Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Artele şi dialogismul sau provocările plurale ale lui Iulian Filip

Emanuela ILIE

Alte articole de
Emanuela ILIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Puţine opere dau senzaţia de deschidere maximă, de căldură, de co-participare la un adevărat spectacol al inteligenţelor în mişcare, precum o fac cărţile dialogate. Nu mă refer, aici, la cărţile construite în întregime pe principiul dialogului – în definitiv orice text configurându-se (şi) prin raportare intertextuală –, ci la operele în care modalitatea de a scrie şi de a se scrie este a dialogului, a lungii confesiuni făcute unui alter care, începând cu platonicianul Lysis, împrumută doar întâmplător figura prietenului. În limba franceză, de pildă, astfel de celebrări ale prieteniei şi ale întregii încărcături intelectuale şi spirituale care o însoţeşte au scris Luc Dietrich şi Lanza del Vasto în 1942 – Dialogue de l’amitié, Basarab Nicolescu şi Michel Camus în 2001 – Rădăcinile libertăţii. Şi literatura noastră a început să exploateze în ultimul timp genul (mă gândesc la tulburătoarele Convorbiri cu Octavian Paler, semnate în 2007 de Daniel Cristea-Enache), deşi pare a se prefera dialogul între un singur autor şi mai mulţi reprezentanţi ai vieţii culturale – cum o demonstrează interviurile Iolandei Malamen din Scris şi de scris (2007) sau ale Cristinei Scarlat din Mircea Eliade. Hermeneutica spectacolului (2008), Dialogurile în libertate (2007) ale lui Cassian Maria Spiridon etc.
Preambulul de mai sus mi-a fost determinat, desigur, tot de o carte stimulată, în mod evident, de dialogism: Iulian Filip, Noroc poliglot,Princeps, Chişinău, 2008. Deşi aceasta din urmă este, trebuie să recunosc, o carte dialogică atipică. În primul rând, pentru că autorul, deşi... unul singur, este un perfect exemplu de ceea ce Vasile Tonoiu ar numi „omul dialogal”. Nu atât pluralitatea manierelor de lucru (lingvistică, picturală etc.) ale artistului care semnează poemele, dar şi splendidele ilustraţii din carte îl pot face pe cititor să constate raţiunile pentru care am considerat că sintagma reputatului psihanalist i se potriveşte artistului basarabean. Norocul poliglot este, cum o arată şi titlul (deşi polisemia substantivului te poate face să cazi în capcana... hazardului), o traducere poliglotă a „bineţii”, a salutului cu care Iulian Filip îşi întâmpină partenerii de dialog, alterii părtaşi ai unui joc lingvistic şi pictural inteligent, onest, nu mai puţin teribil. Textele sunt stimulate de reflecţii mai mult sau mai puţin ludice, de interferenţe, de similitudini flagrante de concepţie între autor şi poeţi, prozatori, dirijori, pictori, actori, arhitecţi, oameni de afaceri din cele mai diverse spaţii culturale. Cartea mărturiseşte, la rigoare, afinităţi (s)elective pentru Adam Puslojic, Adrian Dinu Rachieru, Amedeo Carrocci, Angela Similea, Arcadie Suceveanu, Ayae Inaba, Cassian Maria Spiridon, David Bouth, Gheorghe Cucu, Gheorghe Zamfir, Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Iuliu Raţiu, Jacques Coutureau, Joe Diston, Masato Yoshida, Mihai Cimpoi şi mulţi, mulţi alţii. Acestor „parteneri de joc” le sunt dedicate texte în sonurile cele mai diverse (de la şarje şi parodii la volute elegiace sau potenţat dramatice) în care se tematizează, în ansamblul unui op memorabil, obsesiile artiştilor şi ale oamenilor „de lume”. Vocaţia lui Iulian Filip e, în general, ludică – o lamentaţie precum cea din Elegia dramatică a golului, ce pare a substanţializa angoasa, neantul interior ş.a.m.d. („Nimic nu mai ţine / spaţiul fulgerat de spasme, / îndeosebi pe hotare, / amorţit deşert” etc.), sfârşeşte, spre exemplu, prin a sancţiona ridicolul larmoaiant: „Ah, să pot plânge, / să domolesc / tigaia fierbinte şi goală, / sufletul meu, / amărât / de nimicul din el” şi exemplele pot lejer continua, căci fiecare secvenţă discursivă a cărţii re-scrie, în manieră originală, sensibil empatetică, un „of”, un „vai” sau un „ah”, adică în definitiv un mod specific de a vedea lumea.
Dar în Noroc poliglot e vorba, mai întâi, de un alt dialogism, la fel de provocator. Cu atât mai mult cu cât exemplele de structuri polifonice inserate în aceeaşi personalitate artistică sunt, trebuie s-o recunoaştem, din ce în ce mai puţine într-o epocă precum cea actuală, în care, vorba lui Basarab Nicolescu, se preferă specializarea, univocitatea vocaţională. Iulian Filip se demonstrează, aici, dimpotrivă, un spirit plurivalent, deschis deopotrivă spre ceea ce Ion Barbu numea cândva „alfabetul prismatic al poeziei” şi artele vizuale. Cele două laturi – de poet ludic, ironic şi (auto)ironic, deci postmodern până în măduva fiecărei osaturi textuale şi de artist plastic, stăpânind la fel de bine penelul sau cuţitul, creionul în tuşe severe ori pasta uşor modelabilă – nici nu pot fi disociate. Fiecare text liric este însoţit de o altfel de sancţionare obsesivă: Iulian Filip îşi dă, sieşi, dar şi celor vizaţi direct în tratările poematice, replici picturale la fel de reuşite: naturile statice sau peisajele naive, compoziţiile abstracte ori evadările sculpturale conferă Norocului poliglot înfăţişarea unui spectacol complex, energetic, care nu face altceva decât să re-compună însăşi mişcarea contorsionată, dinamică, deci fascinantă a vieţii actuale. Fără a da impresia unei schizoidii temperamentale, ci a unei fericite complementarităţi. Cromatica centrată pe dominante puternice sau pe contraste bine ştiute, acordurile tonice, intervenţiile ce dau senzaţia că sunt scrijelite cu coada penelului sau, dimpotrivă, pastele groase de culoare funcţionează ca mijloace auxiliare celor lingvistice, urmărind, împreună, să ofere imaginea unei interiorităţi egal întoarse spre sine (ca în Solitar, Cumpenele Văzătorului, Domnu-i infinit prin dăruire, Năzuinţă încrâncenată, Dublu zbor sau Explozia tăciunelui mocnit – inima) şi spre o lume a splendorilor aproape uitate (Păun, Invazia macilor sălbatici, Judecata florilor, Plopi fără soţ, Salcie răvăşită ori Hramul Chişinăului). Într-o realizare grafică de excepţie, o astfel de carte-dialog ne reaminteşte că sinteza artistică încă (din fericire!) mai este posibilă, că „nuntirea” intelectului şi a sensibilităţii artistice, clamată acum vreo şapte decenii de poetul Jocului secund, nu este doar o reverie utopică...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog