Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Maria Tănase, ascultată şi văzută din Basarabia

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

La 25 septembrie 2008 marea cîntăreaţă ar fi împlinit 95 de ani... Teorteric, putea să mai fie în viaţă... Teoretic... Practic, de mult nu mai e printre cei vii. Din fericire, şi după atîţia ani de la dispariţia ei fizică, Maria Tănase e o prezenţă palpitantă în existenţa noastră. Uitarea nu se poate aşterne peste acest nume, peste chipul şi vocea ei, peste cîntecele lăsate generos unui popor, ba poate chiar unei lumi întregi.
 
Probabil că fiece ziarist se află uneori sub imperiul dificultăţii de a se şti, la anumite capitole, restanţier: nu a abordat un subiect de importanţă majoră, nu a găsit timp să viziteze un loc ce merită toată atenţia, nu a apucat să scrie despre o personalitate remarcabilă...
Aş face şi eu o listă de restanţe nelichidate încă, şi în fruntea acestora trebuie să pun ciudata, greu explicabila împrejurare că nu am scris vreodată un text „mai aşezat” despre o veche şi puternică, o netrecătoare dragoste a mea – Maria Tănase. Şi doar o iubesc continuu, la aceeaşi cotă a pasiunii, din copilărie. Nu exagerez defel: vocea ei, cîntecele ei erau mereu prezente în casa părintească de la Putineşti, o comună din preajma Floreştilor, pe traseul Bălţi–Soroca. Era prezentă Maria Tănase în casa noastră, ca şi în multe alte case de ţărani basarabeni, graţie posturilor de radio Bucureşti şi Iaşi, dar şi datorită discurilor de venil pe care ni le dăruiau, periodic, rudele din România. Cîte cineva dintre rudele de la ţară mai păstrează acele plăci negre, roase de atîta ascultare, încît astăzi nu ar putea fi înviat sunetul de pe ele nici cu cea mai sofisticată tehnică. Unii mai păstrează şi plicurile acelor discuri: chipul şi ia, bluza Mariei Tănase în prim-plan, iar în spate – taraful ei cu viori, fluiere, un acordeon, un ţambal şi nu mai ştiu ce alte instrumente populare gata în orice clipă să scoată nemuritorul acord românesc. Plicuri cu chipul cîntăreţei, cu ochii ei mari, adînci, pătrunzători, mai pot fi văzute şi acum în casa cea mare, ceva mai jos de icoane...
Erau, aceste plăci Electrecord, alături de cărţi, cele mai de preţ cadouri pe care ni le făceau rudele din Bucureşti, în primul rînd, tanti Liuba, mai cunoscută în sfera universitară din capitala română ca dna profesor doctor Liuba Iancovici (născută Pohilă), căci a predat o viaţă istoria universală studenţilor de la faimoasa Universitate bucureşteană, pe atunci unică în oraşul cu 1,5 mln. locuitori, de pe malul Dîmboviţei. Tanti Liuba, cu familia ei, a stat un timp pe str. Popa Nan, nu departe de casa în care locuia Maria Tănase, şi astfel fusese martora dragostei cu adevărat „atotpopulare” de care se bucura marea cîntăreaţă. Prin 1965, aflîndu-se în vizită la fraţii şi surorile din Basarabia, tanti îi povestea surorii mele mai mari, ţaca Dusea, despre ultimele zile ale Mariei Tănase... Îmi stăruie în memorie o frază: „La funeraliile Mariei Tănase a fost infinit mai multă lume decît la înmormîntarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej...”. Aveam doar 12 ani, dar nu am putut să nu intru în vorba celor mai mari, contrariat de această ciudată pentru mine comparaţie, întrebînd-o, sfios, ce are una cu alta? „Măi copile, a exclamat mătuşa-mea. Păi la cortegiul preşedintelui Gheorghiu-Dej lumea a fost mînată, să fie cît mai mulţi acolo, să lase impresia de doliu naţional... Pe cînd la sicriul Mariei Tănase veneau toţi cei care o iubeau, şi erau puhoaie de oameni plîngînd... Zeci, sute de mii de oameni îndureraţi de această pierdere irecuperabilă au inundat toate arterele capitalei, din centru pînă la Cimitirul Bellu...”
Mult timp credeam – egoist, dar absolut sincer – că dragostea pentru Maria Tănase este mai curînd un „apanaj” al casei noastre, datorat, cum am mai spus-o, „contribuţiilor culturalizatoare” ale rudelor din Bucureşti. Mi-am dat seama că greşesc ori de cîte ori auzeam tarafurile interpretînd, pe la hore, la nunţi, la cumetrii, la hramuri, la alte petreceri săteşti cîntece din repertoriul ei. Acestea puteau fi auzite şi în interpretarea unor ţărance, la şezători sau în căminele culturale, unde timid, „dozat”, unii artişti amatori îndrăzneau să aducă publicului mai larg şi piese din nemuritoarea ei listă de performanţe concertistice. La Chişinău, prin ultimii ani de facultate, am găsit o cuminte, dar şi emoţionantă „replică basarabeană” a Mariei Tănase: Maria Drăgan, pe care am ascultat-o şi pe scenă, în compania splendidei formaţii Mugurel, şi la crîşma Beciul vechi, acompaniată la acordeon de vioristul Ignat Bratu. Actriţa şi cîntăreaţa Marica Bălan izbutise, nu se ştie cum, să scoată la Casa de discuri Melodia din Moscova chiar un disc de tip LP în care cam toate melodiile erau preluate din concertele sau de pe discurile Mariei Tănase.
Tot în studenţie, am descoperit în placheta de versuri Ritmuri (Chişinău, 1965), a poetului şi regizorului de film Emil Loteanu, o tulburătoare poezie: Inscripţie cu negru, care avea o specificare nu mai puţin emoţionantă. O reproduc aici nu atît pentru a da un spor de calitate articolului meu, ci pentru că astfel, sper, mai mulţi vor cunoaşte încă o faţetă a sensibilităţii aparte, de artist, dar şi de român, a celui care ne-a lăsat memorabilele filme Poienile roşii, Lăutarii, Şatra, O dramă la vînătoare ş.a.
 
Emil LOTEANU
 
INSCRIPŢIE CU NEGRU
În memoria Mariei Tănase,
cîntec înfiorat
peste vreme,
dragostea mea
şi a unei lumi...
Din palme făcui căuşe.
Le am pline cu brînduşe
Şi cu sare caldă, grea,
Strînsă din lacrima mea.
Eu te-am îngropat aproape,
Lîngă ochii mei, sub pleoape,
Talisman să am în cale,
Părul tău negru şi moale
Şi arsura gurii tale,
Dulceaţa obrazului
Şi zbaterea glasului...
 
Aşadar, cercul celor care o iubeau pe Maria Tănase, şi în Basarabia, era cu mult mai mare decît îmi puteam eu imagina...
 
* * *
Odată cu trecerea anilor se schimbau, firesc, şi preferinţele muzicale. Pe firmamentul muzicii uşoare româneşti apăruseră zeci de interpreţi de reală valoare, cu repertorii impresionante: Margareta Pîslaru, Dan Spătaru, Doina Badea, Anda Călugăreanu, Mihaela Mihai, Tudor Gheorghe, tinerii grupaţi în jurul cenaclului Flacăra, formaţiile Mondial, Phoenix, Savoy, Noroc-ul de la Chişinău... Cei tineri, în anii ’70 mai erau fascinaţi de The Beatles, de Abba, Boney M, Deep Purple şi atîtea alte formaţii muzicale din Occident. La noi, ca şi în România, de altfel, se făcea simţită o febleţe aparte pentru interpreţii de muzică uşoară franceză şi italiană: Salvatore Adamo, Dalida, Joe Dassin, Charles Aznavour, Mireille Mathieu, Adriano Celentano, Nada, Gianni Morandi, Raffaela Carra... Acestora li se alătura, printr-o invizibilă solidaritate romanică, spaniolul Julio Iglesias şi portugheza Amalia Rodrigues. Infinit mai accesibili, erau îndrăgiţi şi Vladimir Vîsoţki din Rusia, Lili Ivanova din Bulgaria, Maryla Rodowicz şi Czeslaw Niemen din Polonia, Janos Koos şi Zsuzsa Konc din Ungaria...
În aceste condiţii, se părea că epoca muzicii populare româneşti apusese... Unde mai pui că o stea de mărimea Mariei Tănase nu apăruse, nu avea cum să apară, încă! – iar Maria Lătăreţu, Ioana Radu sau Maria Ciobanu, fraţii Petreuş, ceva mai tîrziu Sofia Vicoveanca fuseseră împinşi – şi oficial, şi neoficial – într-un fel de anticameră a muzicii populare, în timp ce naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir ne purta pe meridianele lumii cu năucitoarele sale inflexiuni aflate la hotarele dintre muzica populară şi cea clasică, cu un fel de Rapsodii române enesciene pentru delectarea melomanilor de la finele secolului al XX-lea, ce venea tot mai vertiginos peste noi.
Era însă numai o aparenţă, o schimbare episodică de decoruri pentru fundalul muzical autentic, cel ferit de efemer şi hărăzit unei bune receptări peste decenii şi secole. Oricît şi oricum mi s-au schimbat preferinţele muzicale, opţiunile pentru un anumit gen al melosului, pentru un interpret sau altul, dragostea pentru Maria Tănase a rămas mereu cea mai fidelă, cea mai aducătoare de inefabile satisfacţii sufleteşti. Nu am nicio îndoială că, în acest sens, am avut şi am mereu numeroşi părtaşi. Prin anii ’70 se putea citi (şi) la Biblioteca Republicană (acum – Naţională) din Chişinău o biografie documentar-romanţată a Mariei Tănase, scrisă de soţul ei, Clery Sachelarie. Era, cu certitudine, atunci, una dintre cele mai solicitate biografii în mediile intelectuale româneşti din Chişinău, chit că eram răsfăţaţi (sau asaltaţi...) cu zeci de cărţi din colecţia Viaţa oamenilor iluştri, susţinută cu uimitoare regularitate de o editură din Moscova. La răscrucea anilor ’70-’80 ai secolului trecut, casa de discuri Electrecord a lansat un excelent album Maria Tănase, alcătuit din cinci sau şase plăci, toate cu plicuri pe care era imprimat, pe un fundal negru, chipul luminos şi ochii inconfundabili ai cîntăreţei. Ei bine, acest set de discuri constituia cel mai frumos cadou posibil pentru orice basarabean cu o percepere cultivată a melosului. Cu diferite ocazii – şi au fost destule – am vorbit la mai multe posturi de radio din Chişinău (cel Naţional, pînă în anul 2001, apoi la radio Antena C, pînă în 2006, mai încoace – la radio Vocea Basarabiei) despre geniul muzical pe nume Maria Tănase, despre marea admiraţie pe care i-o port ca pe o povară dintre cele mai dulci, dintre cele mai scumpe.
 
* * *
Dragostea pentru cîntecele Mariei Tănase suscită un firesc interes faţă de personalitatea ei, faţă de viaţa ei cotidiană, atît de scurtă şi atît de tumultuoasă. Ori de cîte ori mi-a nimerit vreun ziar, vreo revistă, vreo carte în care scria ceva despre marea cîntăreaţă, îmi opream obligatoriu atenţia la textul respectiv. Ample informaţii, cu numeroase amănunte inedite am putut găsi în cartea Maria Tănase. Privighetoarea din „Livada cu duzi”, de Maria Roşca (Bucureşti, Editura Ginta Latină, 2000, vol. 1, 400 p.; vol. 2, 388 p.). Profit de ocazie pentru a-i mulţumi şi acum celui care mi-a dăruit cartea despre Maria Tănase – dr. Vasile Şoimaru, dînsul mi-a adus-o din magazinul „Muzica” de pe Calea Victoriei, unde eu o văzusem, dar fiind în imposibilitate de a o procura atunci riscam să rămîn doar cu o frumoasă amintire... Autoarea acestei biografii monografice este de formaţie economistă, dar a făcut solide studii muzicale, s-a manifestat ca muzicolog, arhivar, scriitoare, traducătoare. În anumite perioade ale vieţii s-a aflat în preajma Privighetorii din „Livada cu duzi”... A admirat-o, dar a şi studiat-o, ceea ce i-a înlesnit, în multe privinţe, elaborarea unei ample lucrări nu doar biografice, dar şi muzicologice, cu elemente de incitantă proză sau de publicistică literară de aleasă măiestrie. Fără a pune la îndoială pe o clipită măcar valoarea altor scrieri ale autoarei, îndrăznesc să afirm că tocmai prin această monografie dedicată Mariei Tănase dna dr. Maria Roşca s-a realizat cel mai plin şi mai frumos. Unele amănunte – şi inedite, şi curioase – din trăirile existenţiale şi artistice ale Mariei Tănase le-am aflat în premieră din această carte. Astfel, auzisem „în surdină” că Maria Tănase ar fi concertat şi pe meleagurile noastre, pe cînd Maria Roşca prezintă probe sigure că Pasărea Măiastră a muzicii româneşti, în anii celui de al Doilea Război Mondial, a ţinut spectacole la Chişinău, Bălţi, Tighina, trecînd şi Nistrul ca să dea concerte la Tiraspol şi la Odesa chiar. Ştiam că a fost o agreată a Curţii Regale... Din cartea aceasta aflăm că a cîntat nu numai în faţa regelui Mihai şi a Reginei-Mame, dar şi a Mareşalului Ion Antonescu. Peste ani, avea să cînte şi ca invitată la conducerea de stat şi de partid a României „populare”, unde s-a ţinut cu multă demnitate, înfruntînd bădărănia unor „lideri” din anturajul lui Petru Groza etc.
Unele episoade din biografia scrisă de Maria Roşca ar merita să fie cunoscute şi de alţi admiratori ai muzicii populare româneşti, ai Mariei Tănase în special, dar care nu au posibilitatea să citească Privighetoarea din „Livada cu duzi”, devenită deja o raritate bibliografică.
În zilele cînd Maria Tănase „era pregătită pentru ieşirea definitivă din scena vieţii”, a scris un tulburător cuvînt de adio – de altfel, unicul mesaj pe care i l-a adresat vreodată soţului ei, Clery Sachelarie, care i-a fost şi un fidel prieten, un bun sfetnic şi îndrumător artistic:
„Dragul meu soţ,
Îţi scriu acum această scrisoare, cea mai adevărată, pe care n-am crezut că am s-o pot scrie vreodată. Te rog să mă ierţi – dacă poţi – pentru toate grijile, necazurile pe care ţi le-am pricinuit... Mai presus de iubirea mea pentru tine a fost cîntecul.
Cînd n-am să mai fiu, caută-mi mîngîierile mele, ele nu vor muri şi niciodată să nu le socoteşti moarte... Caută-mi ochii, ei nu te-au minţit. Caută-mi sufletul, căci detaşat de trup, el nu te va uita. Prinde-mi din aer vorbele şi cîntecele şi împarte-le oamenilor. Te voi aştepta oricît de mult pînă vei veni şi tu în veşnicie. Eu am să plec acum... şi încă o dată îţi mulţumesc pentru viaţa noastră.
Maria”
(Privighetoarea din „Livada cu duzi”, vol. 2, p. 244).
Vom menţiona că cel căruia i-a fost destinată această confesiune de stelar rămas bun, Clery Sachelarie, la cîţiva ani după plecarea pentru totdeauna a cîntăreţei, i-a prins din aer vorbele şi cîntecele şi le-a împărţit oamenilor: s-a îngrijit de fonoteca şi de arhiva ei, scriind o minunată – şi primă – carte despre viaţa, muzica, măreţia şi moartea Mariei Tănase, lucrare despre care am amintit anterior.
Din presa timpului, biografa Mariei Tănase a cules multe materiale edificatoare. Vom cita un fragment din necrologul scriitorului Victor Eftimiu, tipărit în Contemporanul din 28 iunie 1963, care confirmă nişte impresii pe care le auzisem în copilărie încă, de la mătuşă-mea din Bucureşti, referitor la marea durere a pierderii pe care o simţeau românii în acele zile de iunie 1963: „De la înmormîntarea popularului actor de operetă Leonard nu s-a mai văzut atîta lume, mai ales atîtea femei, defilînd în faţa unui catafalc. La fel ca atunci, mii şi mii de bucureşteni au însoţit la ultimul lăcaş pe Maria Tănase. Un pumn de om a mai rămas din femeia frumoasă cu surîsul fermecător, din cîntăreaţa răsfăţată pe care o boală grea a topit-o în cîteva săptămîni” (op. cit., p. 239).
Zîmbetul încîntător al Mariei Tănase, ca şi succesul, triumful care au însoţit-o aproape că mereu şi pretutindeni lăsau impresia că a fost un om fericit, în tot cazul – că nu ar fi ştiut de necazuri, zbucium, frămîntări, ea mai fiind ferită cu desăvîrşire de morbul invidiei, de pasiunea intrigilor, bîrfelor, conflictelor. Cine putea să creadă atunci, în timpul vieţii ei – cu atît mai puţin astăzi – că şi Maria Tănase s-a confruntat cu grave, penibile probleme rutinare? Citiţi fragmentele de mai jos şi... cruciţi-vă... sau mai bine să nu credeţi că a fost aşa ceva, deşi documentul nu poate minţi:
„Subsemnata Maria Tănase, artistă emerită, laureată a Premiului de Stat, Vă rog să binevoiţi a-mi repartiza un apartament cu două camere pe hol. [...] Solicit două camere pe hol deoarece îmi este strict necesar o încăpere în plus în care să-mi pot pune un pian şi în acelaşi timp să-mi fie şi dormitor, separat de al soţului meu, întrucît sufăr de astm şi bronşectazie. [...] Începînd cu 1948 am fost evacuată dintr-un apartament mansardat pe care-l amenajasem din banii mei. De aici am fost mutată în str. Brezoianu 18, et. VII, unde timp de şase ani am fost nevoită să car apă de la subsol, căci apa nu ajungea niciodată la mine. Zi şi noapte am locuit cu cada plină cu apă. Tot în această casă, patru ierni m-am încălzit cu o plită de aragaz, pe care o ţineam în dormitor [...]. M-am mutat în comun cu o familie într-un apartament de două camere pe hol [...], unde am locuit cu tot mobilierul îngrămădit într-o singură cameră şi acolo m-am încălzit cu lemne, căci nu funcţiona caloriferul, dar mă bucuram că eram la etajul al treilea. [...] În încheiere, Domnule Director, vă solicit în schimbul locuinţei mele un apartament cu două camere pe hol, ca în sfîrşit să pot avea strictul necesar atît sănătăţii, cît şi muncii mele nebănuit de grea [...]. (Dintr-un memoriu al cîntăreţei, din 1959; idem, p. 148-149).
Mai cităm dintr-o scrisoare confidenţială către ministrul Culturii şi Învăţămîntului, din 1960: „[...] Respectuos vă supun următoarea cerere. Fiind constrînsă de mai multe nevoi materiale, fiind şi bolnavă, vă rog să mă mai sprijiniţi încă o dată cu marea Dvs. înţelegere şi anume, eu, plecînd în cîteva spectacole sporadice, unde voi fi plătită tarifar, să pot obţine cu aprobarea Dvs. un ajutor cu titlu de împrumut, ajutor pe care bineînţeles îmi iau obligaţia să-l restitui din primele mele încasări [...] pînă la data de 20-25 decembrie a.c. Solicit aceasta deoarece, din cauza cheltuielilor avute în ultimul timp, mă aflu într-un gol financiar şi am rămas în urmă cu plata întreţinerii la bloc, a chiriei, precum şi a multor altor cheltuieli neprevăzute, care se ridică în momentul de faţă la circa 3.000 lei [...]” (idem, p. 178-179).
Pe acest fundal mohorît, dezolant, dureros, pare incredibil că Maria Tănase a rămas continuu o figură luminoasă, şi-a păstrat mereu corectitudinea, bunăvoinţa şi generozitatea, ba chiar, nealterat, şi felul de a comunica într-un chip deosebit de spiritual, şi simţul umorului. Merită, în această ordine de idei, a fi evocate cîteva crîmpeie dintr-un interviu pe care i l-a luat, în vara lui 1962, Rodica Florea, reporteră de la revista de satiră şi umor „Urzica”. Dialogul, printre altele, a avut loc într-un vagon de tren, pe traseul Bucureşti – Tîrgu-Jiu.
„Maria Tănase: – E cam incomod locul, dar n-avea grijă. Interviul o să... meargă. Iată acum răspunsul la prima întrebare...
Rodica Florea: – De unde ştiţi care e prima întrebare?
M.T. – O citesc în ochii dumitale. Mă duc la Tîrgu-Jiu. Din luna martie 1962 mă tot duc şi vin. Sunt transferată, la cererea mea, la Taraful Gorjului... Acum mă aflu în zăvoiul din Tîrgul de pe Jii al Gorjului, între «Masa tăcerii» şi «Coloana infinitului» ale lui Brâncuşi, între cei mai talentaţi lăutari pe care i-am cunoscut vreodată. Sper să-mi pot îndeplini o veche dorinţă faţă de mine şi faţă de cei care vor să înveţe de la mine. Crezi că am făcut un schimb păgubitor?
R.F. – Nu, unul emoţionant...
M.T. – Se cuvenea să răsplătesc pe cei de la care am cules cîndva tolba de comori cu care mi-am făurit gloria carierei mele. [...]
R.F. – Slujiţi una dintre cele mai frumoase arte. De la cine aţi învăţat meseria de cîntăreaţă?
M.T. – Meseria? Meseria, da, se învaţă! Se observă pe undeva că fac meserie? M-ar întrista şi m-aş retrage din... meserie.
R.F. – Aţi putea da o definiţie a satirei şi umorului?
M.T. – Definiţie? Satiră? Satira... Da! Pe la ţară celor satirizaţi, cum am spune noi, li se zice «căzuţi din piersic», iar satirei «te umflă rîsul de plîns». Umorul? În loc de „a fi sau a nu fi”, umorul e ceva pe care îl ai sau... nu-l ai! Iar satira şi umorul devin ceva «concret» cînd sunt aduse bine din condei şi scoţi cu ele aplauze la «scena deschisă».
R.F. – Apropo de vîrstă... Aş putea îndrăzni...
M.T. – Ei ba nu! După unii care mă confundă după nume cu soţia regretatului meu director Constantin Tănase aş avea 68 de ani şi mă «ţîn bine», după alţii care ştiu că sunt fata lui moş Ion Coandă Tănase, grădinarul din «Livada cu duzi», am 49 de ani şi arăt «mai mare». Aşa că lasă-mă la 68 ca să par de 30 [...]”.
R.F. – Aţi cunoscut oameni mari...
M.T. – Aceştia nu sunt doar oameni mari. Ei sunt munţii noştri de granit ce au fost cîndva funduri de mări, iar azi culmi şi forţe de nezdruncinat” (idem, p. 214-216).
Sînt relevante prin emotivitate, dar şi prin precizie, caracteristicile pe care le dădea Maria Tănase unor contemporani – oameni de arte şi de litere. Astfel, cu referire la Tudor Arghezi, afirma: „[...] Versurile lui ţîşnesc de pe culmi de munţi. [...] De la Arghezi am învăţat şi voi învăţa meşteşugul versului adevărat...”. Despre M. Sadoveanu, pe care-l preţuia mult pentru Baltagul şi alte scrieri, dar şi pentru afirmaţia „În arta populară voi crede pînă la sfîrşitul vieţii!”, se confesa: „[...] Mă năpădeşte dorul de «conu’ Mihai». Parcă-l văd în cerdac privind dealurile, cu profilul sculptat în bassorelief pe cel mai larg orizont pe care şi l-a închipuit cîndva omul!”. Despre C. Brâncuşi: „[...] Era fermecător! Lui nea Costache i-am cîntat în atelierul de la New York. Într-un tîrziu, trecînd prin multe cîntece, a adormit. A venit războiul şi nu l-am mai întîlnit ca să-l adorm din nou în cîntec. Dar la Gorj este prezent în opera lui şi-l iert că nu s-a întors, căci traversa pusă de profani peste «Sărutul» din zăvoi ca să-i împlinească opera l-a apăsat pe suflet şi l-a rupt de ţară. «Columna» – cum i-au denumit-o ţăranii, «Scara nesfîrşită» – îl poartă către infinit. Opera sa «Sărutul» are tandreţea oltenească, iar „Coloana Infinitului” e zborul sufletului său. «Masa tăcerii» din zăvoiul de pe Jiu reprezintă masa la care artistul îşi ospăta prietenii în atelierul său”.
Am căutat să aflu amintiri, impresii despre Maria Tănase şi „din prima sursă”, de la oameni care au cunoscut-o într-un fel sau altul. Maestrul Aureliu Busuioc mi-a povestit cîndva, prin anii ’70, că o ascultase la un spectacol în una din staţiunile de pe litoralul românesc al Mării Negre. Vorbea cu emoţie şi cu exuberanţă... şi despre frumuseţea răpitoare a cîntăreţei, şi despre comportamentul scenic al ei, ieşit din comun, şi despre reacţia general afectuoasă a publicului, chiar dacă era, fireşte, extrem de pestriţ acolo, la mare, într-o zi de Cuptor. Spunea că va scrie despre cele văzute şi simţite acolo, la concertul Mariei Tănase, dar nu ţin minte să fi tipărit vreun text cu acest subiect. Profesorul Raoul Şorban (1912-2006) o ascultase în mai multe rînduri, mai întîi la „cabaret” (la Alhambra), apoi la cîteva „crîşme de lux”, gen Capşa, pe urmă, în săli de concert, inclusiv la Ateneul Român. O admira, îi preţuia mult talentul ieşit din comun şi odată, cînd l-am provocat la o discuţie despre personalităţi de seamă pe care le-a cunoscut (de la Iuliu Maniu, Mareşalul Antonescu pînă la Octavian Goga, Nicolae Iorga, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Ion Ţuculescu, Alexandru Ciucurencu, Ion Irimescu şi încă mulţi alţii), a zis: „Ştii că Maria Tănase era mai tînără decît mine cu un an? Şi de cînd s-a prăpădit biata Maria şi a lăsat muzica noastră populară fără un reper nu numai artistic, dar şi moral...”.
O impresionantă povestire despre „Privighetoarea muzicii populare româneşti” am putut-o auzi de la Lena Constante, pictoriţă, fostă deţinută „politică” (a stat, efectiv „vinovată fără nici o vină”, 12 ani în lagărele comuniste), soţia prof. Harry Brauner (1908-1989), folcloristul, muzicianul care nu numai a admirat-o, dar a şi sprijinit-o pe Maria Tănase de-a lungul carierei sale artistice. Şi L. Constante, şi H. Brauner aveau o legătură strînsă, poate chiar sentimentală, cu Basarabia: în 1931 fuseseră la Cornova din preajma Unghenilor ca membri ai echipei monografice conduse de Dimitrie Gusti. Am cunoscut-o pe L. Constante prin cornoveanul dr. Vasile Şoimaru, făcîndu-i şi eu o vizită acasă, la Bucureşti, cînd se afla pe patul suferinţei. Impresiona tăria morală a acestei femei, ca să nu mai spun de farmecul ei personal şi de uluitoarea-i memorie. Ne-a vorbit despre Maria Tănase cu subliniată afecţiune şi încîntare, fiece cuvînt al ei trăda aceste sentimente. Încerc să reproduc relatarea Lenei Constante cît mai aproape de felul cum mi-a vorbit, cu şapte ani în urmă, în anul 2001.
„Era iubită de toată lumea, Maria Tănase, de la debuturile sale; era iubită pentru că era foarte frumoasă, foarte talentată şi foarte bună la inimă. Cînd cînta în vreun restaurant, roiau în jurul ei tot felul de boemi şi o rugau să-i împrumute cu ceva bani, ca să se simtă şi ei mai bine. Niciodată nu refuza pe nimeni, încît uneori, dimineaţa, frîntă de oboseală, dar fericită de preţuirea celor ce o ascultau, ne ruga să-i împrumutăm o sută-două de lei pentru taxi. Harry era mai bogat, scotea imediat portmoneul şi-i dădea, avînd grijă să o întrebe dacă îi sunt de-ajuns, pînă în seara următorului spectacol... Niciodată nu-i reproşam nimic Mariei – să fie mai strîngătoare, să mai alunge din preajma-i pe unii poeţi, pictori sau artişti dramatici care făceau abuz de cumsecădenia ei – era inutil.
– Gurile rele spun că Harry al Dvs. se uita cam lung la Maria Tănase... a provocat-o, mucalit, Vasile Şoimaru, care avea cu pictoriţa o comunicare mai familiară, «de rubedenie», cum spuneau ei, avînd în vedere legătura amîndurora (oricît de diferită!) cu satul Cornova.
– S-o fi uitat, nu zic ba! Aceleaşi guri rele plăsmuiseră lungi şi întortocheate poveşti de dragoste ce ar fi avut Harry cu Maria. Dar încă nu se ştie cine o iubea mai mult pe Maria: Harry sau eu. Dacă totuşi ar şi fi fost ceva adevărat în ceea ce priveşte idilele astea, pe Maria nu aş fi putut fi geloasă...
Şi mama o iubea foarte mult pe Maria Tănase şi nu-i venea a crede: «Chiar ai ascultat-o cîntînd, alături, pe Măria?! Şi mai zici că ai stat şi de vorbă cu ea?!». Tocmai pe acest motiv i-am condiţionat, odată, împrumutul pentru taxi, dimineaţa: «Îţi dăm cu plăcere, cîţi bani îţi trebuie şi încă pe deasupra, dar cu o dorinţă: să vii într-o zi la noi, să te vadă mama, şi de vei avea plăcerea – să-i cînţi un cîntec-două...». «Cum să nu? a reacţionat prompt, cu o vioiciune pe care numai ea o avea. Vin chiar azi, după ce mă odihnesc niţel. Numai să-mi scrii adresa exactă». Credeam că glumeşte... Însă în chiar ziua aceea, după ora mesei, Maria bătu la uşa mamei. Era o zi de august, era cald, mama făcea nişte dulceaţă la plită, şi mulţime de muşte şi viespi năpădiseră bucătăria noastră. S-a aşezat pe un colţ de masă şi a întrebat: «Ce v-ar plăcea mai mult să vă cînt, doamnă?». Mama i-a răspuns cu sfială: «Păi, domnişoară, din cîte cînţi matale, îmi place tăt...», căci fiind aromâncă, zicea ca şi voi, basarabenii, tăt, nu tot. Maria s-a îndreptat puţin de spete, a tras în piept din aerul plin de năduf al bucătăriei şi a prins a cînta... Nu s-a mai oprit un ceas şi ceva. Nu mai e cazul să vă spun că şi mama, şi eu am ascultat-o încremenite. Nu mi-am putut explica însă, nici pînă astăzi, cum s-a întîmplat că în timpul acestui concert improvizat au zburat din bucătărie toate muştele şi toate viespile?! Şi erau fără număr! Nici pe Harry nu l-am întrebat, poate că el găsea vreo explicaţie, vreo tainică legătură între frumuseţea muzicii populare şi gîzele astea ce provocau multă supărare mamei şi altor gospodine din Bucureştii de atunci...”.
Iată o evocare pe care o păstrez demult în suflet, în memorie şi pe nişte file îngălbenite deja... Poate că aceste amintiri ale Lenei Constante m-au ajutat, deopotrivă cu documentele din cartea Mariei Roşca, să schiţez şi eu un omagiu Mariei Tănase, o scrisoare de dor, o declaraţie de dragoste ce se dorea demult înşirată pe hîrtie. Afecţiunea aceasta, admiraţia pentru Maria Tănase, pentru cîntecele ei, ar constitui însă o expunere incompletă dacă nu aş adăuga, în final, şi un cuvînt de recunoştinţă. Aşa cum în adolescenţă George Enescu, prin Rapsodia română, mi-a îndreptat paşii spre Mozart, Bartok, Chopin, Beethoven, Verdi, Brahms, Wagner, Gunod, Ceaikovski, Strauss... spre muzica serioasă, într-un cuvînt, cîntecele Mariei Tănase, din copilărie încă, mi-au răsădit în suflet cel mai solid şi mai statornic pilon al perceperii folclorului autentic. Astfel mi s-a dezvoltat o imunitate la kitchuri de tot felul, fie astea manele, fie lălăitul unor interpreţi ruşi ce promovează, inundînd sufletele tinere, mai ales un pseudorock sau alte falsuri componistice, ieftine imitaţii ale rockului autentic, din ţările de origine a acestui superb gen muzical.
Pentru toate îi mulţumesc, sincer şi infinit, Mariei Tănase, şi mă bucur că am putut să o îndrăgesc atît de mult, şi sînt mîndru că-s parte a Neamului din care se trage şi această Pasăre Măiastră a melosului „de la Nistru pîn’ la Tisa” şi hăt mai departe, pînă la Dunăre, Marea Neagră şi mai departe, la vest, spre munţii Pindului şi coastele Adriaticii.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog