Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VLADIMIR ZAGAEVSCHI – 75

Nume de familie româneşti cu formantul -arius în evoluţie (Morariu, Morari, Moraru, Morar)

Vladimir ZAGAEVSCHI

Alte articole de
Vladimir ZAGAEVSCHI
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Numele de familie au apărut la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii din necesitatea de a identifica două sau câteva persoane care purtau acelaşi nume de botez. Dacă, spre exemplu, într-o anumită localitate sau colectivitate erau doi inşi cu numele Ion, individualizarea persoanei a început să se facă cu ajutorul numelui după tată, zis şi patronim (Ion al lui Vasile, Ion al lui Petru etc.) sau al numelui mamei, al matronimului (Ion al Marfei, Ion al Irinei etc.) [Al. Graur, 10, p. 73, 89]. Cu timpul patronimele se simplifică prin înlăturarea semnului distinctiv al genitivului, transformându-se în nume de familie, identice cu unele nume de botez: (Ion) Bogdan, (Miron) Cozma, (Pavel) Damian, (Teodor) Gheorghe, (Dumitru) Ionel, (Ion) Ionică, (Viorel) Mihail, (Marcel) Pavel, (Vasile) Radu, (Andrei) Ştefan, (Vadim) Tudor ş.a.
Procedeul de denominaţie a evoluat mai târziu, urmând modelul grecilor vechi, prin adăugarea la patronim a unui sufix, fie românesc (de ex.: -escu, -eanu ş.a.), fie de altă origine (grecesc, slav ş.a.) [N. A. Constantinescu, 4, p. XXXVI]: Vasilescu, Vasilache, Vasiliu, Vasilenco, Vasilciuc, Vasiliev etc. Aşa au apărut numele de familie ca elemente strict necesare pentru identificarea persoanei în localitatea dată, în colectivul dat, dar şi pentru identificarea oficială.
Paralel cu patronimul sau matronimul, devenite nume purtate de întreaga familie, în calitate de nume de identificare a persoanei concrete, dar şi a tuturor membrilor unei familii, au început să se folosească poreclele, denumirile de meserii, ocupaţii, stări sociale etc.: Bucătáriu, Dogáriu, Moráriu, Păduráriu, Rotáriu, Văcáriu ş.a. [Al. Graur, 10, p. 94]. Aceste denumiri, devenite nume de familie, pe parcursul secolelor, au evoluat, în mod firesc, conform legilor fonetice cunoscute, în zone diatopice / teritoriale diferite, dând naştere la variante teritoriale, ca şi apelativele / numele comune respective, de la care provin numele de familie: Moráriu (formă mai veche, rudimentară), Morári, Moráru, Morár (forme evoluate, marcate dialectal) sau Rotáriu, Rotári, Rotáru, Rotár.
La rândul lor, variantele au drept model derivatele cu sufixul / formantul -árius din latină (tip: botularius „cârnăţar”, carbonarius „cărbunar”, macellarius „măcelar”, molarius „morar”, pecorarius „crescător de turme”, „cioban” etc.). Formantul latinesc -arius s-a extins ulterior la apelative / nume comune şi, prin urmare, la nume de familie cu rădăcini de origini diferite: Ciorbáriu (tc. çorba), Cojocáriu (sl. kožuh), Dubăláriu (după ucr. dubyty „a dubi”), Puşcáriu (ucr. puška), Sobáriu (mg. szob „sobă”), Tăbăcáriu (tc. tabak) ş.a., care, în evoluţie, au dat şi ele variante în areale dialectale diferite: Ciorbári, Ciorbáru, Ciorbár ş.a.
În continuare, vom urmări evoluţia numelor de familie cu formantul latinesc -arius, alături de apelativele respective de la care provin, prezenţa lor la cronicari, în operele scriitorilor, în mass-media (ziare, reviste, radioteleviziune) şi repartiţia teritorială a diferitor variante ce denumesc meserii, ocupaţii, îndeletniciri, după zone dialectale, conform hărţilor atlaselor lingvistice.
Varianta de tipul Moráriu este o formă rudimentară / intermediară. În secolele XVII-XVIII, dar şi în secolul XIX, asemenea variante au cunoscut o circulaţie largă pe întregul teritoriu lingvistic dacoromân. Şi nu numai cu referire la numele de familie, ci şi la apelative – denumiri de ranguri boiereşti, de meserii, de ocupaţii – de la care provin aceste nume de familie, iar prin analogie, şi la împrumuturi din alte limbi, în care -áriu nu este sufix, ci parte componentă a radicalului (de ex.: bondáriu, buzunáriu, măgáriu, sărdáriu, tâlháriu).
La cronicari formaţiunile cu -arius din latină se întâlnesc mai ales în apelative – denumiri de ranguri boiereşti şi militare, care mai târziu vor deveni nume de familie: „...i-au tăiatu capul Tomşii şi lui Moţoc vornicul, şi lui Spanciog spătariul, şi lui Veveriţă, postelnicul...” (Gr. Ureche, Letopiseţul...)1; „...şi amu era câţva den boieri şi feciori de boieri adunaţi la Ştefan-vodă: Andronic-sărdariul, Darie-spătariul, Antohie-aga şi alţi boieri de mainte cu dânsul” (Miron Costin, Letopiseţul...)2; „Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pré învăţat şi cărturar, şi ştié multe limbi: elineşte, slovoneşte, greceşte şi turceşte” (Ion Neculce, O samă de cuvinte)3.
Scriitorii clasici moldoveni, Alexandru Donici (1806-1866), Vasile Alecsandri (1821-1890), Ion Creangă (1837-1889) ş.a., mai folosesc formantul în varianta -áriu în apelative, dar şi în multe nume de familie: bondariul, furnicariul, magariul, morariul, pânzariul (Al. Donici, Fabule)4; buzunariul, tâlhariul (V. Alecsandri, Istoria unui galben)5; „Meşterulu care ni face ciobote se chiamă ciobotariu” (I. Creangă, Abecedar, Iaşi, 1868); „Omul de gazdă fiind rotariu...”; „Rotariul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul” (I. Creangă, Poveste. Prostia omenească); Mihai lăutariul, Mihai scripcariul, Ştefan a Petrii Ciubotariul (I. Creangă, Amintiri din copilărie)6.
Teodor V. Ştefănelli, în Amintiri despre Eminescu, îi trece în revistă pe foştii săi amici şi colegi de la Viena, printre care era şi Vasile Moráriu [C. Popovici, 12, p. 34-85 passim]7. Iar la Târgu-Mureş (Ardeal), în drum spre Blaj, unde a răsărit soarele românismului, tânărul de 16 ani, Mihai Eminescu, s-a prezentat seminariştilor ardeleni Ion Cotta şi Teodor Cojocáriu [Aurelia Rusu, 14, p. 8].
Scriitorul ardelean Ion Agârbiceanu s-a născut (1882) într-un sat din părţile Blajului. Pe mama scriitorului o chema Ana, născută Oláriu, iar bunicul dinspre tată se numea Vasile Boáriu [Dicţionar. A-C, 7, p. 22].
În perioada interbelică, dar şi mult mai târziu, numele de familie în -áriu şi apelativele respective erau nu numai populare, ci şi oficiale. Astfel, acad. Nicolae Corlăteanu (1915-2005), între anii 1934-1939, cât a învăţat la Universitatea din Cernăuţi, l-a avut profesor pe cunoscutul lingvist Leca [Alecu] Moráriu (1888-1963), care, la rândul său, şi-a realizat teza de doctorat sub îndrumarea profesorului clujean Sextil Puşcáriu (1877-1948) [N. Corlăteanu, Răspântii, Chişinău, 1995, p. 103].
În satul Palanca, jud. Soroca, cel puţin până prin anii ’50 ai secolului trecut, circulau nume de familie în -áriu: Andrei Banáriu (învăţător), Sava Ciorbáriu, Gheorghe Cojocáriu, Vasile Cojocáriu, Grădináriu [Vitalie Zagaievschi, 16, p. 25, 46-47, 50, 54-59, 79, 82, 121, passim].
Într-un şir de sate moldoveneşti de la poalele munţilor Caucaz (ţinutul Krasnodar, Federaţia Rusă), unde români basarabeni s-au strămutat, cum spun ei, „la pomânt dişărt” pe la începutul anilor ’60 ai secolului XIX, localnicii mai poartă încă nume de familie cu sufixul în varianta rudimentară (-áriu): Moráriu, Căpráriu, Cibotáriu, Cojocáriu, Grădináriu [V. Pavel, 11, p. 89].
În zilele noastre, în mass-media (reviste, ziare, radioteleviziune ş.a.), mai ales din dreapta Prutului, cu precădere din Moldova şi Ardeal, dar şi din Basarabia, întâlnim nume de familie în varianta veche, cu sufixul -áriu: Mihai Ciurdariu (ung. csorda „cireadă”) (Bucureşti, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1992, nr. 5, p. 3), Bejináriu (licenţiată a U.S.M., Chişinău, originară din jud. Iaşi), Bucáriu, Cebotáriu (basarabence, licenţiate a U.P.S. „Ion Creangă”), Traian Chelariu („Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1995, nr. 3, p. 22-27), Cojocáriu, Strungáriu (Universitatea din Bacău), Moráriu (revista „Natura”, nr. 5, mai 2008, p. 9), Ignat a lui Ion Palamáriu (s. Gradişte, r. Cahul, dintr-o teză de licenţă), Păcuráriu şi Poenariu (Ardeal), Prunáriu (cosmonautul României, dar şi în Basarabia, dintr-o teză de licenţă), Oláriu (Iaşi) şi multe altele.
Varianta de tipul Morári, cum ar fi: Botnári, Cojocári, Dogári, Olári, Pădurári, Rotári, Stegári, Vacári, caracteristică, mai ales, masivului lingvistic moldovenesc, reprezintă o evoluţie de mai departe a variantei rudimentare / intermediare cu formantul -áriu (Moráriu), prin reducerea firească şi treptată a lui u final până la dispariţia lui totală sau, altfel spus, până la imperceptibil, conform cunoscutei legi fonetice (cf.: lat. lupus, ursus > rom. lupu, ursu > lup, urs). Semivocala ĭ din componenţa fostului diftong ascendent -ĭu, la rându-i, s-a redus, de asemenea, în evoluţie succesivă, devenind un i final nesilabic (Al. Rosetti, Em. Vasiliu, A. Avram), considerat uneori şi ca o nuanţă palatalizată a consoanei precedente (Em. Petrovici), în cazul dat, un r’ (Morar’). S. Puşcariu vorbeşte despre „un r coarticulat cu i afonizat următor, care s-a păstrat pe alocuri şi în sufixele -ar şi -or (din lat. -arius, -orius) la singular: un morari, un vânători” [S. Puşcariu, 13, p. 71].
În spaţiul lingvistic moldovenesc, inclusiv în cel basarabean, sau, poate, mai cu seamă în cel basarabean, asemenea forme ale numelor de familie se identifică cu variantele populare ale numelor comune, ale apelativelor (nume de meserii, ocupaţii, îndeletniciri), de la care provin şi care înregistrează la singular, ca şi la plural, un i final nesilabic (cf.: un morari – nişte morari, un pădurari – nişte pădurari etc.).
Conform hărţii nr. 504 „pădurar” [ALRR.Bas.IV], la întrebarea: „Cum îi ziceţi persoanei însărcinate cu paza unei păduri?”, pe întregul teritoriu informatorii / subiecţii au răspuns cu varianta pădurári / padurári (la sg.), în afară de regiunile limitrofe (Bucovina, nordul Basarabiei, Transnistria), unde, în unele localităţi anchetate, s-a răspuns cu / şi cu echivalente ale popoarelor învecinate (lesnic, bereznic ş.a.).
Harta nr. 328 „văcar” [ALM.I], la întrebarea: „Cum îi ziceţi omului care paşte vacile?”, ne prezintă următorul tablou: pe întregul teritoriu basarabean, bucovinean şi transnistrean s-a răspuns în exclusivitate cu varianta văcari / vacari, în afară de vreo 10 localităţi din partea extremă de sud-vest a Basarabiei, situate în preajma oraşului Ismail, unde s-a răspuns cu varianta văcar, caracteristică pentru graiurile munteneşti8.
Harta nr. 583 „pădurar” [ALR.s.n.II] ne arată că varianta pădurari, cu i final nesilabic (redus, afonizat) la singular, formă identică cu cea de plural, a fost înregistrată cu preponderenţă şi în alte zone ale masivului lingvistic dacoromân (Moldova istorică, Ardeal, Banat, Oltenia, partea de vest a Munteniei), desigur, pe ici-pe colo, alături de alte lexeme, de origini străine (bereznic, gornic, iagăr, şumari ş.a.). De menţionat că în Moldova şi în Ardeal, altfel spus în jumătatea nordică a teritoriului lingvistic dacoromân, pe lângă varianta pădurari, în cazuri mai rare poate fi întâlnită şi varianta rudimentară / intermediară pădurariu [pădurariu]. În partea de est a Munteniei şi în Dobrogea, altfel spus, în graiurile munteneşti, au fost înregistrate variantele păduráru [păduraru] şi pădurár.
Ar mai fi de adăugat că în partea de nord-est a Basarabiei, de-a lungul Nistrului, până la nivelul oraşului Soroca, de asemenea în raioanele Camenca şi Râbniţa ale Republicii Moldova şi în regiunile Kirovograd şi Nicolaev ale Ucrainei, chiar şi denumirile de pomi fructiferi înregistrează la singular derivate cu sufixul -ári (lat. -arius), forme identice cu cele de plural: (un) nucari „nuc”, (un) agutári / morvári „dud”, (un) merari „măr”, (un) prasadari / perari „păr”, (un) jişânari [žišânári] „vişin”, (un) cereşari „cireş”, (un) perjari [peržári] [ALRR.Bas.IV, hărţile nr.: 487, 488, 489, 492, 495, 496, 497, resp.].
Materialul examinat în evoluţie, conform legilor fonetice, şi sub aspectul răspândirii lor teritoriale la ora actuală, după hărţile lingvistice / dialectale, ne orientează spre o altă, veritabilă, interpretare a numelor de familie de tipul Morári, Pădurári, Rotári ş.a., care, în unele lucrări ale antroponimiştilor de la noi, erau explicate, într-un fel sau altul, ca forme specifice spaţiului basarabean şi, prin urmare, necorecte, falsificate, deteriorate, corupte, survenite sub influenţa limbii ruse [M. Cosniceanu, 5, p. 36-37; 6, p. 78-79; A. Eremia, 9, p. 104-150 passim]. Adevărul e că apelativele tip morári, pădurári, văcári / vacári ş.a., de la care provin, prin conversie, numele de familie respective, se întâlnesc, aşa cum arată hărţile lingvistice / dialectale, pe un teritoriu foarte întins, nu numai în Basarabia, mai mult chiar, nu numai în Moldova din dreapta Prutului, spaţiu adiacent şi oarecum comunitar, ci şi în Ardeal, Banat, Oltenia, partea de vest a Munteniei [ALR.s.n.II, harta 583 „pădurar”].
Nume de familie cu sufixul în varianta -ári (lat. -arius) se întâlnesc / circulă azi frecvent în mass-media9. Din multele exemple de care dispunem vom aduce doar câteva: Călin Ciobotari (revista „Dacia literară”, Iaşi, martie 2007, p. 1, 38, 52, în titluri); Cristina Cojocari (revista „Limba Română”, Chişinău, 2007, nr. 1-3, p. 3, 68, 227); Ana Cozari („Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 2003, nr. 1-2, p. 1, 122); Cristina Morari, elevă (revista „Natura”, februarie 2008, p. 15); Curărari; Aliona Macari; Adela Morari (săpt. „Literatura şi Arta”, 17.01.02; 24.01.08; 6.03.08, resp. ş.a.); Cojocari; Victoria Botnari şi Angela Varzari; Liliana Morari; A. Morari şi Elena Scutari; Alexandru Cebotari („Timpul de dimineaţă”, 24.09.07; 4.02.07; 14.03.08; 11.04.08, 23.05.08, resp.); Bejenari, Chetrari (TVM-1, 9.05.08); Botnari, Cerbari, Cojocari, Mardari, Ostrovari, Rotari, Sâtari (din registrele academice studenţeşti, Facultatea de Litere, anul I, U.S.M., 2007-2008).
De menţionat că variantele de tipul Morári, Pădurári (cu sufixul -ari) nu sunt nici chiar atât de recente – de ieri, de azi – pentru a le considera forme schimonosite de ruşi. Conform datelor Recensământului populaţiei de la 1835, în satul Cosăuţi, judeţul Iaşi, regiunea Basarabia, au fost înregistrate nume de familie, cu formantul în varianta -ari: Podári Ion (născ. 1784), Podári Grigore (n. 1799), Podári Ştefan (n. 1745), Podári Dominte (n. 1815), Pascári Osip (n. 1749), Bodnári Petru (n. 1755) [Alexei Zagaievschi, Vasile Zagaievschi, 17, p. 179-186 passim]. Şi încă un nume neinfluenţat de ruşi: Maria Cebotari (1910, Chişinău – 1949, Viena), cântăreaţa de operă, care, începând cu anul 1931, a fost solistă la teatrele de operă din Dresda, Berlin, Viena. Apoi să amintim şi nume de sate: Purcari, jud. Tighina, menţionat documentar în 1560 (variantă de la porcar „cel care păzeşte şi îngrijeşte de porci”, dialectal porcári, din lat. porcarius – DEX); Sobari, jud. Soroca (var. de la sobar „cel care zideşte sau repară sobe”, dial. sobari, din ung. szob plus -arius); Căinari, jud. Soroca (lit. ar fi căinar, din sl. kajanŭ, kajati „a se tângui, a se căina” plus -arius), şi Căinari, jud. Tighina, sat întemeiat în sec. XVI.
Varianta de tipul Moraru, cum ar fi numele de familie: Butnaru, Cojocaru, Dogaru, Olaru, Păduraru, Rotaru, Stegaru, Văcaru ş.a., caracteristică pentru graiurile de sud sau de tip muntenesc, a luat o altă cale de evoluţie. Astfel, consoana r din componenţa sufixului -áriu (lat. -arius) s-a depalatalizat / s-a durificat, încât a devenit refractară unui element vocalic de timbru prepalatal (e sau i). În numele de familie, în virtutea tradiţiei, vocala u s-a păstrat în formă plenisonă (Moraru, Păduraru ş.a.), pe când în apelative, în cuvintele comune respective, vocala u s-a redus treptat, conform legilor fonetice, uneori parţial (păduraru), dar de cele mai multe ori – până la imperceptibil (pădurar) [ALR.s.n.II]. De aici şi numele de familie de expresie muntenească: Moraru, Păduraru, Văcaru ş.a., considerate în unele lucrări de specialitate ca unicele corecte, ale căror model ar trebui / trebuie extins şi asupra celorlalte variante [M. Cosniceanu, 5, p. 36-37; 6, p. 78-79; A. Eremia, 9, p. 104-150 passim].
Unificarea numelor de familie prin corectarea lor după un anumit model, tip Moraru (în loc de: şi Moráriu, şi Morári, şi Morár), ar duce, inevitabil, la îngustarea / slăbirea sau chiar la anihilarea posibilităţilor de identificare a persoanelor. Acesta ar fi doar un aspect al consecinţelor nedorite, din care cauză vorbitorii recurg şi la procedeul de amplificare, prin un al doilea sufix, a numelor de familie (v. infra).
Varianta de tipul Morár este o formă tot atât de corectă, ca şi celelalte variante (Moráriu, Morári, Moráru), care a parcurs o cale de evoluţie normală, firească, în conformitate cu legile fonetice cunoscute, acestea acţionând pe un anumit spaţiu lingvistic, într-o arie dialectală concretă. După cum arată hărţile lingvistice / dialectale analizate supra, acest spaţiu se află în partea de vest a Muneniei şi în Dobrogea, unde apelativele tip pădurar chiar le domină, numeric, pe cele cu -u final parţial redus [păduraru].
Nume de familie în varianta tip Morár au fost înregistrate în documentele vechi slavo-române începând cu secolele XIV-XV: Poienar (anul 1763), Pânzar (anul 1732), Varzar (1420) ş.a. [M. Cosniceanu, 6, p. 74-77], iar la ora actuală circulă, fiind atestate în graiurile din Ardeal: Blidár, Morár [T. Teaha, 15, p. 144-145], Berbecár, Boár, Morár, Ploscár, Podár [Al. Cristureanu, apud M. Cosniceanu, 6, p. 78] şi în mass-media: Daniel Morar (TVR-1, 8.02.06); Ioan T. Morar (revista „Contrafort”, nr. 11-12, 2007, p. 13); Ovidiu Morar, Preot Nicolae Morar („Limba Română”, Chişinău, nr. 3, p. 94; nr. 5, p. 51, 100 resp.), Mihai Dogotar („Timpul de dimineaţă”, 23.05.08, p. 25).
Chiar dacă uneori, apelându-se la lucrările unor cunoscute personalităţi ale lingvisticii româneşti (I. Iordan, Al. Graur), se susţine opinia că numele de familie fără -u (Muntean, Morar etc.) reprezintă „nişte abateri de la normele limbii române10, abateri impuse de autorităţile străine” [M. Cosniceanu, 6, p. 78] care „suprimau această finală când înregistrau numele româneşti...” (este vorba de autorităţile ungureşti – n.n. Vl.Z.) [I. Iordan, apud M. Cosniceanu, ibidem], „deoarece funcţionarii maghiari n-au notat pe -u final la numele româneşti... nici românii ardeleni nu l-au menţinut pe -u în nume...” [Al. Graur, apud M. Cosniceanu, ibidem], că „Ciubotari (acceptată ca variantă normală – n.n. Vl.Z.) sau Ciubotar, ultima variantă putând fi explicată şi printr-o greşeală de scriere în actul de stare civilă” [C. Dimitriu, 8, p. 42], realitatea obiectivă ne vorbeşte de cu totul altceva, după cum am demonstrat mai sus prin evoluţia asociată cu răspândirea teritorială / diatopică a apelativelor, de la care provin numele de familie cu variantă normată: un morar, de exemplu, deci şi nume de familie Morar.
Îndemnul specialiştilor de „a corecta” numele de familie, de fapt, corecte, fireşti, normale sub aspect evolutiv şi al culorii dialectale, îi face pe unii jurnalişti să îşi permită, uneori, să „corecteze” numele de familie ale deţinătorilor lor, moştenite de la părinţi, de la moşi-strămoşi într-o anumită formă, firească. Câteva exemple. Pe profesorul universitar, dl Vasile Şalari, îl cunosc de pe la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut. Dar m-am mirat când am întâlnit în mass-media numele său de familie corectat, de fapt schimonosit, de fiecare dată în fel şi chip: Vasile Şelaru (revista „Natura”, nr. 5, mai 2008), Vasile Şalaru (la TVM-1, 9.05.08), de fiecare dată radicalul fiind etimologizat „din mers”: şel- < şa, pl. şei / şele (< lat. sella) şi şal- < şal, pl. şaluri (< tc. şal). Alt caz. La un post de radio, într-o emisiune în direct cu radioascultătorii, sună o doamnă şi se prezintă: „Olga Rotár, din Ulmu”. Moderatoarea, confirmând recepţionarea apelului, îi răspunde: „Da, doamnă Rotáru”. Dar spunea şi Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), insistând chiar asupra faptului: „Cât priveşte numele proprii... se cade a lăsa oamenii cum îi cheamă şi cum semnează. Nu este permis a se atinge de semnăturile oamenilor pentru că... asta n-ar mai fi o jonglerie, ci pur şi simplu o falsificare a semnăturilor”11.
Cu timpul, din necesităţi de identificare netă între doi sau mai mulţi inşi din aceeaşi localitate, din împrejurimi sau din zone diatopice diferite (Moldova, Muntenia ş.a.), din zone limitrofe, periferice sau izolate, cum ar fi cele din Ucraina sau din Federaţia Rusă, unele nume de familie, în cazul discutat de noi, cele cu formantul latinesc -arius, au fost amplificate cu câte un al doilea formant / sufix, fie de origine românească, fie de alte origini, în special de origine slavă12.
1. Nume de familie derivate / amplificate de la rădăcini latineşti:
a) cu sufixe româneşti: -eanu: Petrăreanu („Literatura şi Arta”, 25.10.2007, p. 8), Porcăreanu / Purcăreanu, Vărzăreanu; -escu: Morăreascu / Murarescu, Olărescu, Portărescu, Rotărescu, Văcărescu; -el: Porcărelu / Purcărelu, Portărelu; -oi: Văcăroiu;
b) cu sufixe slave: -aş: Cibotaraş, Jitaraş, Moraraş, Olaraş, Rotaraş, Văcăraşu; -iţ: Amorăriţei, Morăriţă, Văcăriţă;
c) cu sufixe ruseşti, ucraineşti, poloneze: -iov, ov: Vacarióv, Vacárov; -enco: Morarenco / Morarencu, Pascarencu; -ciuc: Rotarciuc, Vacarciuc; -iuc: Rotariuc, Jitariuc, Vacariuc; -schi: Varzarevschi (derivare triplă), Vinarschi.
2. Nume de familie derivate / amplificate de la rădăcini slave:
a) cu sufixe româneşti: -eanu: Ciubotăreanu; -escu: Cebotarescu, Pitărescu, Plătărescu, Stegărescu; -ic: Cibotărică;
b) cu sufixe slave: -aş: Pâslaraşu, Vâslaraşu, Zlătăraşu / Zlataraşu; -iţ: Zidăriţă;
c) cu sufixe ruseşti, ucraineşti: -iov: Cebotariov, Puşcariov; -enco: Cebotarenco / Cebotarencu, Cojocarenco; -iuc: Banariuc, Pâslariuc.
3. Nume de familie derivate / amplificate de la rădăcini de alte origini:
a) cu sufixe româneşti: -eanu: Pânzăreanu (pânză – et. nec. DEX, DLRM, DULR; lat. *pandea. SDELM);
b) cu sufixe slave: -aş: Botnaraş (germ. Büttner); -iţ: Strungăriţă (strungă – cuv. autohton, comp. alb. shtrungë);
c) cu sufixe ucraineşti: -enco: Sliusarenco / Sliusarencu (et. nec., din rus. / ucr. слесарь); -ciuc: Botnarciuc (germ. Büttner); -iuc: Botnariuc (germ. Büttner).
După cum se vede, lista numelor de familie amplificate cu sufixe româneşti, dar mai ales de origine slavă (rusă, ucraineană, poloneză), este deosebit de bogată, procedeul dovedindu-se foarte productiv, caracterizând îndeosebi partea de nord-est a teritoriului lingvistic dacoromân, ceea ce confirmă opinia că: „creaţiunea derivatelor este mai bogată în Moldova” [N. A. Constantinescu, 4, p. XVI].
În concluzie, putem afirma că toate variantele numelor de familie, aduse de noi în discuţie, cu formantul -árius din latină (tip Moráriu, Morári, Moráru, Morár) trebuie să fie acceptate ca fiind corecte şi evoluând istoric în mod firesc în zone diatopice diferite (Moldova, Ardeal, Muntenia). Diversitatea dialectală a variantelor (inclusiv cea fonetică), „coloritul provincial”, după cum susţin, pe bună dreptate, unii antroponimişti, „nu alterează unitatea onomasticii române” [N. A. Constantinescu, 4, p. XV]. Mai mult, acest colorit provincial sau de influenţă străină, asociat cu procedeul de amplificare a numelor de familie cu un al doilea formant (sufix), sporeşte capacitatea de identificare a persoanelor, care poartă nume de familie provenite de la acelaşi radical, adăugându-li-se, în acelaşi timp, şi o nuanţă care exprimă originea, provenienţa deţinătorului numelui din cutare sau cutare zonă dialectală sau limitrofă (marginală, izolată): comp. Vacáriu, Vacári, Văcáru, Văcar, Văcărescu, Văcăroiu, Văcăraşu, Văcăriţă, Vacarciuc, Vacariuc, Vacarióv, Vacárov. Faptul că în Basarabia sau în Moldova de peste Prut putem întâlni nume de familie tip Moráru, Morár, iar în Muntenia, să zicem, eventual, variante tip Morariu, Morari sau forme amplificate tip Morarenco / Morarencu, se datorează migraţiilor interregionale şi interzonale, circulaţiei interdialectale şi interetnice a persoanelor.
 
Note
1   Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 190; vezi şi p. 73, 74, 75, 78, 79, 86, 108, 189, 192, 205, 224: Axinte Uricariul.
2   Miron Costin, Opere, I. Ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p. 153; vezi şi p. 75, 107, 127-128, 134-135, 139, 145-146: spătariul şi p. 1278, 130-133: serdariul.
3   Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Text stabilit, glosar, indice şi studiu introductiv de Iorgu Iordan, ediţia a II-a, revăzută, Bucureşti, ESPLA, 1959, p. 26; vezi şi p. 253: Ioan Bănariul, şi p. 40, 77-78, 214, 376, 383-384: sărdariul.
4   Al. Donici, Fabule, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 63, 68, 80, 91, 111, 161, 175.
5   Vasile Alecsandri, Istoria unui galbîn, Biblioteca şcolarului, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960, p. 31.
6   Ion Creangă, Amintiri, poveşti, povestiri, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, ESPLA, 1960, p. XI: Ciubotariul; p. 76-77: scripcariul, lăutariul; p. 87, 105: Coţcariul; p. 117: rotariul.
În ediţiile de la Chişinău: Ion Creangă, Scrieri, 1965 şi id., Opere, 1972, formantul -ariu, în toate aceste nume, este corectat / literalizat în -aru (de ex.: Coţcarul, scripcarul etc.).
7   Vezi şi: Ion Slavici, Opere, vol. X, Bucureşti, 1981, p. 402.
8   Vezi şi [ibidem] hărţile nr. 204 „morar”, 329 „brutar”, de asemenea, în [ALR.s.n.II] hărţile nr.: 504 „brutar”, 508 „hornar”, 515 „cărămidar”, 518 „pantofar”, 528 „potcovar”, 551 „tâmplar”, 583 „pădurar”.
9   Varianta în -ari (prin exemplul Ciubotari) este admisă tacit ca fiind corectă / normală şi de Corneliu Dimitriu (Iaşi) [C. Dimitriu, 8, p. 42].
10 Nu putem numi formele un morar, un muntean ş.a., de la care provin numele de familie Morar, Muntean, abateri de la normele limbii române.
11 Apud: Jacques Bick, Studii şi articole, Bucureşti, EŞ, p. 254. Vezi şi articolele noastre din revista „Limba Română” (Chişinău), 2007, nr. 1-3, p. 54-56 şi nr. 4-6, p. 93-96.
12 Exemplele analizate în cele ce urmează au fost spicuite din mijloacele mass-media (ziare, reviste, radioteleviziune).
 
Bibliografie
1. ALM.I. – Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. I, partea II. Fonetica de Rubin Udler şi Morfologia de Vasile Melnic, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1968.
2. ALRR.Bas.IV. – Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, vol. IV. Redactor coordonator: Vasile Pavel, Chişinău, Firma E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.
3. ALR.s.n.II. – Atlasul lingvistic român. Serie nouă, vol. II, Bucureşti, EA R.P.R., 1956.
4. N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic român, Bucureşti, EA R.P.R., 1963.
5. M. Cosniceanu, Norma în antroponimie, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3.
6. M. Cosniceanu, Nume de familie cu şi fără -u final, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1995, nr. 3.
7. Dicţionar. A-C – Dicţionarul scriitorilor români. A-C, Coordonare şi revizuire ştiinţifică: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, [f.l.], Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române [1995].
8. C. Dimitriu, Limbă literară – limbă populară, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1995, nr. 3.
9. A. Eremia, Unitatea patrimoniului onomastic românesc, Chişinău, Editura Iulian, 2001.
10. Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
11. V. Pavel, Noi anchete asupra graiurilor româneşti din Caucaz, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 6.
12. C. Popovici, alcătuitor, Eminescu văzut de contemporani, Chişinău, Literatura Artistică, 1989.
13. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1964.
14. Aurelia Rusu, De la Doina, Doiniţa – la Doina, în „Limba Română”, Chişinău, 1997, nr. 1-2.
15. T. Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1961.
16. Vitaliu Zagaievschi, Palanca. Omul sfinţeşte locul, Chişinău, CE U.S.M., 2002.
17. Alexei Zagaievschi, Vasile Zagaievschi, Cosăuţi. Comună din preajma Cetăţii Soroca, Chişinău, Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2005.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog