Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – 30 DE ANI DE LA FONDARE

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE

CUVINTE DEZVELITE

LEXICOLOGIE

RECURS LA PATRIMONIU

RECITIREA CLASICILOR

SINTEZE

INEDIT

CRITICĂ. ESEU

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ

CULTURA MEMORIEI URBANE

LITERATURĂ ŞI DESTIN

CONFESIUNI

PRO DIDACTICA

POESIS

STAREA DE VEGHE

EX CIVITATE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

ANIVERSĂRI. IOAN SCURTU – 80

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

RESTITUTIO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2020

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

În ciuda practicării unei extrem de apăsătoare politici de rusificare, basarabenii și-au păstrat conștiința de neam și de limbă

Stoica LASCU

Mariana TERRA

Alte articole de
Stoica LASCU
Mariana TERRA
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXX, 2020

Pentru tipar

Interviu realizat de Mariana TERRA

 

– Stimate domnule profesor, propun să vorbim în acest interviu despre 27 martie (9 aprilie pe stil nou), când s-au împlinit 102 ani de la hotărârea Sfatului Țării de la Chișinău prin care teritoriul românesc dintre Prut și Nistru se unea cu Țara-Mumă. Vă rog să Vă referiți la aspecte mai puțin sau deloc cunoscute despre acest eveniment. În ce măsură, domnule profesor, această zi simbolică, mai este, astăzi, de actualitate?

– Cunoașterea istoriei naționale a unui popor este întotdeauna de actualitate, căci de raportarea la ea depinde, în bună măsură, conștientizarea identității într-o lume în care aceasta se încearcă a fi tot mai neluată în seamă, ca să nu zic altfel. Este întotdeauna de actualitate rememorarea marilor etape ale istoriei neamului, a proceselor istorice definitorii, a personalităților și a însemnătății existenței Statului Român în această parte a Europei. Iar atunci când unele componente național-teritoriale ale Neamului au fost – din cauza vicisitudinilor Istoriei – mai puțin cercetate și relevate publicului larg, ori de-a dreptul ocultate sau prezentate deformat și părtinitoriu, „actualitatea” rememorării unor fapte, oameni și instituții din trecutul nostru este de crezut că trebuie să fie, neîncetat, în vizorul slujitorilor lui Clio, al mijloacelor de informare. Cum să nu fie de actualitate, de pildă, rana deschisă a Neamului care este străvechiul teritoriu al său de dincolo de Prut, dislocat în 1812 din trupul unuia din statele românești medievale, Moldova, reîntrupat acum 102 ani, și înstrăinat, din nou, în fatidicul an 1940? Cum să nu fie de actualitate în a releva generațiilor de astăzi lucrările și spusele – puțin ori deloc știute – ale unor oameni de știință care s-au ridicat în apărarea pământului românesc al Basarabiei ori a Istoriografiei fraților noștri din spațiul pruto-nistrean?

– Puteți detalia prin câteva exemple?

– M-am gândit la numele unor savanți-patrioți ale căror opere asupra Basarabiei nu erau cunoscute, până de curând, publicului larg, ba chiar nici specialiștilor. Este vorba, în primul rând, de lucrări apărute în anul 1940: una dintre ele a fost editată acum doi ani de către Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, cu titlul Basarabia – drepturi și realizări românești. Dreptul românilor asupra Basarabiei și aparține marelui istoric Victor Papacostea (1900-1962), „o conștiință trează a națiunii”, cum îl numește în Prefața volumului profesorul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Lucrarea, o sinteză de mici dimensiuni, a apărut în 1940 în limbile germană și engleză – Bessarabien–Rumänische Rechte und Leistungen, respectiv The Rights of the Romanians Upon Bessarabia, fiind semnată, nota bene, cu pseudonim: dr. I. Frunză: „Unită cu România, de care aparține prin situația geopolitică și prin legăturile sale istorice și de neam, precum și datorită dreptului său național și vocației sale politice, Basarabia s-a integrat în sistemul european și s-a despărțit de spațiul rusesc, cu care nu era legată prin niciun fel de relații.

Sensul istoric al unirii Basarabiei cu România – arată pentru informarea opiniunii publice europene a crâncenului an 1940 profesorul Papacostea – a însemnat așadar revenirea ei în Europa. Activitatea românească în Basarabia s-a realizat, prin urmare, sub egida acestui sens istoric și tot ce a înfăptuit România acolo în toate domeniile vieții publice poartă pecetea acestei vocații”.

Dar, despre „activități și realizări românești din Basarabia de-a lungul celor 22 de ani de administrație română” se poate vorbi în mod separat. În acest cadru, este de amintit, nu mai puțin, ce scria în toamna aceluiași nefast an cărturarul ieșean Petru Caraman (1898-1980), care arăta răspicat că „a demonstra că Basarabia este locuită de români și că aceștia formează marea majoritate a populației este fără îndoială ceva cu totul de prisos, fiindcă ar însemna să ne pierdem timpul demonstrând evidențe. Nu doar în baza vreunui drept de natură etnografică s-a abătut cumplita năpastă de ieri asupra țării noastre. Și nici în baza dreptului istoric, căci nedreptatea din 1812 nu putea deveni în 1940 un drept care să poată fi invocat de conducătorii Rusiei actuale, așa cum s-a întâmplat... Noi știm – și cu noi toată lumea care păstrează obiectivitatea bunei credințe – că ceea ce a avut de pătimit poporul românesc în ultimul timp s-a petrecut în disprețul total și cinic al oricărui principiu de drept”.

– Sunt evocate, cum se vede, tradiții și evidențe istorice, principiile dreptului internațional, de care, însă, nu s-a ținut deloc seama.

– Marile Puteri – și aici nu este vorba numai de întinsul stat slav eurasiatic, care a înglobat partea de Est a spațiului istoric românesc – nu țin seama, din păcate, deseori – Istoria, mai veche și mai nouă, chiar cea din zilele noastre, ne stă mărturie în acest sens – de asemenea lucruri, „drepturi naturale și juridice”. Asta nu înseamnă însă că ele nu trebuie afirmate și apărate de către exponenții intelectuali ai națiunilor. Așa este cazul, urmând firul convorbirii de față, cu relevarea și apărarea drepturilor noastre asupra Basarabiei și în anii celui de-al Doilea Război Mondial; o astfel de atitudine a fost exprimată de savantul-patriot-martir Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în 1943, într-o monografie întinsă (peste 240 p.) – el o numește „studiu” –, destinată și ea străinătății, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques (tradusă, în deceniile din urmă, și în limba română): „Cu toate că principiile dreptului și respectul unității etnice și lingvistice își mai păstrează încă din valoarea pe care au avut-o odinioară, trebuie să-i informăm fără întârziere pe toți cei care au sarcina grea de a reconstrui Europa și lumea întreagă (omul de știință și omul politic român se încredea, cum se vede, în biruința alianței la care era parte România în 1943 – n.n.), despre interesul de prim ordin și despre dreptul indiscutabil pe care îl reprezintă pentru România chestiunea Basarabiei.

Orice soluție care nu ar ține seama de acest atașament – avertizează G. I. Brătianu în Cuvânt înainte datat 13 august 1943, București – ar risca să distrugă din nou fundamentele păcii și să creeze în viitor noi și inepuizabile surse de conflict care sunt consecința necesară a săvârșirii unei nedreptăți”.

Peste o jumătate de an, în februarie 1944, este susținută la București o valoroasă teză de doctorat în drept, neintrodusă însă în circuitul științific decât în urmă cu câțiva ani, în 2012 (prin strădania lăudabilă a editorului, istoricul bucureștean Ion Constantin), Problema Basarabiei în lumina principiilor actelor juridice internaționale (Contribuții la cunoașterea raporturilor diplomatice româno-ruse), în care merituosul autor Dumitru Th. Pârvu subliniază răspicat, din capul locului, că „Numele Basarabiei ne evocă o istorie întreagă. Istoria Basarabiei înseamnă, în sensul restrâns al cuvântului, istoria prefacerilor și frământărilor prin care a trecut de-a lungul veacului această parte a țării, din motive istorico-geografice.

Toate frământările se cuprind, ca într-un simbol, în însăși numele provinciei, de cea mai curată origine românească, nume care a acoperit însă această regiune ca zăbranic al morții, mai mult de un veac, sub străinul cotropitor.

Cuvântul Basarabia ne reamintește de o lungă perioadă a dominației rusești în cele mai asupritoare condiții ale provinciei curat românești, de sub care a scăpat printr-un miracol”.

– Înainte de a vorbi despre anii mișcării naționale din preajma Declarației Sfatului Țării de la 27 martie 1918, este interesant de știut care era situația Basarabiei în epoca țaristă, în lumina cercetărilor istoricilor de la Chișinău.

– Este o perspectivă istoriografică ce poate să ne pună în contact cu stadiul de azi al scrisului istoric din Republica Moldova. Ea comportă însă o discuție mai largă, pe un spațiu ca atare – totuși, este de relevat calitatea științifică remarcabilă, după părerea mea, a celor mai multe producte ale istoriografiei transprutene; sunt lucrări de specialitate (monografii, culegeri de documente, studii de caz, culegeri de articole și studii) ce poartă amprenta, din punctul de vedere al arhitecturii etapelor de cercetare, a analizei documentului în contextul istoric dat și al formulării de concluzii, rigurozității școlii științifice moldave; este destul în a arăta că cele mai multe lucrări (ale specialiștilor ca atare, nu mă refer la veleitari și amatori), ce apar sub egida institutelor de specialitate sau ale facultăților de profil, au inscripționată precizarea că respectiva lucrare a fost analizată/avizată la cutare dată, de către colectivul științific respectiv (rigoare care în România „Țara-Mumă” nu mai este uzuală de câteva zeci de decenii, confundându-se, aici, termenii și cadrele de exprimare a democrației cu cei ai cercetării științifice, mai ales instituționalizate, și practicii editoriale occidentale).

– Enumerați, vă rog, în acest context, înainte de a continua răspunsul la întrebarea de mai sus, câteva dintre numele mai cunoscute de istorici din Basarabia de astăzi.

– Desigur, dar mai întâi este de arătat că sunt la Chișinău institute de cercetare remarcabile – precum Institutul de Istorie (al Academiei de Științe a Moldovei) (condus de profesorul Gheorghe E. Cojocaru), ori Institutul de Istorie Socială „ProMemoria” (al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova) (condus de profesorul Anatol Petrencu) sau Muzeul Național de Istorie a Moldovei (condus de dr. hab. Eugen Sava); sau reviste de specialitate care pot sta, din punctul de vedere al substanței științifice ori al seriozității respectării periodicității, inclusiv pe Internet (ceea ce nu se întâmplă, totuși, cu toate suratele lor, similare, din dreapta Prutului), precum „Revista de istorie a Moldovei”, „Destin românesc”, „ProMemoria”, „Tyragetia”, „Limba Română”, „Akademos” ș.a. Cât privește pe slujitorii scrisului istoric, ei sunt, cum spuneam, cei mai mulți, de foarte bună facturi științifică și mi-e greu a face o enumerare; totuși, nu pot fi eludate nume (cu unii am avut onoare a mă intersecta pe la diferite conclavuri științifice, la Chișinău și Cahul, la Constanța, Cluj-Napoca sau Iași) dintre cele mai reprezentative și respectabile de confrații lor – începând cu unul dintre decanii de vârstă, profesorul Demir Dragnev (m.c. al Academiei de Științe a Moldovei), continuând cu personalități pe deplin afirmate, precum Ion Buga, Ion Chirtoagă, Vitalie Ciobanu, Gheorghe E. Cojocaru, Iurie Colesnic, Silvia Corlăteanu-Granciuc, regretata Maria Danilov, Nicolae Enciu, Andrei Eșanu (membru al Academiei de Științe a Moldovei, membru de onoare al Academiei Române), Silvia Grossu, Ion Gumenâi, Vlad Mischevca, Anton Moraru, regretatul Alexandru Moșanu (membru de onoare al Academiei Române), Sergiu Musteață, Ion Negrei, Elena Negru, Gheorghe Negru, regretatul Gheorghe Palade, Anatol Petrencu, regretatul Valeriu Popovschi, Gheorghe Postică, Dinu Poștarencu, Ion Șișcanu, Valentin Tomuleț, Ion Țurcanu, Ion Varta, Vitalie Văratec ș.a., și până la cei din tânăra generație, precum Sergiu Bacalov, Valentin Burlacu, Igor Cașu, Ivan Duminică, Andrei Emilciuc, Cristina Gherasim, Tudor Sclifos, Octavian Țâcu ș.a.

– Oameni de cultură, istorici din generații diferite au demonstrat opinia lor bazată pe documente. Domnule profesor, vă rugăm să prezentați acum informații inedite despre perioada țaristă a Basarabiei.

Da, despre situația Basarabiei țariste aș vrea să-l citez pe profesorul Valentin Tomuleț, care, în una din documentatele sale tomuri, Basarabia în epoca modernă (1812-1918). Instituții, regulamente, termeni – arată că în cadrul Imperiului Rus, după 1812, ca urmare a politicii generale a acestuia, „Basarabia se transformă într-o colonie: piață sigură de desfacere a mărfurilor industriale și de manufactură ruse și o bază de materii prime ieftene pentru tânăra industrie rusă. Aceasta, la rândul său, a influențat direct procesul de formare a burgheziei naționale”. Același autor subliniază cu alt prilej: „Țarismul a început să traducă în viață în această provincie politica sa colonială, să întărească prin intermediul aparatului administrativ de stat orânduirea existentă, să-și consolideze sprijinul social pe baza boierilor și a coloniștilor din regiune”, din rândul băștinașilor și a nou-veniților formându-se „elitele” social-politice și economice ale guberniei Basarabiei; într-adevăr, el va încuraja, între altele (precum acordarea unor întinse suprafețe de pământ ofițerilor și funcționarilor ruși, dar și unor boieri autohtoni), și stabilirea de coloniști – de diverse confesiuni – mai ales bulgari și germani, care au avut – alături de evrei, armeni, lipoveni și greci (sub acest etnonim se „ascundeau”, în fapt, și familii de vlahi/aromâni veniți din Balcani) – reale aptitudini lucrative, contribuind, și ei, la modernizarea regiunii, pe diverse planuri; inclusiv în plan urbanistic, aici desfășurându-și activitatea arhitecți renumiți în epocă, precum Giorgio Toricelli, Mihail Ozmidov, Bogdan Eitner, Alexandru Bernardazzi (mai ales prin edificarea Chișinăului în vremea celui considerat a fi „cel mai ilustru primar al orașul – Carol Schmidt, primar în perioada 1877-1903).

– Dincolo de o anumită modernizare, procesul de rusificare a fost, însă, cum se știe, un aspect foarte apăsător în Basarabia.

– Așa este, există mărturii de epocă ce atestă continua înăsprire a acestui proces, ce avea drept obiectiv pierderea conștiinței etnice a basarabenilor, înstrăinarea de sufletul românesc.

Istoricii moldoveni de astăzi au adus, în acest sens, numeroase mărturii documentare de epocă. Dar, în ciuda practicării acestei extrem de apăsătoare politici de rusificare (inclusiv prin încurajarea minorităților etnice și confesionale) și deznaționalizare – atenuată în primele decenii ale veacului al XIX-lea, accentuate în a doua jumătate a secolului –, de lipsa libertăților de exprimare, românii basarabeni își vor păstra cu sfințenie datinile și obiceiurile seculare, conștiința de neam și limba – deși aceasta a fost predată în învățământul laic (nu în toate școlile) doar ca materie de studiu, nu ca și limbă de instruire: în întregul secol țarist, limba română nu s-a predat decât în puține școli laice, și pentru scurte perioade, doar acolo unde s-a predat ea a fost permisă – cum arată Lidia Colesnic-Codreanca, în volumul Limba română în Basarabia (1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă – doar ca instrument de studiere aprofundată a limbii ruse. Oricum, analfabetismul era crunt – în primul deceniu al secolului trecut, peste 93 la sută dintre moldoveni nu erau știutori de carte.

– Totuși populația Basarabiei a fost în principal formată din țărani, iar aceștia fiind, practic, lipsiți de instrucție publică, spiritul național nu putea fi dezvoltat ușor.

– Așa este. Deși o parte a boierimii a beneficiat de avantaje materiale și sociale din partea autorităților țariste, atenuându-se astfel spiritul național, pe măsură ce ideile democratice fisurau sistemul opresiv rus, și în Basarabia se vor manifesta din ce în ce mai mult acțiunile ce vor dimensiona mișcarea națională. Profesorul Demir Dragnev are o radiografiere ca atare a rolului și locului țărănimii basarabene și a Bisericii în ansamblul mișcării naționale: „Nu putem vorbi de o evoluție spre viziuni naționale moderne în mediul populației rurale basarabene. Analfabetismul a dominat în acest mediu în întreaga perioadă de stăpânire țaristă. Alexandru Boldur a descris amplu tradiționalismul românesc al țărănimii basarabene, care «deși s-a adaptat la sistemul rusesc administrativ, nu s-a putut adapta la cultura rusească». Țărănimea basarabeană a rămas, până în secolul XX, la nivelul mentalităților etnoculturale care existau aici până la 1812, conservând în mediul său datinile și obiceiurile seculare, creațiile folclorice și spiritualitatea creștin-ortodoxă, comune întregului spațiu locuit de români. Pe parcursul dominației țariste, Biserica rămânea principalul centru de cultură spirituală, națională. Mai ales în bibliotecile mănăstirești exista o atitudine specială față de cartea românească tipărită. Recent – arată profesorul Dragnev –, istoricul Igor Cereteu a identificat în 28 de mănăstiri și schituri basarabene 655 de cărți românești de factură religioasă tipărite în perioada 1697-1917 în diferite centre de cultură românească, inclusiv în Basarabia. În perioada stăpânirii țariste, țărănimea basarabeană și-a păstrat identitatea etnică în conformitate cu tradiția medievală europeană de a se identifica după țara de origine. Ei concepeau în continuare spațiul pruto-nistrean drept o parte a Țării Moldovei. Concomitent, conform tradiției seculare, ei se adresau conaționalilor lor cu apelativul «măi române!»”.

– În aceste condiții, cred că rolul principal în mișcarea națională a românilor basarabeni trebuia să și-l asume intelectualii...

– ... sau oamenii cu stare, capacitați la românitate, precum proprietarul Vasile Stroescu, iar alții, precum Paul Gore, Ioan Pelivan, Petre Cazacu, Pantelimon Halippa, Emanoil Gavriliță, Constantin Stere, Zamfir Arbore, Alexis Nour (ultimii trei – stabiliți în Vechiul Regat) ș.a. se vor număra printre acei intelectuali basarabeni ce vor insufla simțământul național prin intermediul presei, al asociațiilor, al unor acțiuni publice. Începând din 1905-1906, apar la Chișinău publicații în limba română – „Basarabia”, „Moldoveanul”, „Viața Basarabiei”, „Cuvânt moldovenesc” ș.a. Aș vrea să reținem că în contextul mișcărilor din Rusia pentru democratizarea societății, din 1906 se cere, public, restaurarea autonomiei Basarabiei (era o simplă gubernie), învățământ în limba națională. Documentatul istoric Gheorghe Negru arată că „la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX elita intelectuală boierească din Basarabia a fost completată cu un grup nou de intelectuali proveniți din familii de clerici, învățători, funcționari de la sate, răzeși și alte categorii de țărani liberi, care au proliferat un naționalism denumit de ei înșiși «revoluționar» sau «național-democrat». Cei mai de vază reprezentanți ai acestui tip de naționalism s-au dovedit a fi foștii studenți ai «pământeniei» basarabene de la Universitatea din Dorpat care, la 5 februarie 1900, în cadrul unei adunări generale, au constituit prima organizație națională ilegală din Basarabia. Ei au stabilit legături cu românii basarabeni din România, cu alte personalități de la București, au organizat manifestări culturale naționale, s-au implicat în activitatea politică ilegală.

Liderul ei incontestabil – Ion Pelivan – împreună cu alți intelectuali din Chișinău și București, au contribuit decisiv, în 1905, la declanșarea mișcării naționale din Basarabia, au pus bazele presei românești, au desfășurat o amplă activitate de demontare a miturilor imperiale rusești și de cultivare a identității românești moderne, bazată pe ideea unității lingvistice, culturale și etnice a tuturor românilor aflați sub dominație străină și a celor din România liberă. Mișcarea din 1905 a depășit cadrul naționalismului cultural al boierilor, formulând cererea autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus și încercând să constituie și să consolideze primele structuri politice din Basarabia”. Vreau să subliniez, de asemenea, în acest context, că marcarea în 1912 a Centenarului rășluirii Moldovei a fost prilejul exprimării unei impresionante solidarități a românilor din Vechiul Regat cu frații basarabeni, editându-se cărți – cum a făcut N. Iorga – despre istoria Basarabiei, publicându-se zeci de articole, organizându-se manifestări publice.

– Anul 1917, când s-a prăbușit țarismul odată cu înlăturarea dinastiei Romanovilor de pe tronul Rusiei, va declanșa și în gubernia Basarabiei descătușarea simțămintelor naționale...

– Prăbușirea țarismului în februarie 1917, adâncirea procesului de democratizare a Rusiei în lunile ce au urmat vor dinamiza, în adevăr, și mișcarea națională românească în Basarabia. În aprilie 1917 este adoptată o moțiune prin care se cere autonomie administrativă, economică, religioasă și culturală în cadrul Rusiei; este organizat Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu, Pantelimon Halippa, Paul Gore – la care au contribuit printr-o activitate ce se va dovedi remarcabilă și refugiații (regățeni, bucovineni și transilvăneni), precum Onisifor Ghibu și Romulus Cioflec; profesorul Ion Țurcanu, un avizat cunoscător al evenimentelor epocii, arată în documentatul tom Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări: 1918, că „Partidul Național Moldovenesc nu a apărut din inițiativa unui grup restrâns de luptători, ci a fost produsul predispoziției generale din societatea basarabeană către primeniri radicale în urma prăbușirii țarismului”.

Anul 1917 este un an realmente de puternică revigorare, de profundă renaștere a simțămintelor naționale românești. Să reținem că atunci când, la 25 mai 1917, se deschide Congresul Învățătorilor, militantul național-cultural Paul Gore se adresează pentru prima dată la o întrunire a intelectualilor basarabeni cu cuvintele „Frați români”. Iată cum redă în însemnările sale acest semnificativ și emoționant moment transilvăneanul, martor ocular, Onisifor Ghibu: „Domnul Gore deschide congresul hiritisind pe cei de față cu cuvintele: Frați români”, care însă au fost întrerupte de mulți din sală, care strigau: «Noi nu suntem români, ci moldoveni». D. Gore a rămas mirat de aceste cuvinte și a zis: «Îmi pare foarte rău, domnilor, dar eu cunosc istoria neamului nostru și știu că el se numește neam românesc». Iarăși întreruperi: «Noi suntem moldoveni, nu români». Neamul românesc locuiește în multe țări, și astfel avem români ardeleni, români bucovineni, munteni, olteni, moldoveni și [români/aromâni] macedoneni, dar cu un cuvânt, toți suntem români. Neam moldovenesc nu este. Dar dacă dumneavoastră vă face mai mare plăcere să vă zic frați moldoveni, iată, vă zic: «Frați moldoveni»”.

– Și se ajunge, astfel, la anul 1918, în contextul când în Rusia, prin preluarea puterii de către Sovietele conduse de Lenin, se declanșează, practic, războiul civil.

– Contextul geopolitic devenea, dintr-o dată, mult mai complex și pe fondul prezenței în zonă a armatelor de ocupație ale Germaniei și Imperiului Austro-Ungar, a creării statului Ucraina, cu pretenții teritoriale. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării – despre care profesorul Gheorghe E. Cojocaru relevă că „din clipa constituirii, a devenit unicul exponent legitim al suveranității Republicii Moldovenești (Basarabiei)” – votează în unanimitate independența, „în virtutea situației care s-a creat și în corespundere cu voința poporului”, președinte al Republicii fiind ales tot Ion Inculeț, iar ca șef al Guvernului dr. Daniel Ciugureanu. Urmează câteva săptămâni de foc, când în sânul populației se radicalizează ideea unirii, județele cerând public consfințirea acestui act de justețe și reparațiune națională. Având și consimțământul reprezentanților Antantei, Guvernul român încurajează cererile fraților basarabeni, ajutați în demersul lor și de către Constantin Stere (cooptat în Sfatul Țării). Se ajunge astfel la votarea istoricei Declarații de la 27 martie/9 aprilie 1918: „Nu este român din Basarabia care să nu fi simțit în sufletul lui că ziua aceasta trebuie să vie. Iată că a venit. Sunt fericit că am apucat-o” – declara dr. Daniel Ciugureanu în seara respectivă la banchetul oferit Sfatului Țării și oficialităților basarabene de către prim-ministrul român Alexandru Marghiloman, aflat în acele zile la Chișinău.

– Se înfăptuia, astfel, primul pas în făurirea României Mari!

– A fost ora astrală a Basarabiei! Aș vreau să redau, la capătul acestei convorbiri a noastre, spusele regelui Ferdinand I Întregitorul, enunțate la 30 martie, la Iași, la primirea sărbătorească a delegației Sfatului Țării, când la reședința regală are loc un dejun oficial și la care Capul Statului se va adresa „fraților de peste Prut”: „Voi sunteți aceia care ați înțeles că sentimentul ce de mult domnea în inimile fraților noștri moldoveni ai Basarabiei, l-ați înțeles așa de bine că azi putem vorbi unii cu alții și ca frați și ca prieteni. Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu Țara-Mumă, și de aceea vă zic bine ați venit între noi. V-ați alipit în timpuri grele pentru Țara-Mumă ca un copil tânăr, însă cu inima cu adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge. De aceea ridic paharul meu în sănătatea fraților noștri, îmbrățișați de Mine cu aceeași căldură a dragostei părintești. Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic al României-Mame!”

– Domnule profesor, ne-ați impresionat. Cuvintele dumneavoastră nu sunt doar izvorâte din file importante ale istoriei Basarabiei românești, dar sunt și lecții de profund patriotism. Vă felicităm, vă mulțumim din toată inima.

Text preluat din revista Romanian Journal •
New York (nr. 849, 850, 851, august – septembrie 2020)

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog