Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Masca ironică sau Triumful asupra uitării la Anatol Moraru

Vitalie RĂILEANU

Alte articole de
Vitalie RĂILEANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XIX, 2009

Pentru tipar

De la prima carte Nou tratat de igienă, apărută în 2002, proza lui Anatol Moraru mi se pare că a făcut progrese vădite. Adevăr confirmat şi de proaspătul roman Turnătorul de medalii(Prut Internaţional, Chişinău, 2008) în care autorul mărturiseşte într-un fel intenţiile sale de a construi (sau reconstitui) biografia unui ins. În măsura în care inventează, cartea sa e o operă de pseudoficţiune: „De unde nici nu pot să ştiu ce va fi în esenţă naraţiunea dată: «artă de a iubi», «tratat de luptă», «carte uşoară», adică un «romance story», «povestire decoltată», «roman de gară», «cronică a trivialităţii existenţei», «roman epidermic»... Ar putea rezulta, risc să afirm, «un mozaic de glume», ca la Kurt Vonnegut... Mai ştiu că nu va fi un text corpolent ca al lui Norman Mailer-americanul, ştie lumea, dacă nu scrie 1000 de pagini, nici nu-l consideră roman. Principalul e să fie literatură spre luminarea şi delectarea cititorului, adică să aibă read-appeal” (p. 12).
Volumul construieşte o lume reală – ireală, personajele folosindu-i naratorului drept intermediari ai propriilor sale opinii existenţiale. Romanul în stare pură, a scriitorului bălţean, reprezintă un moment ascensional în evoluţia unui prozator care a descoperit, mirat el însuşi la început, de forţa uriaşă a imaginaţiei, replicând: „– Ia stai puţin, onorabile. Or, nu am ştiut că eşti un libertin notoriu. Veţi fi fiind voi, ăştia tineri, necomplexaţi, dar nici chiar aşa nu se poate (...)” (p. 17).
În lucrarea de debut există încă o anumită ostentaţie şi, deci, o anumită încordare în utilizarea nenumăratelor posibilităţi ivite în urma intenţiei autorului de a nu mai respecta nicio restricţie discursivă. Acesta seamănă cu proaspătul posesor al unui Jeep, care nu se mai satură să apese pe toate butoanele, să tragă de toate manetele pentru a vedea de ce este în stare modernul său „mustang”.
În Turnătorul de medalii, această exuberanţă a luării în stăpânire a lăsat loc unei siguranţe de expert şi, prin urmare, unei libertăţi desăvârşite. Anatol Moraru reuşeşte să ne determine să-i percepem lumea ficţională cu intensitate, deoarece în faţa noastră se deschid toate porţile unui imaginar copleşitor, ca la rostirea unei formule miraculoase, pe care nu l-am putea descifra în absenţa deţinătorului acestei formule, a naratorului. Cu alte cuvinte, deşi jocul caleidoscopic de întâmplări îmbracă haina obiectivităţii – ca la rotirea mecanică a tamburului din care cad numere câştigătoare –, naratorul (aflat într-un raport de proximitate cu autorul) rămâne prezent. Respiraţia lui este resimţită mereu şi se înţelege că el este scamatorul care întreţine, din umbră, iluzia: „Mda, am impresia că tot ce mişcă în facultate muşcă. Până şi o notă mare, obţinută pe merit în afara facultăţii, e condamnată la revizuire. Profii noştri parcă sunt odraslele Rubancăi lui Druţă – dacă şi-au făcut o impresie proastă despre student, n-o mai schimbă în veci, chiar dacă acela a devenit, între timp, atlet al calităţii” (p. 47).
Într-un film cu desene animate ce înfăţişa, cu multă fantezie, viaţa de noapte a jucăriilor, lipsite de supravegherea copilului-stăpân, ele se dezlănţuiau într-o adevărată orgie a mişcării frenetice de foşnete, de clinchete. O similară dezlănţuire caracterizează romanul la care ne referim. Funcţionând parcă de dragul de-a funcţiona, romanul îşi demonstrează resursele-i inepuizabile, pe care acest gen de creaţie nu le utilizează, de regulă, decât parţial, atunci când are de îndeplinit sarcini exigente: să mora(ru)lizeze, să întemeieze o anumită realitate, cu particularităţi bine definite, distincte faţă de tradiţie sau convenţie etc. Să urmărim textul: „La o adică, pe cine l-ar interesa blazările mele, dacă le-aş exterioriza? Am mai spus-o: nu mi-am propus o proză cu teme educative, cu transformări morale ale personajului ş.a.m.d. Pe urmă, dacă o ţine cu asemenea «critică viguroasă, bărbătească», va ajunge să spună, ca în teoriile lui Camil, că scriitura mea e «fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie». Văd că se tot îngrijeşte şi de formaţia mea intelectuală, i se pare şubredă. Domnule, dar i-am citit pe Gunter Grass, Ismail Cadare, Leonard Cohen, Jose Saramago, Max Frisch. Pe Haruki Muracami, în fine. Că Domnia Sa nu observa, după aceste digestii beletristice, intruziuni livreşti în compoziţia mea comprehensibilă? Am fost un lector inocent, se vede. Dar nu de asta îmi arde acum...” (p. 80).
La Anatol Moraru totul tinde să se scufunde, în cele din urmă, şi în iraţionalitate, ca un tren luminat care se pierde în noapte, romanul rămânând sub controlul – inteligent, dar şi cam meschin – al autorului (ca instanţă naratorială infiltrată în text pe lângă narator) de la început până la sfârşit, devenind parcă un personaj ficţional, mai iluzoriu decât naratorul. Nenumăratele comparaţii puse în pagina romanului de scriitorul „nordist” – n-ar fi exagerat să vorbim despre o gândire asociativă orgiastică – reuşesc să creeze impresia de frenezie a scrisului său, mai exact spus de setea de frenezie. Personajele vorbesc cu însufleţire sau râd în hohote, numai din dorinţa de a simula o permanentă trăire intensă. Însă în simularea lor există ceva autentic şi anume nevoia de exaltare. Aşa se comportă şi naratorul: el vrea – intens, copleşitor – să scrie un roman cum nu s-a mai văzut şi vrerea lui reuşeşte să ne emoţioneze. Naratorul, fire introspectivă, renunţă deliberat, uneori, la poziţia strategic dominantă a omniscientului, se amestecă printre personaje, prin praful drumului, la o halbă de bere, lângă un grătar cu mici, se înconjoară de incertitudini dinăutru şi realităţi din afară, punând la îndoială realitatea celor trăite. Incertitudinea naratorului nostru este textul său, în vreme ce realităţile din afară constituie viaţa, ce va fi de-scrisă; cei doi termeni nu sunt confundaţi însă după reţeta binecunoscută, ci se caută punctul coincidenţei lor; cu alte cuvinte, textul devine semnificant, iar viaţa semnificat. Universul pe care îl constituie această viaţă reprezintă spaţiul de acţiune şi re-acţiune a unui romancier care intră în text şi iese din pagina albă cu aceeaşi dezinvoltură şi, mai ales, la fel de veridic pe cât ne-ar sugera închiderea şi deschiderea uşii de la apartamentul său. Aceasta este, de altfel, regula romanului Turnătorul de medaliide Anatol Moraru: transformarea lumii prin şi în literatură.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog