ale solidarității sociale, discriminarea imigranților și a descendenților acestora, „suferința la distanță” asociată cu moralitate umanitară întrupată de ONG-uri etc. și multe alte căi de reflecție și întrebări noi.

8 Sunt arhicunoscute formulele amenințătoare: ai să ajungi la sapă, ai să rămâi la coada vacii etc.

9 Serbările, şezătorile, târgurile, iarmaroacele, claca etc.

10 Solidaritatea participativă se bazează pe adeziunea progresivă a membrilor, fiind o solidaritate care responsabilizează indivizii, le cere să participe, să se implice, să acționeze, să facă o societate de „proprietari de sine”, în care se privatizează tot ce se poate: educația, asigurările, sistemul de pensii etc.

11 E vorba de toate reglementările, amendamentele la amendamente, de toate modurile de gestionare și de management din ce în ce mai puțin accesibile cetățenilor, de decizii luate în spații închise, secrete, ”noaptea ca hoții”, în „spatele unor uși închise”, bine păzite...

12 Discours de la servitude volontaire, Editions Hades, 2015.

13 Jean Delumeau, în La peur en Occident, Paris, Fayard, 1978, enumeră frica de „oamenii fără statut”, de „cobaii societății”, de „disponibilii la orice fel promisiuni”, de pretabilii la orice fel de violențe, răzbunări propuse de ”profeți” etc.

14 Ruwen Ogien, Théories ordinaires de la pauvreté, Paris, PUF, 1983.

15 Serge Paugam, La disqualification sociale. Essai sur la nouvelle pauvreté, Paris, PUF, 1991.

16 S. Paugam identifica: fragilii (care nu solicită asistență socială), marginalii (care intră în atenția asociațiilor, ONG-urilor) și asistații cărora le urmărea și „strategiile” (devin clienți permanenți ai asistenței sociale? Nu vor să aibă de-a face cu ea? Vor să se descurce singuri, să iasă din situația de asistat?).

17 Michel Messu, Les assistés sociaux. Analyse identitaire d’un groupe social, Ed. PrivatPratiques sociales, Toulouse, 1991.

18 Copii rămași acasă spun că vor să emigreze și ei cândva (https://www.youtube.com/watch?v=oxk132PK984; https://www.youtube.com/watch?v=245ootEuRt8; https://www.youtube.com/watch?v=lbwJeaKJBZA).

19 M. Preda, Riscuri si inechitati sociale in Romania (Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Riscurilor Sociale si Demografice), Polirom, 2009.

20 www.ted.com/talks/ernesto_sirolli_want_to_help_someone_shut_up_and_listen/transcript?language=en

21 www.edo.ca/downloads/ripples-from-the-zambezi-synopsis.pdf.

22 http://www.sanstransition.org/wp-content/uploads/pedagogie_des_opprimes.pdf (consultate pe 15 ianuarie 2020).

23 Dezvoltarea puterii de a acționa a persoanelor și comunităților.

24 Cuvântul „salutogeneză”, propus de Aaron Antonovsky, provine din latinescul salus (sănătate) și grecescul geneza (origine).

 

Bibliografie selectivă:

1. Bauman, Zygmunt, (1999), Le coût humain de la mondialisation, Hachette, Paris.

2. Castel, Robert, (1995), Les Métamorphoses de la question sociale, Fayard, Paris.

3. Chatel Vivianne, Roy Shirley (2008), A gândi vulnerabilitatea. Fațetele fragilizării socialului, Presse Universitaire du Quebec, Canada.

4. Delumeau, Jean (1978), La peur en Occident, Paris, Fayard.

5. Discours de la servitude volontaire (2015), Editions Hades.

6. https://www.youtube.com/watch?v=245ootEuRt8.

7. https://www.youtube.com/watch?v=lbwJeaKJBZA).

8. https://www.youtube.com/watch?v=oxk132PK984.

9. Ionescu, Ion, (2018), Gândire critică și dezvoltare durabilă, Ed. Limes, Cluj.

10. Messu, Michel Les assistés sociaux, (1991) Ed. PrivatPratiques sociales, Toulouse .

11. Ogien, Ruwen, Théories ordinaires de la pauvreté, (1983) Paris, PUF.

12. Paugam, Serge (coord.), (2008), Repenser la solidarité, PUF, Paris .

13. Paugam, Serge, La disqualification sociale (1991), Paris, PUF.

14. Preda, Marian, Riscuri si inechitati sociale in Romania (2009) Polirom.

15. Proiectul Taking CAre of Vulnerables during PErinatality in France Spain Italy and Romania (2015-2016).

16. Singly, François de, (2003) L’individualisme dans la vie commune, Paris, Nathan.

17. www.edo.ca/downloads/ripples-from-the-zambezi-synopsis.pdf.

18. www.sanstransition.org/wp-content/uploads/pedagogie_des_opprimes.pdf.

19. www.ted.com/talks/ernesto_sirolli_want_to_help_someone_shut_up_and_listen/transcript?language=en.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog