Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Poezia lui Liviu Deleanu din perioada interbelică: deschideri spre modernitate

Adriana CAZACU

Alte articole de
Adriana CAZACU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Destinul poetic al lui Liviu Deleanu a urmat un curs sinuos. Scriitorul, pe numele lui adevărat Lipa Cligman, s-a format în spaţiul cultural românesc interbelic (s-a născut la Iaşi în 1911), unde şi-a editat trei plachete de versuri Oglinzi fermecate (1927), Ceasul de veghe (1937) şi Glod alb (1940). Cu toate că debutează editorial la numai 16 ani, Liviu Deleanu se încadrează în contextul literar al perioadei interbelice ca un poet de autentică sensibilitate. De menţionat că până la 1940 creaţia lui L. Deleanu a fost apreciată pozitiv pentru vizionarismul învolt, pentru sensibilitatea imaginilor, pentru modernismul ei remarcabil. Salutând în 1927 apariţia volumului Oglinzi fermecate, Demostene Botez nota în manşeta cărţii: „Poezii de senzaţii interioare, plastice ca nişte icoane, cine nu se teme să coboare în sine, să le citească”. Cronicile timpului semnalează tendinţa poetului-adolescent de a veni cu tehnici noi, de a explora insolit zonele obscure ale conştiinţei, de a avea un stil propriu marcat de noutate. Într-o recenzie la volumul Oglinzi fermecate Enric Furtună menţionează: „Liviu Deleanu îşi strânge, într-un elegant volumaş, un pumn de poeme, reflexe ale sufletului său de adolescent tulburat de viziuni şi gânduri, imagini vrăjite (deformate poate) în oglinda tulbure a creierului. [...] Sunt stări şi afecte de spaimă, între zi şi noapte, în lumina crepusculată bizar de umbrele unor aripi apăsătoare, deşi invizibile... Dar nu atât în vedeniile şi spaimele lui, cât în expresie, în realizarea tehnică, imagistă, a versului netradiţional, dl Liviu Deleanu este un poet modernist” („Lumea”, 25 mai 1930).
Deşi aflat la o vârstă fragedă, autorul Oglinzilor fermecate probează o înţelegere profundă a unor probleme de ordin ontologic. Este preocupat îndeosebi de tema morţii şi a veşniciei. Interpretările lui sunt, de regulă, metafizice, foarte nuanţate. Dovadă stau Culesul sufletelor, Cioclii visului, Trecătoarea morţilor, Demonii albi, Străjerii gropilor, Înviere din lut etc. De exemplu, în poezia Culesul sufletelor ciclul vieţii e văzut ca o înfruntare spectaculoasă dintre bine şi rău, lumină şi întuneric. Fragmentarismul şi insolitul percepţiilor măresc puterea de impresie a revelaţiilor eului: „Abia se-ntinde punte de promoroacă peste / noaptea ce se-ncheagă cu ziua de pe creste / şi Necuratul zvârle suflete din mâini, / cum ar azvârle oase putrede, la câini – / şi pruncii zămisliţi din sâmbure de vlagă, / se târâie-n noapte şi-n ţărâni, să culeagă... // Sfârşit. // Copiii au crescut şi au murit. // Început. / Viaţă. Moarte. Lut”. Linia de demarcaţie dintre real şi imaginar adeseori se estompează, iar forţele benefice şi malefice deopotrivă populează universul poetic. Graţie sensibilităţii metafizice, tânărul scriitor are o intuiţie poetică vie a transcendentului. În Trecătoarea morţilor eul liric construieşte o viziune fantasmagorică a trecerii dincolo. În structura acestei viziuni sunt „topite” elemente atât de filiaţie folclorică, cât şi de provenienţă creştină: „Drum de cenuşă, drum lung, / drum pe patru drumuri: cruce. / Toate veşniciile-l ajung – / Ţinta mea pe care drum s-apuce? // Drum răstignit, fără spini, / deasupra-i în cetăţile ruine, / stelele se sting din lumini, / pentru cine? pentru cine?... // Biserică goală cu clopote spânzurate, / turnuri cu bufniţe prevestitoare, / cruci îndoite de vânt, speriate, / când flutură pe ele un petic de soare. // Au trecut pe drumul ăsta mulţi / şi nimeni nu s-a mai întors să plece; / doară seara, dacă ies desculţi / să vadă dacă Dumnezeu nu trece”. Surprinzător cum lui L. Deleanu îi reuşeşte transpunerea unui mesaj profund în versuri simple şi cursive.
Recurenţa unor lexeme, sintagme, în cadrul anumitor poeme sau la nivelul întregii creaţii din acea perioadă, favorizează un grad sporit de conotaţie. Vom exemplifica pentru a dezvălui acest mecanism (denumit de către Sorin Alexandrescu „mecanismul simbolizării” [1, p. 318]) printr-un alt text aparţinând lui L. Deleanu, Cioclii visului. Spre a sugera ideea suprimării unui vis, a spulberării unui ideal al eului, poetul invocă un personaj – iarăşi demonic – cioclul. Sensul de persoană care transportă morţii la groapă este atribuit în text mai multor termeni:
Şapte drumuri duc pe umeri / trupul lâncedului vis, / mort de mult între pleoape, / lângă-o stea care clipeşte / şi-un păianjen alb-ucis. // ... Şi se duc ca să-l îngroape, / nici departe, nici aproape”;
Şapte îngeri albi şi mici, / umblă după mort, tuşind”;
„Vin pe drumuri şapte cruci, / şchioapătă şi se hurduc, / pe spinări povară duc, / nici aproape, nici departe”.
Este înscenat, într-o cheie a macabrului, ritul înmormântării unui vis, care va fi îngropat într-un loc imprecis – nici aproape, nici departe. Această fabulă dezvăluie drama unui ins care renunţă odată şi pentru totdeauna la speranţele pe care şi le-a făcut, la iluziile pe care le-a avut. Poeziile lui L. Deleanu scrise în perioada interbelică sunt dominate de o atmosferă apăsătoare şi indolentă; ele actualizează coliziunea dintre satanic şi divin, dintre violenţa realităţii şi idealitate. În planul conţinuturilor poetul acordă prioritate celor negative. Unităţi tematice gen strigoi, morminte, boală, noapte, ore negre au o frecvenţă semnificativă şi „traduc” obsesiile poetului modern: spaima, impasul, prăbuşirea în faţa idealităţii râvnite ardent.
Toate poemele sus-analizate ale lui L. Deleanu, la care putem adăuga multe altele, se remarcă printr-un fond ideatic ambiguu, în parte criptic, întregit de preferinţă cu ajutorul simbolurilor şi metaforelor bazate pe relaţii implicite. Hugo Friedrich consideră obscuritatea o componentă indispensabilă a poeziei moderne [2, p. 175]. În planul expresiei, obscurizarea conţinutului e determinată deseori de fragmentarism, de dezarticularea frazei şi răsturnarea topicii normale, de juxtapuneri fără raportare şi combinaţii insolite de cuvinte etc.
La începutul carierei sale artistice, L. Deleanu se afirmă ca un poet citadin, tratând teme, motive şi dispoziţii urbane. Contemplarea oraşului sumbru şi înceţoşat îl conduce pe autor la zugrăvirea unui spectacol al sordidului şi al brutalităţii, identificat, mai întâi, cu mahalaua mohorâtă şi crâşmele oblonite. Esteevocată atmosfera sufocantă a unui mediu unde domneşte vagabondajul, viciile, bolile. Ni se oferă imaginea unui târg cu uliţe înecate în noroi; cu „case-mbătrânite şi gheboase, / adormite cu fruntea trudită, / cu prispa suflecată / şi geamul descheiat, – / peretele cu cearcăn / şi-obraji mâncaţi de fard, / îşi leagănă fereastra / în dreptul unui pat”; cu ogrăzi „murdare şi închise”. Iar figuranţii în această scenă – o adunătură respingătoare de femei stricate, bătrâni în zdrenţe, apariţii fantomatice.Negreşit, este un orizont creat de fantezia-i specifică (mai ales prin folosirea hiperbolei), cu toate că, ştim bine, tema plictisului provincial şi duminical devenise aproape un clişeu în epocă.
În primele trei plachete de versuri (Oglinzi fermecate, Ceasul de veghe, Glod alb) L. Deleanu dă preferinţă limbajului modern, cu vădite accente simboliste, uneori chiar în variante dintre cele mai avansate. Faptul se explică, în parte, prin pasiunea autorului de a-şi sincroniza tehnicile lirice cu căutările estetice ale poeziei de avangardă. Adeseori cuvântul lui poetic violentează sensibilitatea noastră estetică. Se pare că îndrăzneala de a conjuga expresia dură, dialectală sau vulgară cu termeni de o delicată încărcătură lirică, poetul a deprins-o de la T. Arghezi. Lirica de până la 1940 a lui L. Deleanu surprinde prin mulţimea de slove „urâte”, apoetice: ciumă, monstruos, noroi, gunoaie, pândari, puhoaie, putregai, slut, smârc, stârvuri, tâlhari, târfă, scuipat, hidos care formează fondul poetic modern, alimentat din categoriile „negative” ale vieţii. Or, ceea ce, conform normelor moralei, este „vulgar”, „urât” poate întemeia nu rareori în modernitate, prin limbaj, valori artistice incontestabile.
Explorator entuziast al cuvântului (cum se autodefineşte în adresarea sa Către cititori din primul număr al revistei „Vitrina literară”), tentat de explicitarea de sine, preocupat de elucidarea indescifrabilului existenţei, la etapa Oglinzilor fermecate, L. Deleanu îşi schimbă radical perspectiva în cel de-al doilea volum. Din 1928 începe o nouă etapă în viaţa şi activitatea literară a lui L. Deleanu – cea bucureşteană. Se pare că în acest răstimp survine o metamorfoză de ordin ideologic în conştiinţa lui, pentru că cel de-al doilea volum, Ceasul de veghe, apărut în 1937 la Editura Şantier, denotă o modificare substanţială a tematicii, a viziunii poetice. Poetul coboară din „turnul său de fildeş” şi se amestecă cu cei năpăstuiţi, părăseşte meleagul viselor vechi şi deşarte, pentru a împărtăşi soarta poporului. Întoarcere din vid, piesa lirică ce deschide volumul, poate fi interpretată drept un text programatic, deoarece rezumă reflecţii despre rostul poetului în societate, despre gradul său de implicare în viaţa socială. L. Deleanu îşi exprimă crezul civic şi poetic într-o anchetă literară, iniţiată de revista „Facla” din Bucureşti. La întrebarea: „De ce scrieţi?” răspunde (în nr. 1362 din 15 august 1935): „Am scris – şi mai scriu – fiindcă mi-e foame, fiindcă mă secătuieşte o cumplită şi arzătoare sete. Mi-e foame de pâine, de dragoste, de omenie, de dreptate”. Apariţia volumului dat a fost salutată de însuşi George Călinescu care, în „Adevărul literar şi artistic” din 12 septembrie 1937, scria: „Ceasul de veghe vine cu preocupări umanitare, cu simpatia pentru mineri, lucrători, croitorese, vagabonzi. Materia nu trebuie să sperie. Domnul Deleanu o tratează cu foarte multă îndemânare [...]. Nimic nu e reprobabil în poezia dlui Liviu Deleanu, dimpotrivă, găsim în ea sensibilitate, imagini”. Cea de-a treia carte, Glod alb (publicată la Bucureşti, Editura Cultura Poporului, în 1940) are la fel un pronunţat caracter social, protestatar, combatant chiar. Fiind la etapa definirii identităţii sale poetice, scriitorul aplică mai multe stiluri, maniere, metode. Poezia sa se diferenţiază de la un volum la altul. Viziunile onirice şi metafizice din Oglinzile fermecate se preschimbă în imagini dure cu ascuţiş social la vârsta Glodului alb. Tonul elegiac, liric, reflexiv este substituit de unul aspru, vehement. Oscilaţiile de registru în poezia lui L. Deleanu de până la 1940 sunt o mărturie a zbuciumului său interior, a căutărilor febrile de adevăruri şi certitudini.
Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volum de versuri, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare. Ca urmare a unor circumstanţe de ordin politic, neelucidate pe deplin nici astăzi, poetul s-a refugiat în Basarabia. Transferul într-un alt regim l-a determinat să renunţe la formula modernă pe care a cultivat-o până la 1940.
 
Referinţe bibliografice
1. Sorin Alexandrescu, Simbol şi simbolizare. Observaţii asupra unor procedee argheziene // Studii de poetică şi stilistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 318-369.
2. Hugo Friedrich, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea / Traducere de Dieter Fuhrmann, prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1998, 337 pag.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog