Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Hermeneutica fractalilor şi textul literar

Nicoleta IFRIM

Alte articole de
Nicoleta IFRIM
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Raportul invocat dintre literatură şi concepţia fractalilor ia o formă specifică a căii de cunoaştere, reprezentând modul sintetic al pluralităţii semnificante numite existenţă. Fractalitatea literarului surprinde complexitatea ontos-ului şi a cosmos-ului sub diversele înfăţişări existenţiale, convergente spre punctul de vedere al orientării originare a privirii contemplative.
Categoriile literarului, timpul, spaţiul, eul sunt redimensionate într-o nouă paradigmă literară. Din această perspectivă, timpul devine relaţional şi nu ca succesiune, amintind de durata bergsoniană. În acest sens, temporalitatea are o structură calitativă de unitate continuă: „Durata cu totul pură, spune Bergson, este forma pe care o capătă succesiunea stărilor noastre de conştiinţă atunci când eul nostru le trăieşte pur şi simplu, când se abţine de a stabili o separaţie între starea prezentă şi stările anterioare [...]. Poate fi astfel concepută succesiunea fără distincţia momentelor, ca o întrepătrundere, o solidaritate intimă de elemente, între care, fiecare dintre ele, reprezentativ al totului, nu se distinge şi nu se izolează decât pentru o gândire capabilă de abstracţie”1. Infiniţia2 temporală de natură fractală nu mai intră sub incidenţa determinării, dezvoltându-se ca spaţiu predilect al fracturii. Timpul îşi construieşte involutiv profilul, fragmentarea acţionând regresiv de la un nivel la altul, ceea ce nu înseamnă reducere la elementaritate temporală, ci resurecţia unităţii de timp ca fragment morfogenetic amplificabil către complexităţi implozive. Acest timp paradoxal, care descoperă diversitatea temporală în regresiunea către fragmentar, capătă relevanţă narativă în volumul de povestiri On with the Story al lui John Barth: „Istoria este un set Mandelbrot, la fel de perpetuu subdivizibil ca şi spaţiul din paradoxul lui Zenon. Orice interval trecut sau viitor poate fi împărţit şi subîmpărţit, articulat prin scări de măsură din ce în ce mai fine şi mai auto-similare, ca ţărmurile dinţate ale geometriei fractale.”
Spaţiul, la rândul său, aboleşte trăsăturile tradiţionale ale liniarităţii şi succesiunii formale, fiind definibil prin sintagma întregului multiplu. Fenomenologia spaţiului în literatură derivă din concretizarea geometriei fractalilor; subiectul nu este o entitate care se inserează în lume ca într-un cadru material pre-existent, ci operează el însuşi plasarea lui aici conform unei reguli de ordonare calitativă. Vorbim astfel de configurarea unui alt fel de spaţiu, relaţional-intensiv, care înlocuieşte toposul ordonat-extensiv tradiţional. Crearea noului topos cere două atitudini fundamentale ale eului literar, disponibilitatea şi dis-poziţia, despre care discută Ciprian Mihali în analiza fenomenologiei lui Jan Patočka: „Disponibilitate ca atitudine de deschidere şi de asumare necondiţionată a ceea ce ne vine din lume, de înfruntare a provocărilor evenimentelor lumii; dispoziţie, ce poate fi înţeleasă şi ca dis-poziţie, prefixul jucând aici rolul a ceea ce împrăştie, diseminează. În lume suntem printre lucruri, ele sunt presărate în jurul nostru, noi înşine suntem dispuşi la contactul cu ele şi suntem risipiţi printre ele. O asemenea împrăştiere originară face ca lumea să nu poată fi dată ca uniformitate a unei suprafeţe sau a unui recipient, ci mai degrabă ca reţea, în care termenii relaţiei şi relaţia dintre ei se presupun reciproc şi se dau simultan”3. Spaţiul trăit fractalic este unul al producerii continue, al conţinuturilor calitative, al experienţei şi al experimentului personalizator. În cazul prozei lui Thomas Pynchon, spaţialitatea capătă o dimensiune fractală prin intermediul celor două principii narative, entropia şi negentropia care provoacă interacţiunea spaţiilor narative iconice. Acelaşi tip de perspectivare spaţială, după cum observa Ion Manolescu, este ocurent şi în romanul lui John Barth, The Last Voyage of Somebody the Sailor. Aici, contururile haotice ale ţărmului Maryland-ului sunt transpuse fractalic în configuraţia feliei de pâine prăjită pe care peronajul numit Simon o mănâncă la micul dejun: „Crestăturile de pe suprafaţa feliei mele de pâine prăjită de culoarea gălbenuşului de ou dădeau o hartă falsă a ţinutului nostru mlăştinos.”
În acest context, statutul eului în literatură este rediscutabil în termenii complementari de holism şi fragmentarism. Rolul de hermeneut al acestui tip de eu, de contemplator al sensurilor morfologice ale lumii în actul său de descifrare a universului interior şi exterior capătă concreteţe într-un discurs plurimorf în care toate cuvintele devin imagini relaţionale ale Realului. Actul său de cunoaştere exclude norma, categorialul, singularitatea, fiind caracterizat mai ales de seducţia deschiderii eului către diversitatea formelor cu care inter-relaţionează acesta.
În literatura contemporană eul implică o structură de tip individualist, marcată de ruptura ireconciliabilă faţă de Celălalt şi faţă de Cosmos. Factorul de individuaţie (Durkheim) generează cezura, cadrul preponderent al manifestării dominanţei ego-ului văzut ca element de diferenţiere, de distincţie, de altfel specific mentalităţii occidentale de tip dualist. Paradigma anima mundi este înlocuită de concepţia imanentă a fiinţării umane care subordonează eul unui acum şi aici receptate ca centre de forţă. Conştiinţa alterităţii ca diferenţă provoacă în eul contemporan angoasă şi incertitudine, de unde necesara fugă de sine şi cantonarea într-un cotidian care poate oferi doar iluzia recuperării de identitate. Golită de misterele ontologice, natura umană se desacralizează, iar contingenţa este unica realitate asumată.
În schimb, perspectiva fractală asupra literarului reface în mod necesar legătura eu – cosmos, reconstruind o lume „singulară unde fenomenele nu sunt precis reperate, unde timpul nu pune, între evenimente şi existenţe, o ordine riguroasă de succesiune, unde ceea ce a încetat să fie poate exista încă, unde moartea nu împiedică o fiinţă să mai existe şi să se retragă în alte fiinţe, cu condiţia să prezinte anumite similitudini”4. Eul fractal reconstruieşte dimensiunea holistă a existenţei, integrându-şi prezenţa unui continuum fluid, iar esenţa umană este similară consistenţei cosmosului şi naturii. Modelul individualist al posesiunii (căderea în corp) nu-i mai este consubstanţial, eul nemaifiind un individ, ci un nod de relaţii. Noţiunea de „persoană” redevine plurală, fiind mai degrabă sinonimă cu cea metaforică a „grăuntelui de univers”. Astfel, eul îşi recâştigă o altfel de identitate, total diferită de modelele ontologice actuale care privesc omul drept univers autonom, întors spre sine.
Natura relaţionară a eului aduce în discuţie noţiunea complementară a fragmentarismului, văzut ca modalitate de structurare ontologică: interioritatea Fracman-ului este un imens puzzle de fragmente actualizate imploziv, pe măsură ce detaliul ontologic descoperă regresiv un altul, la fel de complex ca şi cel anterior. Relativitatea şi indeterminarea din primele decenii ale epistemei moderniste sau dispersia, fractalitatea şi fragmentarismul din momentele postmoderniste ale sfârşitului de secol declanşează noi perspective asupra eului în literatură: natura sa este regândită în sensul unui continuum spaţio-temporal discontinuu ce marchează descentralizarea ficţională, personajul are conştiinţa identităţii fragmentare şi iniţiază fenomenul regăsirii unităţii de sine. Această ipostază a eului se regăseşte şi în romanul lui Mircea Cărtărescu, Orbitor, unde personajul-narator omonim meditează asupra structurii fractale a interiorităţii umane şi asupra locului său în cadrul ansamblului fractalic universal: „Că suntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele stadii de după-ncolţire”.
Pe de altă parte, relaţia dintre literatură şi teoria fractalilor este de natură problematizantă, deoarece pune sub semnul întrebării viabilitatea unor invariante critice deja emise asupra domeniului literar, devenite între timp adevărate prejudecăţi critice. Vom încerca să punctăm în continuare aceste aspecte, rediscutându-le apoi prin epistema fractalică.
Premisa de la care pornim este că opera literară, ea însăşi o formă generată de principiul complexităţii şi al diversităţii structurale, poate fi interpretată morfogenezic ca un model fractal care respectă regulile compoziţionale specifice definite de teoria lui Mandelbrot. Cele cinci principii fractale (primatul detaliului, non-liniaritatea, primatul contemplaţiei, omotetia internă şi dimensiunea fractală) îşi găsesc în domeniul literaturii sugestive expresivităţi şi valenţe, pentru a proceda la o hermeneutică fractală a literarului. Ceea ce ne permite nouă să pornim pe acest drum, pe parcursul căruia vom descoperi o altă faţă a literarului, este afirmaţia lui I. P. Culianu: „Toate interpretările posibile sunt echivalente din punct de vedere axiologic”. Abordând literatura ca univers al fractalilor, nu intenţionăm să surprindem rigurozitatea matematică a ecuaţiilor ce explicitează această dimensiune, ci să potenţăm nivelul estetizant al spaţiului fractalic literar, îndeosebi percutanţa ei vizuală perceptibilă de oricare lector-spectator.
De asemenea, hermeneutica fractalică a literarului se vrea a fi o replică virulentă contra oricărei forme de reducţionism critic, configurând polemic o „celebrare a diversităţii” (Alain Boutot). Amintim aici critica biografistă ca formă de reducţionism extern, deoarece ea explică evoluţia operei prin filtrul acţional al biografiei empirice a autorului. Amprenta biografică devine astfel o structură semnificantă, o formă exterioară care capătă relevanţă în descoperirea sensului operei. Reducţionismul intern, cel care argumentează evoluţia sensului prin intervenţia factorilor interni ai operei, este şi el amendat: formele de atomism critic (aminteam mai sus tematologia, structuralismul etc.) nu creează decât o structură de sens strict ierarhizată, canonică şi obsesiv de liniară.
Alte forme de reducţionism critic privesc relaţia dintre creator şi textul său. Metodele critice care analizează textul din perspectiva (non-)intenţionalităţii producătorului său, autorul, se limitează la discutarea funcţiei contextului ideologic sau cultural căruia îi aparţine opera. În acest caz, textul este o structură traversată de coduri culturale şi estetice care îi impun un anumit sens dependent strict de contextul exterior. Pe de altă parte, funcţia expresivă a discursului literar transmite calitatea creatorului de instanţă impersonală existentă în operă sau de instanţă personalizată manifestă prin operă, ceea ce înseamnă a căuta reducţionist mărcile de semnificaţie auctoriale în discurs. Disputa conceptuală din jurul noţiunilor de eu social / superficial / empiric (critica biografistă) şi eu profund/poetic (critica textualistă, psihocritica, critica feministă şi postcolonială etc.) nu a făcut decât să grupeze metodele interpretării operei în cele două mari orientări: reducţionismul extern şi cel intern.
Hermeneutica recentă selectează din ansamblul semnelor textuale pe cele reductibile la o interpretare coerentă conţinută într-o ordine precisă epistemologică şi ideologică. Marcel Corniş-Pop discută scenariile critice ca şi căutare a diferitor semnale din perspectiva a patru modele dominante. Modelul mimetic şi cel expresiv reduc actul interpretativ la identificarea semnificanţilor obiectivi sau subiectivi. Modelul retoric (estetic) presupune, la rândul său, configurarea unei structuri particulare de elemente materiale individuale. „Chiar şi în varianta structuralistă actualizată a modelului retoric, se aşteaptă de la critic să opereze o interpretare imanentă - o căutare a matricelor de adâncime ale operei.”5 Modelul cathartic, care interpretează sensul drept efect al textului asupra lectorului, propune identificarea „temei identitare” a cititorului, aşa cum procedează modelul receptării hollandiene. Articulaţiile poststructuraliste ale receptării privesc textul în dependenţa sa faţă de convenţiile exterioare; pentru critica feministă, de exemplu, interpretarea urmăreşte principial identificarea sensului în contextul unui „cadru teoretic deja elaborat al realităţii construite social, ideologic şi lingvistic”6, a cărui funcţie primară este aceea de subminare a ideologiei falocentrice a narării. De fapt, aşa cum observa Marcel Corniş-Pop, „poststructuralismul promite să integreze lectura într-un praxis cultural extins [...]. Atenţia critică este refocalizată de la întrebarea ce face ca literatura să fie literatură? la aparatul sociocultural care pune stăpânire pe literatură, o organizează, o traduce şi o refractă”7. Un rol primordial îl joacă lectorul, invitat să rescrie textul într-o atitudine dinamic-participativă: „Cititorul trebuie să opereze [...] trei serii de transformări fenomenologic-retorice: una de la suprafaţa textului la structura de adâncime a textului, o transformare ulterioară de la structura de adâncime la seturile derivate de abstracţiuni ideologice (ideologia procesului narativ şi ideologia lumii reprezentate) şi, în final, la înţelesul estetic-ideologic total”8. Câştigurile interpretative ale teoriilor orientate asupra lectorului par a veni, în viziunea criticului, din trei direcţii:
1. are loc trecerea de la ontologia textuală la o dialectică a lecturii. Dar esenţa dinamică, tranzacţională a sensului care distruge vechea stabilitate a operei ca obiect autonom depinde strict de performanţa interpretativă a lectorului.
2. analiza formalistă este înlocuită de receptarea estetică. „Desfătarea cititorului începe în momentul în care el însuşi devine productiv” (Iser); iarăşi o reducere la poziţia atomară a lectorului.
3. se mută accentul de la mesajul literar la producerea şi receptarea lui prin lectură. Dar procesul lectorial este focalizat exclusiv pe capacităţile aperceptive ale cititorului, o altă fomă de reducţionism critic.
Postmodernitatea fractalică aduce o viziune diferită asupra metodelor interpretării textelor. Aşa cum afirma Lyotard, „un artist sau un scriitor postmodern este în situaţia unui filozof: Textul pe care îl scrie, opera pe care o produce nu sunt, în principiu, guvernate de reguli prestabilite şi nu pot fi judecate conform unei judecăţi determinante, aplicând categorii familiare/cunoscute textului sau operei”. Născut din epistema postmodernistă, fractalicul ca metodă de interpretare a textului deconstruieşte iconoclast orice canon critic, nemaifiind subordonată unei singure perspective: acum opera se află deasupra grilelor interpretative, creându-şi propriile exigenţe şi recâştigându-şi autonomia specifică.
Postmodernismul literar pare a fi parte integrantă a lumii fractalice prin „eliberarea poeziei de metafizică, de transcendent, prin coborârea ei în stradă, în realitatea cotidiană, haotică şi fluidă, revenirea narativităţii, a impurităţii şi hazardului, a criteriilor metaestetice”9. O astfel de literatură cere, prin urmare, o metodă de lectură adecvată, aşa cum propune John Briggs: „Haosul şi fractalii sunt fenomene non-liniare, aşa încât sunteţi invitaţi să evitaţi citirea liniară a acestei cărţi. Încercaţi să vă croiţi prin text propriul dumneavoastră drum fractalic [...]. A sări dintr-un punct în altul poate părea puţin haotic, dar acesta este tiparul despre care discutăm aici”10. Specificul acestui tip de lectură (o „inginerie textuală” sau o „practopie” în termenii lui Călin Vlasie) derivă din constantele ideologice ale postmodernismului literar care dezvoltă cultura fragmentului şi conştiinţa discontinuităţii onto-textuale prin: antropocentrism; imanentism; integralism; recuperare; textualism; experimentalism; sincronie stilistică; ironie şi ludic; conştiinţă teoretică; democratizarea publicului11. Teoreticienii postmodernismului vorbesc în acelaşi sens despre anarhie, hazard, dispersare (Ihab Hassan), discontinuitate, fragmentare (David Lodge).
Plecând de la observaţia că textul postmodernist implică un nou tip de angajare atitudinală a eului, pe care Călin Vlasie îl etichetează drept „psiheism”, Alexandru Muşina propune înlocuirea termenului de „postmodernism” cu cel de „nou antropocentrism”: „Această poezie post-modernistă, aş îndrăzni să o numesc poezia noului antropocentrism. Trăsăturile ei esenţiale mi se par a fi centrarea pe fiinţa umană, în datele ei concrete, fizic – senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum şi o anumită «claritate a privirii» [...]. Nu va fi vorba de o reluare, mai mult exterioară, a unor atitudini, modele sau personaje şi texte clasice, aşa cum s-a întâmplat în clasicismul sec. al XVIII-lea, ci de încercarea de a regândi omul concret, integral şi ireductibil”12. Din această perspectivă, eul fractalic, creator de lume, diferă de ipostaza sa modernistă pentru că, aşa cum sesiza Ion Bogdan Lefter, „în spaţiul modernist, atitudinea eului era de dezangajare, de «purificare», de proiectare în suprareal, de «dezumanizare» [...], în timp ce în postmodernism esenţială e reorientarea eului către existenţa reală, «reumanizarea», «re-personalizarea» şi «re-biografizarea» fiinţei psihologice şi sociale, care-şi descoperă integralitatea şi părăseşte utopia izolării în limbaj”13. Convenţia autenticităţii moderniste ce favoriza receptarea raţională a cotidianului este devalorizată în noul discurs identitar postmodernist în care realitatea este recuperată în plan textual prin intermediul procedeelor lucidităţii scripturale. Autoreferenţialitatea, metatextul, hipertextul sunt mijloace de re-semantizare a unei lumi în care biografismul nu mai înseamnă perspectivă a integralităţii, ci relativizare a valorilor.
Aşadar, postmodernismul literar aduce în spaţiul textului, considerat extensie ficţională a realităţii, întreaga problematică a omului de tip fractalic în era postmodernă căreia i se descoperă sensul ontologic tocmai prin valorizarea diversităţii morfologice a existenţei şi a neantului. Aşa cum afirma Mircea Cărtărescu, „dacă omul modernist era prin excelenţă tragic, strivit, ca personajele existenţialiste, de confruntarea cu neantul, vehiculând o mistică a suferinţei şi o paranoia intelectualistă centrată pe omniprezenţa (sau omniabsenţa) sensului, postmodernul, în schimb, pare să-şi fi găsit cel mai confortabil adăpost chiar în inima neantului”14.Această poziţionare a textului şi a personajului faţă de existenţa căreia i se caută o integralitate a sensului în fragmentar generează o rupere ideologică şi tematică de metamorfozele Centrului modernist: raţionalitate, transcendenţă, progres. Valorile postmoderniste fundamentale ilustrate în scrierile literare sunt acum pluralismul, heterotopia, relativizarea, ecumenismul ideologic, formele literare impure, negarea ideii de diacronie şi înlocuirea ei cu simultaneitatea şi sincronismul. Mircea A. Diaconu observa în acest sens: „Pentru postmodernişti, soluţia sceptică – la care ajungeau modernii, care-şi vedeau căzute utopiile – e înlocuită de o recuperare a secundarului, fragmentarului, marginalului, de o bulversare şi o ignorare a ierarhiilor şi nu întâmplător s-a spus că noua sensibilitate e «post-dichotomică» şi «post-reducţionistă» (Monica Spiridon)”15. Transgresarea oricărei forme dichotomice se realizează în textul postmodern prin utilizarea constantă a ironiei, parodiei, intertextului, toate combinate în spaţii textuale electice din punct de vedere genurial. Ele devin strategii ludice prin care lumea şi textul, cândva antitetice, se întrepătrund, creând o reţea identică celei a fractalilor, proces determinat, în viziunea lui Mircea Cărtărescu, de „principiul constructiv” al ironiei postmoderne care şi-a pierdut veleităţile de armă ideologică.
Îmbinând în scriitura dialogică înregistrarea detaliului, a anodinului şi a marginalului cu deschiderea către totalitate, eul postmodern se auto-construieşte din ipostaze heteromorfe adiacente, fiind în acelaşi timp, aşa cum considera Cristian Popescu, biografic, moral, ontologic, lectorial. Sedus de ludicitatea realului textualizat, dar având conştiinţa artificiului şi a imanenţei, eul postmodernist filtrează hiperlucid banalul, discontinuul, fragmentarul, pentru a identifica un sens în identitatea butaforică a lumii, în inconsistenţa ei ontologică. Trăind într-un prezent al indeterminării, când totul este guvernat de efectul de simulare şi seducţie (Baudrillard), eul se metamorfozează în manieră postmodernistă într-o sumă de fragmente, puzzle-uri care nu mai formează un tot convergent. Intertextul devine, din procedeu al scriiturii, un principiu ontologic fractalic care generează transformarea „textului ca texte” în „texte ca existenţe”.
 
Note
1   Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, traducere de Diana Morăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1998, p. 95.
2   Termenul este folosit de Emmanuel Lévinas în Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
3   Ciprian Mihali, Inventarea spaţiului, Bucureşti, Editura Paideia, 2001, p. 14-15.
4   Afirmaţia lui Lucien Febvre are în vedere omul Renaşterii, dar se apropie izbitor de ceea ce înseamnă „Noua filozofie a Naturii” – apud David Le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, Timişoara, Editura Amarcord, 2002, p. 61-62.
5   Marcel Corniş-Pop, Tentaţia hermeneutică şi rescrierea critică, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 16.
6   Deirdre Burton, apud ibidem, p. 17.
7   Ibidem., p. 18.
8   Ibidem, p. 20.
9   Mircea Cărtărescu, apud Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Braşov, Editura Aula, 2002, p. 179.
10 John Briggs, Fractals. The Patterns of Chaos, New York, London, Toronto: Simon & Schuster, 1992, p. 11.
11 Aceste mărci individualizatoare ale postmodernismului sunt comentate de Corin Braga în: 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, p. 195-197.
12 Alexandru Muşina apud Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Braşov, Editura Aula, 2002, p. 63.
13 Ion Bogdan Lefter apud Mircea A. Diaconu, op. cit.
14 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 63.
15 Mircea A. Diaconu, op. cit., p. 10.
 
Bibliografie
1. Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, traducere de Diana Morăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1998.
2. JohnBriggs, Fractals. The Patterns of Chaos, New York, London, Toronto: Simon & Schuster, 1992.
3. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
4. Marcel Corniş-Pop, Tentaţia hermeneutică şi rescrierea critică, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.
5. Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Braşov, Editura Aula, 2002.
6. David Le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, Timişoara, Editura Amarcord, 2002.
7. Emmanuel Lévinas, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
8. Ciprian Mihali, Inventarea spaţiului, Bucureşti, Editura Paideia, 2001.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog