Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Marginile românităţii urmează să mai fie valorificate

Iulian FILIP

Alte articole de
Iulian FILIP
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

– În 2009 se împlinesc 20 de ani de la aprobarea Legislaţiei lingvistice. În ce măsură cadrul legislativ de acum două decenii a condus la ameliorarea climatului lingvistic din Republica Moldova, inclusiv în municipiul Chişinău.
După aproape două secole de program diabolic, menit să ne transforme în altceva decât suntem daţi de Domnul Dumnezeu, nu e puţin ceea ce am reuşit în 20 de ani. Proverbul românesc cel mai drag mie e necruţător de ilustrativ în acest context: nu da, Doamne, omului câte le poate duce! Românul basarabean duce o cruce deosebită la greutate şi la nobleţe. Dar greul cel mai rău al nostru a trecut. Mărturie sunt revistele, cărţile, şcolile, bibliotecile, librăriile, dar, mai ales, valul de tineri şi de copii sănătoşi în simţire românească, exprimare, gândire, val care nu mai poate fi canalizat spre morile roşii, val care nu mai poate fi manipulat cu poveştile binelui universal izvorât din înţelegerea imperială rusă. E o pornire ireversibilă să ne venim în fire. Cadrul legislativ, la momentul elaborării şi lansării, a oferit camertonul şi pista declanşării acestei reveniri. Ritmul procesului ar fi putut să fie altul şi efectul mai... baltic, dacă se întâmpla un pic de noroc pe la guvernare, iar guvernarea ar fi fost de aceeaşi simţire cu mulţii noştri ce nu-s muţi, dar răbdarea li-i din munţi, o auzi dac-o asculţi.
– Reconstituirea adevăratei noastre identităţi, implicit etnolingvistice, constituie o premisă obligatorie pentru definirea locului, rolului şi, în definitiv, a rostului nostru în lumea modernă. Cum, când, în ce condiţii vom avea şansa să depăşim „golul de timp” în care ne-am împotmolit?
Nu-i corectă etichetarea acestor ani care nu au fost doar de suferinţă şi de supravieţuire. Marginile sângerânde ale românităţii urmează să mai fie valorificate cu puţinul lor plin de altceva decât se înţelege în centru că e plinătatea. Împotmolirea e depăşită. Cel puţin eu asta înţeleg citind revista „Limba Română”. Mai văd şi alte semne şi proiecte declanşate pe front tot mai larg. Şi tu le vezi, în unele eşti implicat cu toată fiinţa şi cu toată familia. Cum să-i zici gol? E altceva bruierea pulsaţiilor dramatice de la noi de către binefăcătorii de totdeauna – parte ştiuţi, parte prea bine cunoscuţi.
– Împreună cu Mihai Stan ai elaborat / pregătit o antologie a poeţilor contemporani din Basarabia, volum intitulat sugestiv Poezia ACASĂ. Ai recitit, evident cu alţi ochi, poezia noastră, încercând s-o prezinţi unui public cu lecturi selecte. Ai avut surprize scrutând o parte din lirica noastră?
Prietenul nostru Valeriu Rusu repeta mereu un crez al său: că o civilizaţie poate fi judecată după cum îi e satul şi poezia lirică. M-a durut foarte mult ce a zis Alex. Ştefănescu despre ceea ce nu ştiu în ţară că mai sunt basarabenii – că au supravieţuit şi că au rămas simţire românească. Mihai Stan m-a întrebat ce poezie se scrie în Basarabia şi am prins să-i spun de poeţii cei mai dragi mie – era vorbă neobligatorie, de pahar. Cred că depinde şi de nobleţea vinului ceea ce poţi pune la cale la un pahar, dar propunerea (în felul acesta să-i prezint în revista „Litere”pe poeţii basarabeni contemporani) atunci a lansat-o Mihai Stan, adeptul lui Tudor Cristea la pornitul revistei. M-am surprins citind altfel poezia colegilor mei – inclusiv cu ochii întrebătorilor sinceri de crucea basarabeană. Portretizam poetul, care mi se părea mai apropiat spiritual, anexam o selecţie de poezie dragă mie şi mai reprezentativă din opera lui, propunându-l „Literelor”. A fost şi mai rămâne o capcană dulce provocarea profesorului şi scriitorului Mihai Stan. Rezonanţa, după doi ani şi ceva, a rubricii Poezia ACASĂ l-a determinat pe Mihai Stan să-mi propună să facem antologie – pe baza rubricii. Cunoşti toată întâmplarea. În prima ediţie au încăput 30 de poeţi. Rubrica a continuat. A urmat şi ediţia a doua cu 63 de poeţi. Pregătim acum ediţia a treia. Avem o poezie adevărată şi foarte diferită, Alexandre. Nu e încolonată, nu e sincronizată, nu e dirijată de nicio formulă – fie concepută de comunişti, fie de tradiţionalişti, fie de postmodernişti, fie de lingvişti (că dialoghez cu un lingvist, care... cum se uită la poezie şi cum ar vrea să fie?). Am trecut lecţia asta deja. Evident, avem şi mult... îngrăşământ. Peste tot de aceştea-s mai mulţi. Am avut surpriza unei panorame poetice impresionante. Am prezentat ce mi-a plăcut. Alte criterii nu am avut. Şi am vrut să-mi pun umărul să depăşim situaţia stupidă de lipsă de interes pentru... supravieţuitori basarabeni.
– Vorbeşti în cartea ta Linii şi cuvinte comunicante despre „o statistică umilitoare pentru imaginea statului: două cărţi în limba de stat faţă de şaptesprezece cărţi în limba rusă, pe cap de locuitor”. Este o constatare mai mult decât tristă şi e greu de înţeles de ce statul nostru „nu are cărţi în limba de stat, nu are nici strictul necesar şi nu se alarmează, are nervii tari”, ca să te citez din nou. De ce? Cum de mai este tolerată această situaţie? Ce soluţii pot fi găsite?
Când am zis de guvernările noastre, asta am avut în vedere – nu au prea fost ale noastre. Remarca lui Constantin Stere din scrisorile pe care le publici în „Limba Română” – că băştinaşii basarabeni, care constituiau 80% din populaţia guberniei, aveau cele mai puţine drepturi– mai stă în picioare: noi nu avem dreptul la identitate cel puţin în măsura în care o au, în Republica Moldova, minorităţile. Cât ştie Europa despre calvarul Basarabiei şi despre aceste duble standarde? Trebuie să ne facem înţeleşi de Europa, dar şi să înţelegem ce alegem să ne guverneze.
– În timpul de la urmă cărţile s-au scumpit, deşi în Republica Moldova se editează mult şi cantitativ, şi calitativ. Sunt organizate cu fast festivaluri, lansări de carte, dar volumele de lux care stau bine în expoziţii nu prea ajung în bibliotecile particulare. În ce mod poate fi influenţat preţul cărţii pentru ca ea să fie accesibilă pentru marele public?
– Cartea bună, editată pe măsura valorii ei, costă peste tot scump. Îndeosebi ediţiile de lux. Poate că altfel trebuie pusă întrebarea (că tot mi-ai permis să fiu liber cu întrebările). Cărţile valoroase şi ediţiile de masă – pe hârtie mai puţin costisitoare, cu coperta mai puţin sofisticată, fără ilustraţii color, dar cu tiraj suficient, care ar îngădui şi un preţ de cost mai creştinesc, şi ajungerea la mai multă lume cu mijloace mai modeste, dar căutătoare de carte bună.
– În calitate de şef al Departamentului Cultură a Primăriei municipiului Chişinău – ai exercitat această funcţie, se pare, şaisprezece ani – ai patronat, dirijat şi promovat activitatea bibliotecilor din municipiu, motiv care mă face să te întreb: ce este azi, la început de mileniu III, o bibliotecă publică? Bibliotecile municipale îşi justifică misiunea de a fi o călăuză pentru cititor spre carte, spre o anume lectură?
Mi-ai citat cartea Linii şi cuvinte comunicante, care conţine şi declaraţii de dragoste – cinci eseuri despre biblioteci. Am avut norocul, la înscăunarea mea la Departamentul Cultură a Chişinăului, s-o găsesc la locul ei – de şefă a Bibliotecii Municipale „B.-P. Hasdeu” – pe Lidia Kulikovski. Cu ideile şi cu echipa ei de bibliotecare am avut noroc de nişte timpuri favorabile pentru realizarea reţelei de noi filiale ale Bibliotecii „B.-P. Hasdeu”,proiect elaborat cu susţinerea – atunci – a Ministerului Culturii şi Cultelor, dar şi a partenerilor de marcă din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Târgovişte, Constanţa, Baia Mare... O bibliotecă publică la noi încă nu e biblioteca publică din SUA ori din Finlanda, dar după vadul de cititori reţeaua de biblioteci din Chişinău are o imagine onorabilă. Şi limbajul modern al relaţiilor cu lumea finanţatoare – proiectele – compensează rămânerea în urmă a poziţiei statului cu ceea ce ar trebui să fie raţiune de stat în domeniul cărţii suficiente. Bibliotecile principale, dar şi unele raionale, chiar şi unele săteşti, obţin echipare modernă prin proiecte diverse. Cu siguranţă, şi la noi biblioteca înseamnă, poate însemna, poate deveni, un reper axial, esenţial al comunităţii, aici concentrându-se o bogată informaţie pentru o largă diversitate de cititori din raza bibliotecii.
– Ce cărţi sunt în prezent preferate, căutate cu adevărat şi mai ales citite?
Copiii citesc un fel de cărţi – atractive, captivante, detective, cu poantă, cu revelaţii spectaculoase, cu jocuri de cuvinte, cărţi, incontestabil, scrise cu talent. Tinerii renunţă la o parte din motivele bibliotecii copilului, preferând cărţile altfel scrise de istorie, detective, romane de dragoste (deşi citesc mai puţin decât copiii). Se citeşte cartea vorbită, îndeosebi tinerii se prind în competiţii cărturăreşti. Se citeşte şi cartea bună, cartea valoroasă, indiferent de ce secol traversăm ori ce partid de guvernământ s-a cocoţat pe scăunelul lăptos al puterii.
– Recent la Târgovişte ai avut un vernisaj despre care a scris presa. Cum defineşte, caracterizează poetul Iulian Filip acest dialog al său cu arta plastică? Şi cum a apărut ideea expoziţiei în vechea capitală voievodală?
Ca pe o altă expresie a poetului Iulian Filip. Nu e alt principiu de pornire spre culoare ori spre linie – doar nestăvilitul impuls să mă joc, nu în cuvinte, în linii şi culori. Vernisajul din Târgovişte, Cumpenele, crucile, merele şi acasele iuliene, ca şi cel de la Iaşi ori de la Opera din Chişinău (în diferiţi ani) m-a convins că lumea receptivă percepe aceste deschideri comunicante iuliene, indiferent dacă sunt emise în cuvinte, în linii, culori ori sunete de pian. În altă accepţie poetul consideră şi această aventură colorată un noroc. Cum a apărut ideea?
A ajuns la Casa Greierului, împreună cu alţi vechi prieteni din Târgovişte, directorul Complexului Muzeal Curtea Domnească Ovidiu Cârstina. După o jumătate de oră de la păşirea pragului la greier mi-a făcut propunerea. Drept că Ovidiu Cârstina îmi sugera să vin cu pereţii Casei Greierului aşa cum sunt ei – ca cei de la Târgovişte să ajungă şi ei la Casa Greierului.
– Cititorii noştri cred că sunt curioşi să ştie ce înseamnă Casa Greierului?
– E sufletul meu, e înţelegerea pentru ce ar trebui să însemne un spaţiu marcat de spiritualitate şi identitate în acelaşi timp. Am încercat, că de asta veneam în administraţie, să organizez un spaţiu mai imens, pentru tot Chişinăul, pentru republica întreagă, dar şi pentru întrebătorii de noi (chiar cum suntem?) – Satul TREI IEZI. Vedem ce mai facem cu iezii.
– L-ai pomenit, ca întotdeauna, cu drag pe prietenul nostru Valeriu Rusu, pe care, iată, că am ajuns să-l pomenim îndeosebi sâmbăta... Ceea ce s-a întâmplat în relaţia familiei, echipei sale din Aix cu echipa noastră din Chişinău s-a întâmplat şi graţie ţie. Mă refer şi la Ecouri poetice din Basarabia, şi la cele două deplasări în Franţa – la lucru (cum îţi place ţie să accentuezi, dar o sublinia totdeauna şi profesorul Valeriu Rusu).
– Dragă Alexandru, ştiu cât a depins şi ce a depins de mine. Important a fost că la venirea cu plinul a domnului profesor Valeriu Rusu (dar venea cu declaraţii de dragoste pentru poezia basarabeană, declaraţii materializate în traduceri franţuzeşti) a găsit mai mulţi oameni exact la locul lor – pe Mihai Cimpoi la Uniunea Scriitorilor, pe tine la revista „Limba Română” şi apoi la Casa Limbii Române, pe Serafim Urecheanu la Primărie, pe mine... la mine. Parcă a fost o binecuvântare. Toate s-au realizat câte le-am visat. Inclusiv acele două programe incredibile în Franţa – Săptămâna poeziei române din Basarabia şi Simpozionul „Gintei Latine”. Ei bine, e un fel de a zice câte le visam. Era nevoie de mult efort în pregătirea evenimentelor, a deplasării. Corespondenţa lui Valeriu Rusu cu primăriile Chişinău, Aix, cu cancelariile lui Jack Chirac şi a regelui Mihai – în vederea realizării acestor programe – marca prestanţa acestui distins basarabean şi seriozitatea programelor respective. Răsfoiesc din când în când numărul acela de revistă a noastră, „Limba Română”, nr. 9, 1999, consacrat exodului basarabean în Franţa, dar mi-s încă foarte vii acele dialoguri din curtea Universităţii şi de la vila Duduia... Legământul făcut atunci, de relansarea programelor Gintei Latine, îmi place că nu a rămas doar frumoase vorbe...
– Ai fost autorul şi animatorul mai multor proiecte culturale. Care din ele ţi-a reuşit mai mult şi la care ai vrea să revii pentru a-l continua?
– Dar ţie care ţi-au părut mai reuşite? Asta contează – cum sunt percepute de către cei pentru care am preconizat aceste proiecte. Mie mi-au plăcut şi mi se par mai cu bătaie lungă activitatea în comisia pentru urbonime (denumirea străzilor), extinderea reţelei de biblioteci, punerea umărului la întemeierea noilor teatre municipale, a noilor librării, a Casei Limbii Române, a Centrului Academic Internaţional EMINESCU, a programelor editoriale… Proiectele destinate copiilor mi-au oferit comunicarea şi satisfacţiile cele mai durabile. Cred că lipsesc neîntemeiat la Televiziune emisiuni de tipul celor pe care le-am gospodărit ani în şir. Şi mai mult, ciclurile de emisiuni Cinel, cinel, Şansa noastră cea de toate zilele, 2 ore +3 iezi ar constitui o politică repertorială, o raţiune pentru existenţa unei televiziuni care ştie unde se află şi ce rost are în contextul delicat al educaţiei copiilor şi tineretului, care nu ar trebui să crească numai buni de lansat în cosmos ori în Turcia. Proiectul Satul TREI IEZI îşi mai aşteaptă primarul capitalei şi Preşedintele Republicii Moldova, cărora nu ar trebui să le explic ce am avut în vedere în cele 218 duminici ale programului 2 ore cu cei mai frumoşi copii ai Chişinăului, realizat de Academia Duminicală pentru Copii şi Părinţi 2 ore + 3 iezi, elementul nuclear al concepţiei Satului TREI IEZI. Poarta centrală am deschis-o. Lumea venea râuri spre această poartă. Duminică de duminică lucram înaripat pe cel mai sensibil şi mai eficient segment al societăţii – conveneam cu părinţii ce avem de făcut cu copiii acasă, ca să n-o apuce pe lume, unde asemenea duminici nu prea... Aş reveni cu acest proiect, având bineînţeles o susţinere cuvenită...
 
Pentru conformitate: Alexandru BANTOŞ
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog