Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

RECURS LA PATRIMONIU

LINGVISTICĂ

LEXICOGRAFIE

CUVINTE DEZVELITE

ONOMASTICĂ

COŞERIANA

EX CIVITATE

RECITIREA CLASICILOR

INTERFERENȚE CULTURALE

POESIS

SINTEZE

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

ANIVERSĂRI. ONUFRIE VINȚELER – 90

ANIVERSĂRI. DUMITRU RADU POPESCU – 85

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

RESTITUTIO

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

Limba română – semnul identitar al românității moldovenilor din stânga Prutului

Ioan C. POPA

Alte articole de
Ioan C. POPA
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Limba română – semnul identitar al românității moldovenilor din stânga Prutului

Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista „Limba Română” din Chișinău se apropie de trei decenii de existență. Istoria ei se confundă practic cu istoria tânărului stat moldovean din stânga Prutului, fiind o oglindă vie a transformărilor care au marcat fundamental viața locuitorilor republicii, de la speranțele renașterii naționale de după desprinderea din fosta URSS, la o serie de izbânzi pe tărâmul libertăților, dar și dezamăgiri și deziluzii în privința dezvoltării și modernizării economice, ca și a societății în general. În același timp, revista este și un barometru al evoluțiilor, adesea sinuoase, ale relațiilor moldo-române din ultimii 30 de ani.

Revista apare acum sub auspiciile Academiei Române, într-o formulă nouă, cu o ținută grafică îngrijită și un conținut cuprinzător, care justifică titulatura sa de publicație „de știință și cultură”.

 

*

Preocuparea constantă a revistei, după cum atestă și numele ei, o reprezintă cultivarea limbii române ca semn identitar distinctiv al populației majoritare românești din teritoriul situat în stânga Prutului. Nu întâmplător, primul număr din seria nouă a revistei (1/251/2019) și-a ales ca motto un text reprezentativ despre limbă, semnat de Nicolae Iorga:

„... în nicio alcătuire nu se poate întrupa mai deplin și mai frumos sufletul unui neam decât în limbă. Limba cuprinde într-o formă înțeleasă veșnic de toți, întrebuințată necontenit de toți, întreaga viață, timp de secole întregi, timp de mii de ani uneori, a poporului aceluia.

Limba pe care o vorbim acuma nu este numai limba românească de astăzi, nu este ceva fixat acuma de gramatici, pe care oamenii să-l întrebuințeze după normele ce se află în aceste gramatici; ea este ființa vie care ni vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor cari au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui suprem product sufletesc care este limba”.

La rândul său, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, într-un editorial intitulat Limba română – imn pentru latinitate, sublinia că limba română este „cel mai important vector cultural al poporului român” și, prin urmare, „câtă vreme păstrăm zestrea limbii române, avem cu toții o patrie, pentru că patria este – cum zicea Mihail Kogălniceanu – toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește” („Limba Română”, nr. 2/252/2019).

Pentru a înțelege mai bine semnificația acestor mesaje, să ne întoarcem puțin în timp, la acel fierbinte an 1989, care a consemnat evoluțiile spectaculoase din fosta URSS, destrămarea sistemului totalitar în Europa Centrală și de Est și, firește, desprinderea rând pe rând și proclamarea independenței a acelor republici care s-au aflat în componența imperiului sovietic aproape o jumătate de secol.

La sfârșitul lunii august 1989, circa un milion de persoane, în manifestații zilnice de amploare desfășurate în centrul Chișinăului, își revendicau imperativ dreptul la limba română și revenirea la grafia latină. În ultima zi a lunii (31 august), Parlamentul moldovenesc a aprobat trei legi de o mare importanță în domeniul lingvistic pentru populația autohtonă: „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești”, „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești” și „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină”. Aceste documente, definitorii pentru protejarea și promovarea limbii române la est de Prut și recunoscute de ultimul Parlament sovietic, confirmau unitatea de limbă moldo-română, atribuiau acestei limbi statutul de limbă de stat și deci de mijloc de comunicare oficial între diferitele etnii de pe teritoriul republicii. De asemenea, ele legiferau revenirea la alfabetul latin, fapt de însemnătate hotărâtoare pentru procesul de reconstituire a identității românilor basarabeni. În mod firesc, 31 august a devenit sărbătoare pe ambele maluri ale Prutului, ca Zi a Limbii Române.

A fost o „victorie de etapă”, în pofida atmosferei tensionate întreținute în Parlament, dar și la manifestații publice, de reprezentanții populației rusofone, care se opuneau vehement revendicărilor firești ale etnicilor moldoveni majoritari în republică, după cum scrie redactorul-șef Alexandru Bantoș, în editorialul cu titlul Reconstrucția identitară și reflexele sindromului politic, care deschide numărul 1/2019 din seria nouă a revistei „Limba Română”. O victorie care, în 1994, avea să sufere un recul serios, prin modificarea articolului 13 din Constituție și înlocuirea sintagmei limba română prin reintroducerea celei de limbă moldovenească, declarată limbă de stat, oficială.

După numeroase dispute privitoare la limbă ca semn identitar al unui popor, în anul 2001, odată cu revenirea pentru o perioadă a comuniștilor la putere, legislația lingvistică a suferit noi modificări, printr-o așa-zisă „strategie identitară”, care viza: 1. a recunoaște și a oficializa glotonimul „limba moldovenească” și a elimina din uz glotonimul „limba română”, ca aparținând altui popor, altei țări; 2. a legifera în Republica Moldova două limbi de stat (oficiale): limba moldovenească și limba rusă; 3. a introduce în programele școlilor naționale, în mod obligatoriu, obiectul „Limba rusă”, începând cu clasa a doua primară; 4. a elimina din programele de studii preuniversitare și universitare disciplina „Istoria românilor” (ca aparținând altui stat), înlocuind-o cu „Istoria Moldovei”; 5. a scoate din circulație cuvintele Basarabia, basarabeni, etnonimul „român” substituindu-l cu cel de „moldovean”.

Din 2001 până prin 2007, a urmat o perioadă plină de asperități și în relațiile interstatale moldo-române, la Chișinău se vorbea tot mai rar de și în limba română, iar Prutul nu se mai putea traversa ușor, după cum rememorează domnul Alexandru Bantoș.

În luna mai a anului 2001, în plină ofensivă a noii resurecții a teoriilor moldoveniste, la Chișinău a sosit, după un exil asumat de circa cinci decenii, pentru a fi aniversat la împlinirea vârstei de 80 de ani, savantul basarabean Eugen Coșeriu (1921-2002), considerat cel mai mare lingvist român din toate timpurile și unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai spiritului românesc pe meridianele lumii. La seria de manifestări omagiale organizate de mediile universitare moldovenești, la unele dintre ele fiind prezent și semnatarul acestor rânduri, Eugen Coșeriu a subliniat în mod repetat că, spre deosebire de limbile din celelalte republici foste sovietice, cazul limbii române a fost mult mai grav, deoarece în alte republici s-a cultivat doctrina „bilingvismului armonios”, în timp ce în Republica Moldova „s-a făcut și altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeași cu limba română și deci nici cultura nu este aceeași cu cultura românească. Prin urmare ar fi vorba de altă cultură. S-a creat așadar o fantomă lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă și o altă cultură, iar acestă cultură începe cu regimul sovietic... Această fază a imperialismului lingvistic a fost cea mai gravă”.

După 2007, în societatea moldovenească au survenit mai multe schimbări democratice, cu efecte benefice inclusiv asupra cursului politic proeuropean al Republicii Moldova, care a primit statutul de membru asociat al UE, devenind chiar o promisiune de succes în cadrul Parteneriatului Estic. Pe fondul acestor evoluții încurajatoare, la 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională de la Chișinău a stabilit, definitiv și ireversibil, în baza Declarației de Independență și a concluziilor Academiei de Științe a Moldovei, că româna este denumirea corectă a limbii oficiale a Republicii Moldova. Cu toate acestea, în textul Constituției Republicii Moldova, articolul 13 a rămas neschimbat până astăzi, iar glotonimul „limba moldovenească” definește în continuare „limba de stat” a Republicii Moldova. De ce persisistă o asemenea situație? O explicație ne-o oferă tot redactorul-șef al revistei „Limba Română”, care arată că marcarea Zilei de 31 august a rămas, în multe cazuri, doar o manifestare festivistă, iar guvernanții își amintesc doar atunci de atributul esențial al identității neamului, după care „se așterne colbul uitării, survine indiferența”, chiar sfidarea unei societăți „preocupate mai mult de nesfârșitele probleme ale supraviețuirii, decât de dilemele obârșiei noastre”. Or, argumentează domnul Bantoș, criza identitară persistă „din vina elitei, a celor aflați pe valul trecător al puterii, care, în plan lingvistic, perpetuează falsa idee a existenței limbii moldovenești diferită de cea română”.

În concluzie se poate spune că, în pofida multor clarificări și evoluții pozitive, intrarea limbii române în drepturi depline în societatea moldovenească rămâne încă un deziderat. Iată de ce, după cum susține un cunoscut cercetător în domeniul lingvistic de la Chișinău, Anatol Eremia, „pe teritoriul Republicii Moldova limba română trebuie să devină catalizatorul unificării și consolidării societății civile, dar pentru aceasta e necesar ca ea să fie respectată de toată lumea și, bineînțeles, să fie însușită și vorbită de toți cetățenii țării, indiferent de apartenența lor etnică”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog