Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Prin Suburbiile municipale

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Impus ca una din cele mai viguroase voci ale generaţiei sale încă de la primele volume (Nunta în sâmbure (1974), Amiaza câmpiei (1977), Sigiliul toamnei (1982), Neliniştea singurătăţii(1987), Lecţie pe Ostrov (1995)), certificându-şi talentul de prozator în Iadul de lux(2004) şi Suburbii municipale(volumul I, 2005)), Emilian Marcu îşi continuă aventura epică în cel de-al doilea volum al anunţatei trilogii poematico-romaneşti, Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit, apărut la Editura Augusta, Timişoara (2007). Scris într-un cod mistic, glisând cu mult rafinament într-un registru esoteric, romanul pare inclasabil prin stil şi atmosferă, deşi s-au remarcat unele tangenţe cu scriitura lui Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu sau Silviu Angelescu. Brodat pe un esenţialism simbolistico-mitico-magico-parabolic, romanul împacă ludicul şi livrescul cu un anumit tip de clasicism de profunzime. Tatonând o eforie pentru imaginea poetică, Emilian Marcu reuşeşte performanţa de a evita dependenţa de o anumită formă stilistică, îndepărtându-se discret şi de manierism, şi de tiparul baroc, dar şi de orientările postmoderniste.
Invitându-ne ceremonios într-un univers al „suburbiilor municipale” (pleonasm folosit, se pare, cu bună ştiinţă), Emilian Marcu ne propune o proză în care fabulosul şi realul, magicul şi mitologicul se împletesc într-o armonie ce marchează disponibilitatea textului de a putea fi citit în lecturi diversificate. Aventurându-se într-un periplu prin spaţiul magico-mitologic, autorul conturează un univers ciudat, captivant, în care evenimentul epic este înlocuit de elementul descriptiv, dens şi luxuriant. De altfel, se pare că autorul nici nu-şi propune să ne ofere un curs anume al lucrurilor, ci mai degrabă să construiască o atmosferă halucinantă, copleşitoare, colcăind de himere, invocând sfârşeala, agonia terifiantă, într-un spaţiu şi timp greu delimitabil, din care răzbat „frânturi de emoţie, de sughiţ, de icnet, de satisfacţie”. Cu toate acestea, scriitorul nu aderă la ceea ce numim proză poetică, dezvoltând în roman o axă narativă, conturând şi anumită intrigă persistentă, cu personaje trăind tensiuni aparente. Sedus de vraja versurilor, fiind „un poet din născare”, cum bine remarcă Alexandru Dobrescu în postfaţa volumului, prozatorul nu renunţă nici o clipă la poet, ţesându-şi textul din seva metaforei şi a comparaţiei şi trecând, astfel, cu mult succes, proba de virtuozitate lingvistică.
Faptele se consumă într-o atmosferă mistică, unde secvenţa descriptivă ar fi punctul de rezistenţă al ceea ce devine, prin relatare, epicul naraţiunii („apoi sunetele grele de tăcere, imperceptibile pentru urechea zilei, dar şi a oamenilor obişnuiţi, le strecura cu trandafirul zorilor şi paloarea serii printre firele de argint în ţesătura gândirii şi hrănea cu miedul acesta izvorâtor de patimă pe călugării ioaniţi care se înfiorau auzindu-le” (p. 21)). Secvenţele se derulează ca pe un ecran, cu întoarceri în timp, cu alunecări caleidoscopice în viitor. Încercare reuşită de a rupe tiparele comune ale naraţiunii, romanul ne propune o strategie antinarativă, în care miezul epic are o funcţie mai mult decorativă, miza fiind crearea unei atmosfere fantastico-mitice, în care temele şi motivele de certă tentă iniţiatică devin o sursă inepuizabilă de generare a metaforelor cu o semantică aparte.Metafora Leprei Pietrei oferă sugestia de decădere a Lumii expuse prea mult non-sacralităţii („Pietrele leproase, de pe care pielea ce se jupuia lent ajunse până la os, se arătau indecente privirilor cu o anume răceală a morţii, a scufundării lente în măruntaiele pământului” (p.166). Metafora Construcţiei Manolice („meşterii zidari luau piatra, o mângâiau pe toate feţele, îşi treceau încet palma pe pielea ei aspră, uşor rebelă, dar fără asperităţi prea mari, o cântăreau din priviri şi apoi o balansau în sus şi în jos cu braţul uşor lăsat, un adevărat ritual de dragoste şi moarte” (p.18))este însoţită demetafora femeii-Ana, a cavalerului-Manole şi a pruncului nenăscut („Şi călugărul Beniamin notă cu un cui înroşit, ţinut între degetele subţiri ca firele de iarbă, că i se făcu milă când plânsetul copilului nenăscut, ţâşnind prin venele proaspăt deschise, îl înfăşură ca o mantie, că luă capul femeii şi-l aşeză la locul lui şi plânse pe rană până bocetul nu se mai auzi şi capul se lipise de trup şi firul vieţii intră din nou în trupul prin care începu să se vadă iar scântei de argint alergând” (241)). Mai mult decât atât, poemul romanesc al lui Emilian Marcu deschide limitele către cosmicitatea mitică a Jertfei Manolice Româneşti – ceea ce face ca metafora mormântului să aibă, în chip evident, semnificaţia Învierii– tocmai prin dubla „îngropare” a slujitorului lui Ioan – abatele-călugărul Beniamin-Binecuvântatul. Metafora Ciocârliilor şi a Clopoţeilor-Îngeri reprezintă nişte figuri solar-resurgente, fiind cuplate cu metafora Incendiului („Cel mai bine îşi amintea clinchetul clopoţeilor şi cântecul trist al ciocârliilor îngheţate pe lac” (p. 63)). De altminteri, acest nesaţ pentru metaforizarea, deloc gratuită, Emilian Marcu a probat-o şi în volumul Iadul de lux, unde fixa cadrele unui univers rural (surprins între mit şi un real acceptabil). Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit trimite mai degrabă la un imaginar al citadinului, tratat însă într-o risipire cu mult mai amplă de imagini, din care nu lipsesc simbolurile masonice (şorţ, compas etc.) E de remarcat în acest sens şi elementul paratextual, reprezentat de imaginile care escortează textul şi care reproduc gravuri medievale renascentiste cu tentă ezoterică.
Personaje mistice, având o funcţie simbolică, precum Oswald Zaur Austriacul (zis şi Cel Sărac – adică, ezoteric), Zoroastro („umbra de înger peste puntea dintre zi şi noapte”), graţioasa şi unica Hristina Fecioara, dimpreună cu cele patru surori Caraculacu, „cu faţa ca amanda”, ce „păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări”, Mavrocosta, paznic al Grădinii Publice, Bătrânul Anticar, ajuns un fel de „împărat al suburbiilor municipale”, devenite simboluri ale unei zone spiritual-umane secrete, călugărul ioanit Beniamin, călugărul-tăbăcar-creator-de-pergamente, Petruţio Barroiani şi Marele Maestrupopulează acest spaţiu al fabulosului mirific. Toate aceste apariţii romaneşti corespund unui ritual ezoteric, cu implicaţii cosmice („Poalele tunicii Marelui Maestru erau împodobite cu clopoţei de aur şi orice mişcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor – şi el ştia de toate acestea şi se mişca lent, într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit, încă înainte de a înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el şi pentru supuşii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru ” (p.51)). Nu ne rămâne decât să presupunem că unele dintre aceste personaje se vor regăsi, dezvoltându-şisemantica,în partea a treia a trilogiei anunţate de autor.
Forţă imagistică a logosului, Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit reflectă faptul că prozatorul Emilian Marcu rămâne fidel proliferării imaginilor dincolo de cuvânt şi sensurilor ce se nasc din metafore, inventând o mitologie bazată pe forţa logosului. Rafinat cizelator de simboluri, Emilian Marcu construieşte, înainte de toate, o parabolă a spiritului Uman şi a Lumii-Logos, cărora le sugerează o congruenţă relevantă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog