Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

STAREA DE VEGHE

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

FAȚETELE CUVÂNTULUI

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

CRITICĂ. ESEU

SINTEZE

CUM SCRIA EMINESCU?

RECITIREA CLASICILOR

PRO DIDACTICA

POESIS

PROZĂ

VIAȚA FĂRĂ MACHIAJ

EX CIVITAS

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

DIALOGUL ARTELOR

RESTITUTIO

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

Desant rusesc în viața ficțiunii basarabene

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Natura conflictuală întreținută a situației politice postsovietice din spațiul basarabean – de  trei decenii armata rusească încă nu s-a retras din regiunea transnistreană –, generează încet și un tip specific de scriitură, satelit al literaturii de război. Sunt de remarcat în acest sens șase autori basarabeni cu proze despre numitul război de pe Nistru din 1992: Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Olga Căpățână, Gheorghe Budeanu, Victor Grecu, Vitalie Colț. Pentru viața spațiului basarabean acest conflict armat a însemnat partea vizibilă și obiectivantă a unei lungi istorii a hărțuirii, nici acum încheiate, exercitată de către o mare putere, Federația Rusă, asupra unei bucăți teritoriale de la granița Europei, pe care și-a dorit-o sub influența sa cu orice preț, dincolo de încetarea Războiului Rece, destrămarea URSS și în pofida consecințelor firești de retragere a trupelor militare rusești. Ambiția rusească nu a cedat niciodată, deși revoluțiile din jurul lui ’89 o puseseră la zid, aducând sfârșitul uniunii, astfel încât acum în Republica Moldova mai trăim absurdul comemorării a 29 de ani de independență, pe care acest război a certificat-o o dată în plus, după Declarația de independență de la 27 august 1991, numărând totodată același număr de ani de când trupele rusești se tot retrag din Transnistria – cordonul separatist de fabricație sovietică al Republicii Moldova.

Datele obiective ale războiului, prezente și în proza de ficțiune, constituie premise consistente pentru a face literatură pe marginea acestui subiect. Republica Moldova s-a aflat, firește, în defensivă. După ce Moldova a primit statutul de membră ONU (2 martie 1992), președintele Mircea Snegur a autorizat o acțiune militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției din Transnistria loiale Chișinăului. Republica Moldova a luptat fără armată (aceasta înființându-se mai târziu) cu gardiștii Federației Ruse, stabiliți pe teritoriul nostru; toți luptătorii erau, firește, fie fără nicio pregătire militară, fie cu armată sovietică, dar trebuiau să lupte pentru valori diferite, de aici infinitele prilejuri de șantaj politic și hărțuire între adversari. În patru luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe platourile de la Cocieri, Coșnița și Tighina. La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnat o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a războiului de pe Nistru. Pacea rusească este însă una cu totul specială. Iar aceasta a născut noi destine umane.

Cei șase scriitori identificați sunt autori basarabeni născuți pe ambele maluri ale Nistrului, cu o experiență existențială și literară diferențiată. Nu sunt cu toții neapărat cei care au luat arma în mână, dar nu au trăit cu o mai mică intensitate realitățile războiului decât cei care au apăsat pe trăgaci sau au fost ținte și victime, printre aceștia, spre exemplu, Olga Căpățână este  fost ofițer în armata sovietică și în cea națională.

Din punct de vedere istorico-literar, prozele acestora nu mai ridică aceleași probleme pe care le punea scriitura tematică reflectând ultimul mare război mondial, care impunea categorizări axiologice, distingând mai ales „autori toxici”, precum îi numește Anatol Moraru – cei care trăiau din rentele ideologice ale beligeranților sovietici, gen Petre Cruceniuc sau Iacob Kutkovețki și chiar Ion Druță, de cei care inovau prin introspecție și reflecție psihologizantă precum Vladimir Beșleagă sau Grigore Vieru. Dar nici despre incursiunile metafizice nu mai e cazul să vorbim astăzi pe marginea prozei tematice a războiului din ’92, când, pe de o parte, postmodernismul, marșând cu jubilație pe această dimensiune din mijlocul cotidianului, a devenit o monedă curentă de schimb în viața literară, iar pe de altă parte, când, într-o lume liberalizată își continuă nestingherit viața spații încremenite (Iulian Fruntașu) în… conflict (politic, armat etc.). Și atunci ce ne-ar mai rămâne din scrierile despre consecințele fierbinți ale unui străvechi Război Rece? Anume ceea ce din altă parte se vede mai puțin. Bucățile vizate redau scenarii pe care le putem crede „prescrise”, iar readucerea lor în atenția cititorului contemporan are beneficii pentru reconfigurarea orizontului nostru de așteptare ca cititori, dar și ca indivizi care încearcă o înțelegere a istoriei nedetașată de destinele individuale. Aici asistăm la (re)nașterea fiorului vieții, pe de o parte, iar pe de altă parte, la o dinamizare a travaliului literar în sine prin tematizare. Or, tema războiului lipsește din postmodernismul intrat cu desăvârșire în uz astăzi, iar un exercițiu de lectură tematică e tocmai bun după ce am învățat meta-re-lectura.

Născut în Transnistria, de formație inginer și cu studii de artă plastică, Vlad Grecu devine scriitor pe măsură ce publică volum după volum, având la activ vreo trei cărți doar despre conflictele politice și armate ale spațiului basarabean. Scrisul său este unul încadrat, nu neapărat tematic sau conceptual, ci mai ales stilistic, iar acest aspect dă tonul primelor două în mod inevitabil. Lectura îți dă repere ale unei cuprinderi localizatoare, însă pe măsură ce înaintezi în volum, începe să prindă contur ideea de metabolism cu ardere completă. Cuprinderea unui cosmos în miniatură, pe durata celor două faze de respirație, se consumă ca la „case mari”, unde există iubire, minciună, trăiri contradictorii sau neînțelese etc. Însă acest metabolism de care vorbim la Vlad Grecu va ținti mai mult realitatea antropologică a spațiului basarabean decât sfera sa literară. Un simplu exemplu de diferențiere ar fi scena amoroasă cu rusoaica în romane scrise diferit: cea din Fabrica de genii (2018) și cea din Rusoaica lui Gib Mihăescu. Ambii protagoniști iubesc o rusoaică ce li se refuză, unuia – banal, accidental, anecdotic aproape, altuia ontologic, din cauza prăpastiei pe care o întind misterele ființei ei. Rusoaica lui Gib Mihăescu va rămâne o figură diafană, de substanță vădit literară, perenă, în schimb Nastea lui Vlad Grecu este una ce coboară iute din paginile care o dezvăluie, având parte de o dezvrăjire fără intenție (sic!), când oarecum inocenta voce narativă se identifică cu cea a copilului din Hainele cele noi ale împăratului. Scriitorului Vlad Grecu se remarcă în polifonia simfonică generală despre spiritul rus prin faptul că scoate în evidență o realitate fără ecou. Expresivitatea sa este una (voit?) tamponată, iar marile teme sunt invitate într-o cutie (a marginalității istorice?) fără rezonanță, așa cum nu suntem obișnuiți să le receptăm. De bine ori nu, Vlad Grecu, odată împrietenit cu scrisul, insistă să provoace un spirit critic cu astfel de abordări printr-un uz scriitoricesc sistematic, dând semne de prolificitate. Dincolo de orice pretenție însă, romanele lui Vlad Grecu constituie literatură de galerie în astfel de antreprize, dând tonalitatea precipitată a atmosferei tematice de război, de la care pornesc, orice s-ar spune, toate celelalte discuții în literatură. Autenticitatea literară a contribuțiilor sale descriptive sunt direct proporționale cu veridicitatea istorică a evenimentului.

Gheorghe Budeanu, publicist și participant la acest conflict, se remarcă prin romanul Un strigăt pe Nistru, în care Radu Păduraru, moldoveanul eminent cu armată sovietică, este sacrificat de gardiști pentru reproșul acestuia de a ne fi răpit ieșirea la mare. Este moldoveanul plutitor pe Nistru, țintuit simbolic pe o cruce. Gheorghe Budeanu are un scris exersat, cu debit pentru cititorii care țin la orizontul lor de așteptare, dar ușor astenic pentru cei care țintesc provocarea estetică, despre dramele periferiilor în care forța fizică învinge forța argumentului, unde învinge, de fapt, dicteul interesului geopolitic cu prețul unor destine care nu costă nimic în valul istoriei, dar care în literatură se reclădesc după model manolean. Gheorghe Budeanu scrie despre sacrificiile pe dimensiunea anonimității, despre sacrificiile subterane, nu în zid.

Vitalie Colț, tânăr scriitor născut la Grigoriopol, în Transnistria, după un volum de poezii Pacea din Transnistria, apare cu o schiță în care se perindă fulgerător și memorabil câteva dialoguri scurte, reperând în tabloul narativ dezastrele anatomice ale măcelului și închizând o scenă erotică ce-și pierde în totalitate sensul iubirii sau pe cel reproducător, dar îmbrățișând unul de trecere psihedelică. Textul lui Colț este un ciob de sticlă ce reflectă în toate nuanțele irizațiile morții, păstrând o transparență realistă.

Dumitru Crudu, scriitor contemporan consacrat, face o figură aparte în acest context. O viziune tonică foarte nuanțată îl recomandă deopotrivă pentru toate cele patru genuri în care exersează cu succes: poezie, roman, proză scurtă și teatru. Expresivitatea mustoasă a scriiturii sale este doar una dintre plăcerile lecturii lui Dumitru Crudu, oricând prelungibilă, fastuoasă. În căutarea însă a unui sens gregar al realului, autorul excelează, original, nu atât în ironie, sarcasm, zeflemea, cât mai ales într-un soi de (ne)împăcare mucalită cu absurdul, ca principal resort al vieților noastre. În benzile sale narative, aparentele premise de revoltă și răbufnire ale intrigii constituie mai ales provocările unei voci narative gata să facă un pas înapoi de dragul unui adevăr mai presus parcă de fabricația estetică, iar acesta, de regulă, se pune de-a curmezișul așteptărilor pe care le înmănunchează concursul de împrejurări înfățișat. Și de data aceasta, prin figura fulgerătoare și neașteptată a Iuliei, bucata lui Dumitru Crudu urmează filozofia „colacului peste pupăză”, dar fără isonul răului, ci răsturnând un peisaj de lament peste mâlul de bun-simț al vieții adevărate.

În acest an volumul de debut  al lui Grigore Chiper (Abia tangibilul, poeme), un nume de care nu se poate lipsi literatura din Basarabia, marchează trei decenii de la apariție. Apetența poetică cronică îl face pe scriitorul Grigore Chiper să se evidențieze la subiectul conflictului de pe Nistru cu doar câteva pagini pe proză (ultra-)scurtă, în care reușește totuși să disloce o realitate istorică, pentru a o confrunta cu una tot istorică, la fel de absurdă, prin doar trei cuvinte: „farfurie extraterestră” și „Iugoslavia”. Cele două articulații lexicale vădesc tensiunea magmatică a unei distopii în care în orice moment te trezești, într-o viață banală cu griji prozaice, cu ozn-uri, care nu apar, precum în percepția cinematografică, decât în ofensivă și de obicei nemotivat. Făcutul bagajelor și „Iugoslavia” așterne peste realitatea din Transnistria ideea tranzitoriului și a golului pe care se ține un stat-armată.

Poate mai mult decât ceilalți autori, Olga Căpățână a devenit un nume foarte reprezentativ pentru scriitura tematică de război. A publicat la acest capitol și volume documentare, memorii, roman, poezie. Cu filologie la Bălți, a activat ca ofițer în armata sovietică, apoi în cea națională moldovenească, participând la războiul din Afganistan și la cel de pe Nistru. Din 2004 face parte din diaspora pariziană, activând ca jurnalist de investigație. Printre ultimele sale apariții – trei volume au văzut lumina tiparului la București în 2018: Dobrenii, Agent dublu și Lilith. Unele dintre volumele sale s-au bucurat de traduceri în franceză și rusă. Profilul scriitoarei este special printre ceilalți autori nu doar pentru că reprezintă polul feminin al tragicului și fatalității damnate în literatura contemporană basarabeană, ci și pentru că este una de o intensitate aparte. În peisajul militar al scrisului său, creionat până în detalii birocratice și de inventar, Olga Căpățână realizează portretele unor caractere de forță (care încap totuși cu greu în cămășile stilistice ale autoarei!) mereu în confruntare cu o carmă în care pâlpâie amenințările tragicului. Alimentată de o dură experiență existențială, vocea Olgăi Căpățână devine una inconfundabilă datorită circumstanței de o concentrație densă pe care nu se pot proiecta decât personaje tari, ca întrupări ale gustului vieții.

Gestul reunirii prozei tematice de război astăzi echivalează cu o punere ocazională față în față a vieții cu literatura, nu fără o provocare electivă. E ca și cum ai da o fugă la un capăt de lume, la o margine în care lucrurile se amestecă, ca să vezi cum viața și literatura se privesc în ochi din inima haosului. Cel mai important mesaj al acestei proze tematice și pentru care publicarea unui volum antologic la ora asta a istoriei își găsește justificarea este faptul că un război nu constituie doar un eveniment datat, dar mai ales o realitate cu atavisme atemporale (nu doar estetice, scriitorii nu trăiesc din dividendele tragediilor umane), întrucât imprimă mentalității unei comunități un registru conceptual și psihic decisiv pentru identitatea sa. Iar în aceste condiții nu mai discutăm în termenii libertății interioare sau ai îngrădirii spiritului, ci, în perspectivă, în termenii unui alt mod de a fi al individului. Părinții Iuliei din proza lui Dumitru Crudu, pentru a reveni la unul dintre autorii grupați în această sinteză, personaje lezate și traumate în ceea ce numim libertatea de gândire și de auto-identificare etnică, se ciocnesc de zidul anume al acestui mod nou, bizar, străin, dar perfect legitim de a fi al fiicei lor, care alege să-și continue viața nu în altă parte decât acolo unde pulsațiile conflictului au constituit modul ei personal și intim de intrare în această lume, pentru că anume în aceste condiții a cunoscut valorile perene ale umanității, precum prietenia, de exemplu. Ea este Phoenixul fericit totuși al prafului de tun, din cauza căruia a suferit generația precedentă, fără să fie un rod al sacrificiului, pentru că oricum viața izbucnește printre ruine, dincolo de economia războiului, care nu este niciodată una a vieții.

Evenimente precum comemorările războaielor sau ale altor tragedii istorice reclamă, în virtutea tradiției și a primului impuls afectiv al societății, revendicări în cadrul fenomenului victimar. Dar imediat după – o revendicare a sentimentului vieții. Iar acesta este adevăratul subiect literar excerptat din smocul de planșe ale realității în care a fi și a nu fi își dau mâna pe muchia neantului în cadrul acestui instantaneu istorico-literar.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog